Despre : harismele lui Dumnezeu, mulțumire, smerenie, mândrie, pomenirea lui Dumnezeu, aproapele, milă, Scriptură, rugăciune, întunecarea sufletului, înțelepciunea Duhului, înțelepciunea lumească, împrăștierea cugetului, trezvia inimii, lume, patimi, păcate.
Din Cuvântul 37
• Nu există mișcare bună decât dintr-un dar venit de Sus care cade în inimă. Și nu este gând rău care se apropie de suflet decât spre ispitire și experiență.
• Omul care a ajuns să-și cunoască măsura slăbiciunii sale a ajuns la abisul smereniei.
• Cea care îndrumă harismele lui Dumnezeu către om este inima mișcată neîncetat spre mulțumire. Cea care îndrumă ispita către suflet este mișcarea de murmurare[cârtire] neîncetat în inimă.
• Dumnezeu rabdă toate neputințele omului, dar pe omul care murmură neîncetat nu îl rabdă fără să-l pedepsească.
• Sufletul care se depărtează de orice splendoare a cunoștinței se găsește în astfel de mișcări.
• Gura care mulțumește neîncetat primește binecuvântare de la Dumnezeu, iar în inima care stăruie în mulțumire se sălășluiește harul.
• Înaintea harului aleargă smerenia și înaintea pedepsei aleargă mândria.
• Cel ce se mândrește în conștiința sa pentru cunoștința sa va fi ispitit de duhul hulei, iar cel care se trufește pentru reușia făpturii sale va fi învăluit de duhul curviei, iar cel care se înalță pentru înțelepciunea lui va fi tulburat în cursele întunecate ale neștiinței.
• Omul care se depărtează de orice pomenire a lui Dumnezeu este frământat de o amintire rea în inima sa împotriva aproapelui. Cine cinstește pe tot omul prin pomenirea lui Dumnezeu găsește ajutor de la tot omul prin semnul pe care Dumnezeu i-l face aceluia în ascuns.
• Cel care îl apără pe cel prigonit Îl află pe Dumnezeu ca împreună luptător cu sine.
• Cel care dă mâna spre ajutor aproapelui său primește mâna lui Dumnezeu în ajutor.
• Cel care, în răutatea sa, își osandește fratele, Îl află pe Dumnezeu ca osânditor al său.
• Cel care îl îndreaptă pe fratele său în cămara sa se tamăduiește de răutatea sa, iar cel ce-l osândește în adunare își sporește rănile.
• Cel care îl tamăduiește în ascuns pe fratele său face arătată tăria iubirii sale, iar cel care îl acuză în ochii prietenilor săi își arată tăria invidiei.
• Prietenul care mustră într-ascuns este un medic înțelept, iar cel care lucrează vindecarea în ochii multora în realitate își bate joc.
• Semnul milei este iertarea oricărei greșeli, iar semnul cugetării rele este împotrivirea în cuvânt față de cel care a greșit.
• Cel care pedepsește spre însănătoșire pedepsește din iubire, iar cel care caută să se răzbune este gol de iubire.
• Dumnezeu pedepsește din iubire, nu ca să se răzbune - să nu fie! -, ci caută tămăduirea chipului Său și nu ține mânia fără să dea și îndreptarea, pentru că nu caută să Se răzbune. Acesta este țelul iubirii : pedeapsa din iubire se face pentru îndreptare, și nu din răzbune.
• Dreptul înțelept este asemenea lui Dumnezeu. El nu pedepsește deloc niciun om, alungându-l din cauza răutății lui, ci [îl pedepsește] pentru ca omul să se îndrepte și ca ceilalți să se teamă. Iar cea care nu este asemenea acestei certări nu este certare.
• Pe cât se desăvârșește omul în Dumnezeu, pe atât umblă în urma Lui, iar în veacul cel adevărat El îi va arăta fața Sa, nu ființa Lui. Pe cât înaintează drepții în vederea Lui, pe atât ei văd ghicitura vederii Lui ca o imagine care se vede cu ajutorul oglinzii; iar acolo ei văd descoperirea adevărului.
• Cugetul care a găsit înțelepciunea Duhului este ca un om care a găsit o corabie pregătită pe mare și, când se va așeza în ea, îl trece de pe marea lumii acesteia și îl face să ajungă în insula veacului viitor. Așa este și simțirea celor viitoare în această lume, ca o insulă mică în largul mării, iar cel care se apropie de ea nu mai obosește din cauza valurilor imaginației veacului acestuia.
• Să nu te apropii de cuvintele tainelor din dumnezeiasca Scriptură fără rugăciune și fără cererea ajutorului de la Dumnezeu, ci spune: "Doamne, dă-mi simțirea puterii din ele!".
• Cheia înțelesurilor adevărate din dumnezeieștile Scripturi să socotești că este rugăciunea.
• Socotește nelucrarea începutul întunecării sufletului, iar întâlnirile cu vorbărie [să le socotești] întunecare peste întunecare, prilejul primei fiind cele de-al doilea. Chiar și cuvintele de folos, dacă sunt fără măsură, produc întunecare, pentru că sufletul ajunge de nestăpânit prin mulțimea vorbăriei, chiar dacă ea se face întru frica de Dumnezeu. Întunecarea sufletului vine din neorânduiala viețuirii.
• Măsura și răstimpul [potrivit] în viețuire luminează cugetul și alungă zăpăceala. Zăpăceala cugetului care vine din neorânduială produce întunecare, iar întunecarea produce în suflet tulburare.
• Pacea vine din orânduială, iar lumina se naște în suflet din pace, iar din pace, văzduhul curat din cuget. După măsura apropierii inimii de înțelepciune, ea primește bucurie de la Dumnezeu. Trebuie să simți în sufletul tău deosebirea dintre înțelepciunea Duhului și cea a lumii. Pentru că prin înțelepciunea Duhului tăcerea stăpânește peste sufletul tău, în timp ce înțelepciunea lumească este izvorul împrăștierii. După găsirea primei înțelepciuni te umpli de multă smerită-cugetare, de îngăduință și de pace, care împărățește peste toate gândurile tale, iar mădularele tale se vor opri și se vor liniști din tulburare și din mândrie. Iar după aflarea celei de-a doua înțelepciuni dobândești mândrie în cugetarea ta și gânduri schimbătoare de nespus și tulburare a minții și agitare a simțurilor și îndrăzneală.
Din Cuvântul 38
• Să nu socotești că omul încurcat în cele trupești va avea îndrăzneală în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.
• Sufletul zgârcit este lipsit de înțelepciune, iar cel milostiv va fi înțelepțit de către Duhul.
• Așa cum untdelemnul hrănește lumina lămpii, tot așa mila hrănește cunoștința înlăuntrul sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu