[Am scris textul de mai jos acum patru ani și de atunci îl reiau de fiecare dată pe 22 decembrie, și am să-l public în fiecare an până în ziua când am să știu cum a murit prietenul meu.
Din când în când apar niște procurori, în momente bine alese, și ne aruncă praf în ochi că au mai deschis un dosar al revoluției, că au mai pus sub acuzare pe cineva, că într-o zi vom afla adevărul și vinovații vor plăti dacă nu în fața justiției, măcar în fața istoriei. Au trecut 29 de ani și cred că ziua aceea e tot mai departe, cu fiecare martor care, inevitabil, moare, cu fiecare mărturie care se pierde, cu fiecare minciună care se scrie peste ce a fost atunci.
Un lucru este însă foarte clar: în decembrie 1989, puterea armată a lui Ceaușescu a omorât mai puțini oameni decât noua putere constituită în jurul lui Ion Iliescu. Iar vina sa este îndoită, nu doar pentru partea sa din morții de la revoluție, ci și pentru că el a fost liantul regrupării partidului și securității la conducerea României, cu consecințele dezastruoase pe care le trăim până astăzi.
Pe 10 ianuarie 1990 apărea la Brașov primul număr al revistei studențești „Replica”, în care publicam editorialul cu titlul: „Tot ei sunt!”. Doar câteva zile mi-au trebuit ca să-i văd cum se regrupează, la „județeana de partid”, la miliție, la procuratură, pretutindeni în noua putere care se zvârcolea ca șarpele cu capul tăiat. Și după 29 de ani, tot ei sunt în toate, ca substratul unei noi și fatale etnogeneze românești, – e de-ajuns să scrijelim un pic la suprafață ca să le descoperim moștenirea toxică din aerul căreia respirăm noi și copiii noștri. Mai este ceva de făcut? Mai este vreo baricadă de ridicat? Mi-e teamă că nu ne-a mai rămas decât să murim frumos și individual, iar ultima baricadă pe care o mai are fiecare de apărat este propria sa conștiință.]
