P. Andrei Lemeshonok: "Este foarte greu să nu fii fariseu, este foarte dificil să fi o persoană care să caute o vorbire directă în rugăciune, care să caute în aproapele său frumosul și profunzimea cu adevărat"

Fariseul nu putea să-L primească pe Hristos, pentru că trebuia să devină la fel ca vameșii și păcătoșii. Dar el nu-și putea permite așa ceva, pentru că el împlinea Legea...

Atunci când piere încrederea în sine, suficiența de sine, acea conștientizare a "dreptății" sale, atunci omul începe să caute: "Unde este adevărul, Doamne, căci eu nu știu? Într-adevăr nu știu, ajută-mă! Singur nu pot, dar dă-mi putere!" Adică atunci începe adevărata viață, în care omul într-adevăr nu poate trăi fără Dumnezeu.

Suntem farisei 

Dacă omul nu sporește duhovnicește, dacă nici măcar nu încearcă acest lucru; dacă el spune: "Știu deja cum să mă rog, Îl cunosc deja pe Dumnezeu, Îi slujesc și tot ceea ce este necesar eu știu deja, și pe toate le voi face cum se cuvine" atunci, desigur, aceste este deja sfârșitul. Gata, este sfârșitul... "Le știu deja pe toate!". "Sunt pregătit!" Pregătiți pentru ce? Înțelegeți?!  De aceea, uneori este foarte dificil pentru un om să distrugă tot ceea ce el a creat, poate, în zeci de ani, prin muncă, ceea ce a dobândit, pe ce și-a clădit viața duhovnicească. Dar acelea erau niște lucruri inițiale, acea era pruncia, iar omul ar trebui să înceapă deja să se gândească și la veșnicie, la acea frumusețe negrăită, de nedescris, de necuprins. Probabil, aceasta este problema fiecărui om, dacă e sa vorbim despre un om credincios.

Cuvinte de foc ale PS Ignatie Trif despre bucurie, iubire, singuratate, smerenie, secularism, moarte, euharistie

Curăţia inimii atrage după sine bucurie. Suntem uneori trişti pentru că încă este în noi puterea corozivă a păcatului. Bucuriile adevărate sunt cele pe care nu le meriţi, deci nu ai cum să le “comanzi”. Te surprind întotdeauna, te iau prin învăluire şi simţi o totală nevrednicie, care umple sufletul tău. Sunt o înviere a sufletului, care se nevoieşte să fie curat şi plin de credinţa Duhului.

Un interviu cu PS Ignatie Mureşanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei:

Cum putem fi bucuroşi ştiind că nu ne putem impune sau comanda această stare? Cine şi când aduce bucurie în sufletul nostru?

Hristos este bucuria absolută, nouă şi veşnică. Tot ceea ce El a făcut pentru noi poartă pecetea şi puterea bucuriei. Oare ceea ce facem noi pentru El poartă aceeaşi pecete a bucuriei? Tare mă tem că nu.

Bucuriile pe care ni le dă Hristos sunt nejefuite, adică nimeni nu ţi le poate fura niciodată, doar păcatul, al cărui agent este propria noastră voinţă. E posibil să fim socotiţi poate prea “apofatici” atunci când vorbim de bucuria pe care ne-o dă Hristos. Asta pentru că suntem invadaţi de bucuriile “foarte palpabile” ale acestei vieţi, pe care le-aş numi bucuriile posesiei. Acestea din urmă, în deplin contrast cu bucuria Domnului, sunt efemere şi, prin urmare, mor foarte repede. Nu au gustul veşniciei, pentru că sunt născute din dorinţa de a poseda ceva, din răsturnarea unei ierarhii valorice: gadgetul de ultimă generaţie, maşina de ultimă marcă, cartea recent scrisă, competiţia glorios câştigată etc. devin realităţi care îţi înşfacă teribil inima şi o subjugă lumii acesteia finite, cu orizonturi strâmte, nelăsându-te să te înalţi în lumea bucuriilor veşnice.

Când ai bucuria lui Hristos, ai vedere, ai simţire şi pentru bucuriile pe care El le-a aşezat în acest univers, nu numai pentru cele tainice, lăuntrice. În acest sens, Ernest Bernea ne pune la îndemână un text simplu, dar grăitor pentru tema noastră:

 “Un copil de trei ani îşi cheamă insistent mama să-i arate spectrul produs într-un pahar cu apă prin razele solare ce-l străbăteau; copilul se miră de acest spectacol, se miră şi se întreabă ce este. Ea se miră pentru că copilul se miră de o floare, se miră de un curcubeu, de mişcarea unui pârâu ce-şi duce apa la vale, se miră de o gâză şi de tot ceea ce noi am uitat de mult, că sunt frumuseţi şi taine ale universului mare sau mic. Viaţa uzează, banalizează şi închide deseori miracolul lumii noastre”. 

Prin urmare, bucuriile veşnice se nasc întotdeauna din jertfă şi viaţă curată.

Vorbeşte lui Hristos despre problemele tale

Care ar fi remediul împotriva tristeţii, singurătăţii, lipsei de sens? Este cazul unor persoane care trăiesc aceste stări, deşi frecventează biserica.

Tristeţea, singurătatea? Aceste maladii ale vieţii noastre! Răspunsul la această frământare l-am găsit într-un text sfâşietor de adevărat al unui nevoitor din Sfântul Munte. Textul acesta este, dacă vreţi, ca o lampă de control pentru propria tristeţe şi singurătate:

 “Când iubeşti pe cineva, îl simţi viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubeşte, iar singurătatea se face şi mai mare atunci când vreau să fiu iubit de ceilalţi. Oricare om, fie împărat, fie cerşetor, veţi vedea că, de îndată ce vrea să-l iubească alţii, va simţi singurătate” (arhim. Emilianos Simonopetritul).

Deriva în care ne putem situa este indiciul că în noi nu este dragoste, putere de a ne “inspecta” pe noi înşine, de a depista care sunt motivele declanşării tristeţii, a singurătăţii şi a lipsei de sens, care înseamnă să ai luminile sufletului stinse. Eu cred că se impune la modul imperios să avem puterea de a vorbi despre propriile noastre singurătăţi sau tristeţi cu Hristos, Care este bucuria şi dragostea veşnică. Şi să-I spunem aşa: “Doamne, acesta sunt eu. Aceasta este singurătatea şi aceasta tristeţea mea. Ajută-mă să le înţeleg noima, ca în felul acesta să recapăt sensul vieţii”. Numai în momentul în care ştim care este noima singurătăţii şi a tristeţii, mijeşte în noi sensul de viaţă, ne trezim cu busola în mâini.

“Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor bune”

Cum reuşeşte cineva să nu cadă în iubirea de sine şi în trufie făcând o pasiune nestăpânită pentru bogăţia sa spirituală, intelectuală, cu care a fost înzestrat de altfel de Dumnezeu?

Trebuie să avem foarte mult discernământ. Există două direcţii. O primă direcţie: ne adâncim într-o inautentică smerenie, clamând tot timpul că suntem păcătoşi, când de fapt în abisul inimii noastre suntem foarte conştienţi de “briliantele calităţi”, pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca în acest fel să-l “siluim” spiritual pe cel de lângă noi să le scoată la rampă, în văzul tuturor, hrănindu-ne, astfel, “smerenia-mândră” din noi.

O a doua direcţie este cea a smereniei adânci. Nu sunt de acord cu expresia “smerenie autentică”. Smerenia nu poate fi decât autentică, cel mult “inautentică”, dar nu mai este smerenie, ci mândrie. Smerenia adâncă poate fi “citită” în felul următor: ai conştiinţa faptului că Dumnezeu ţi-a dăruit ceva, un talent, un talant – ca să grăim mai evanghelic -, însă, în acelaşi timp, eşti pătruns şi de conştiinţa faptului că oricând acest talant îl poţi pierde, poate dispărea din viaţa ta, pentru că nu tu ţi l-ai dăruit. Te găseşti într-o eroare fatală, crezând că eşti “patronul” talanţilor tăi. Eşti doar un custode al lor: îi asimilezi, îi amplifici, îi trăieşti, îi răspândeşti în toată viaţa ta, simţind că e lucrarea harului.

Având această certitudine, simţi dintr-odată că trebuie să trăieşti în sinergie, exprimată în adevărul: “da, talantul mi-a fost dăruit mie şi, prin urmare, este darul cuiva, l-am primit de la Cineva”. E esenţial să păstrez perpetuu conştiinţa că l-am primit de la Cineva. Atunci, în suflet voi trăi o stare de smerenie, de realism. Dumnezeu nu ne cere să nu ne vedem talanţii. Nu ai cum să-ţi sporeşti un talant dacă nu l-ai depistat că este în tine. Dacă îţi bagi capul ca struţul în nisip şi spui “nu ştiu ce talant am”, este un mare păcat. Dumnezeu ne invită să ne descoperim talanţii pe care-i avem, să fim conştienţi de darurile primite şi să le sporim, să le înmulţim. Totuşi, atunci când descoperi talantul din tine, s-ar putea să-ţi dea târcoale trufia. Însă în clipa aceea deja ai pierdut din intensitatea, forţa interioară a talantului. Simţi că devine fragil, intră într-o stare de “inaniţie” cumplită. Aproape că-l pierzi, că nu te mai locuieşte. Soluţia în atari situaţii este cea a Sfântului Isaac Sirul: “Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor bune”.

Avem o percepţie de cinema asupra morţii

Nu credeţi că e nepotrivit, mai ales tinerilor, să se predice că permanent trebuie să avem gândul la moarte? Poate fi descurajant, mai ales pentru cineva care vine pentru prima oară în biserică.

E foarte delicat şi complex acest îndemn patristic. Evident, un tânăr sau un adolescent nu se gândeşte atât de acut la moarte, precum o face cel care se află deja în a doua parte a vieţii sale. Însă cred că nu este deloc nepotrivit să le vorbim tinerilor de un adevăr: oricât de mult ar fi în culmea vieţii, în ascendentul ei, totuşi va urma şi o descendenţă, o coborâre înspre moarte, care pentru a fi înţeleasă, aşa cum Biserica o propovăduieşte, e nevoie să fie transfigurată semantic/existenţial pentru orice minte.

A trăi cu gândul la moarte e totuna cu a te lăsa infuzat de realitatea efemerităţii acestei vieţi, cu intenţia precisă a descoperirii savoarei veşniciei, pentru care Dumnezeu ne-a creat.

E nevoie de o decelare dreaptă a acestui precept ascetic: moartea este o realitate iminentă, în faţa căreia, negreşit, toţi capitulăm; este vital să-i descoperim sensul, să o descărnăm de imaginea sumbră, pe care a căpătat-o, ca urmare a unei trăiri înnegurate: ne e frică de moarte, fiind invadaţi şi de multă legendă, de poveste (moartea vine cu secera, cu coasa, îmbrăcată în negru); este o percepţie de cinema asupra morţii.

Semnificaţia ei e într-altă parte: moartea este anticamera învierii (întru osândă sau bucurie), este poteca spre lumina comuniunii veşnice cu Dumnezeu, o descoperire a unei vieţi mult mai profunde decât cea pe care o trăim noi acum: viaţa veşnică şi deplină cu Hristos.

Părintele Rafail Noica are o comparaţie foarte sugestivă vizavi de existenţa noastră pe pământ, asemănând-o cu o perioadă de gestaţie, de pregătire pentru viaţa de dincolo. Pentru a ajunge acolo, e nevoie să trecem prin moarte.

Prin urmare, moartea ne face un mare bine, mijlocindu-ne întâlnirea cu Hristos. Când descoperi această dimensiune transfiguratoare a morţii, simţi că nu mai ai “papile gustative” pentru păcat. Gândul la moarte devine stavilă pentru păcat, gândindu-te că vrei să te întâlneşti cu Domnul, nu cu neiubirea din iad.

Sursa: Pacatul eutanasiaza bucuria

***

Tot mai mult astăzi omul îşi ignoră rudenia cu Dumnezeu, nu recunoaşte filiaţia în raport cu Creatorul. Consecinţele? Omul e tot mai puţin om, devine chiar subuman. Filiaţia nu ne este dată numai ca dar, ci şi ca sarcină, fiindcă doar atunci când o îndeplinim ne îmbrăcăm conştient în Hristos, iar lumea devine locul de întâlnire între fraţi.

Despre perspectiva creştină asupra vieţii şi recunoaşterea lui Hristos în semenii noştri ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei.

Preasfinţia Voastră, ce credeţi că dă măsură vieţii omului?
   

Antichitatea culturală era străjuită de dictonul "omul este măsura tuturor lucrurilor". Atunci când ne focusăm prea mult pe om, pe nevoile lui strict telurice - adică avem o viziune antropocentrică -, în mod evident, aproape de la sine, Îl scoatem pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii noastre, Îl exilăm de pe pământ în ceruri. În acest caz, omul devine centrul, iar Dumnezeu un "satelit".

       

Odată cu venirea lui Iisus Hristos perspectiva se inversează: măsura tuturor este El, şi nu omul. Prin urmare, adevărata măsură a vieţii omului este Dumnezeu-Omul. Lupta pentru a trăi "pe măsură", altitudinal este lupta pentru a trăi ca Hristos, adică teandric, dumnezeieşte şi omeneşte. Orice divorţ, conflict între dumnezeiesc şi omenesc duce la dezagregare. Iată schizofrenia lumii de astăzi: renunţăm la a mai trăi dumnezeieşte pentru a trăi atât de omeneşte, încât aproape devenim sub-umani. Nu e un joc de cuvinte aici.

Orice renunţare la dumnezeiesc în viaţa noastră nu este altceva decât renunţarea, în definitiv, la umanul din noi. Dumnezeiescul ne face pe noi mai umani şi mai împliniţi. De aceea, conform tradiţiei patristice, adevărata măsură a omului este Iisus Hristos, trăirea vieţii Lui, simţirea gândirii Lui, aşa cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.

Venirea lui Hristos a schimbat perspectiva asupra vieţii

Cum se articulează Tradiţia Bisericii Ortodoxe la o lume aflată în plină schimbare şi criză? Ce mesaj propune Biserica societăţii seculare de azi? Există o noutate, o schimbare de optică în abordarea celor care sunt botezaţi creştini, dar nu sunt practicanţi?

   
În mod evident, suntem agresaţi sau ademeniţi de noutate şi schimbare. Suntem plasaţi pe o altă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă viaţa, suma tuturor trăirilor noastre. Ne trezim prea afundaţi, acaparaţi de secular, care nu este altceva decât atrofierea "gustului" pentru veşnicie, pentru sfinţenie.

Sintaxa mesajului Bisericii este îndumnezeirea, transfigurarea vieţii noastre: opţiunea omului, dacă vreţi, pentru lumina lui Hristos. Aceasta este autentica şi unica articulaţie a vieţii omului: să devină dumnezeu. A trăi viaţa lui Hristos, a simţi că poţi să depăşeşti toate nedesăvârşirile, neputinţele prin harul Duhului, care se sălăşluieşte cu prisosinţă în Tainele Bisericii, constituie adevărata prospeţime a vieţii. Toate rupturile interioare, frământările omului pot fi topite, spulberate, dacă încercăm să luptăm împotriva patimilor care, într-un anume fel, ne zăgăzuiesc mântuirea şi ne fură lumina sufletului.

       
Trebuie să ne fie foarte clar: Hristos nu a venit să rezolve probleme sociale. Observ că există o tendinţă, probabil sub influenţa unei gândiri de factură occidentală, de a crede că Hristos a venit în lume să rezolve problemele omului. Nu. Hristos a venit să ne ofere o altă perspectivă asupra vieţii, să facă o translatare a mentalităţii omului într-o altă dimensiune: a veşniciei. Acesta este rostul venirii Domnului în lume.

     
 E adevărat ce spuneţi, însă observăm cum statul se achită tot mai puţin de obligaţiile pe care le are faţă de cetăţenii săi. Or, Biserica vede această lipsă şi intervine să rezolve situaţiile care necesită asistenţă. 

   
  Trebuie să fim foarte atenţi. Intervenţia mea comportă nişte nuanţe. Atunci când am spus că Hristos nu a venit să rezolve problemele sociale ale oamenilor, nu am vrut să transmit ideea că noi, ca slujitori ai lui Hristos, trebuie să rămânem impasibili faţă de suferinţa lor. Mântuitorul Însuşi ne spune că la Judecata de Apoi toţi vom fi întrebaţi dacă l-am hrănit pe cel flămând, dacă l-am adăpat pe cel însetat, dacă l-am căutat pe cel din închisoare şi dacă l-am cercetat pe cel bolnav. Deci, criteriul Judecăţii de Apoi va fi criteriul dragostei, al milei sufleteşti şi trupeşti.

    
Cu toate acestea, noi nu ne focalizăm numai pe social atunci când vrem să smulgem pe cineva din precaritatea existenţială pe care o resimte, ci mai ales pe faptul că tot ceea ce facem trebuie să fie o reverberaţie a credinţei că în cel de lângă noi este chipul lui Dumnezeu. Hristos ne spune în pericopa evanghelică care se citeşte, an de an, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, faptul că tot ceea ce facem pentru fraţii noştri mai mici, pentru El facem. Cu alte cuvinte, dimensiunea dragostei, a compătimirii faţă de cel nevoiaş, faţă de cel ce trăieşte în condiţii precare, nu capătă valoare decât atunci când eu Îl văd pe Hristos în el.

Recunoaşterea lui Hristos în aproapele trece prin cunoaşterea Lui în Cuminecătură

Aici se poate pune o întrebare: cum reuşesc să-L văd pe Hristos în el? Hristos, la Judecata de Apoi, de ce nu ne întreabă de participarea la Liturghie, de metanii, de venirea la slujbe, de spovedanie etc.?

    
De ce ne întreabă numai de faptele milei trupeşti şi sufleteşti? Am putea înţelege că toate celelalte sunt lipsite de importanţă, de vreme ce esenţialul este în altă parte: în aproapele nostru, în dragostea şi compătimirea faţă de el. Or, nu este aşa. 

     
 Ca să-L recunoşti pe Hristos în cel de lângă tine, trebuie mai întâi să-L cunoşti. Unde Îl cunoşti? În Euharistie. Hristos din Împărtăşanie este Cel care îţi dă putinţa interioară de a-L recunoaşte în semenul tău. Prin urmare, există o gradualitate în ceea ce priveşte dimensiunea dragostei faţă de aproapele. Prima etapă este cunoaşterea lui Hristos în Euharistie, a doua este recunoaşterea Lui în aproapele. N-ai cum să-L recunoşti dacă tu nu L-ai cunoscut mai întâi în tine, prin Cuminecătură.

    
Concis, Biserica vine să ne ofere perspectiva veşniciei, a îndumnezeirii omului, profund ancorată în realităţile acestei lumi, tocmai pentru a le transfigura. Noi nu fugim de lume. Biserica nu evită lumea. Dimpotrivă, o caută pentru a o transfigura. Noi nu propovăduim o evadare din imediatul vieţii, care ne încurcă, într-un anume fel, socotelile legate de mântuire. Nu, noi toate le transfigurăm. Cel mai greu lucru de săvârşit este să reuşim ca tot ceea ce facem să poarte amprenta veşniciei. În toate "nimicurile vieţii" să faci o inserţie de veşnicie. Aceasta este, în fond, misiunea şi vocaţia Bisericii: mărturisirea veşniciei în efemeritate.

Sursa si integral: Ziarul Lumina, Vocaţia Bisericii: mărturisirea veşniciei în efemeritate

 ***

Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“).

Atunci când prin Dum­nezeiasca Eu­ha­­ristie puterea ce­rului inundă fra­gi­­litatea pământului, omul de­vi­ne fiinţă liturgică, adică îşi tră­ieşte viaţa, bucuriile, grijile, fră­mântările şi neliniştile lă­un­trice în contextul luminat al li­turgicului. Conştientizează fap­tul că firul vieţii trebuie de­ru­­lat în sfera liturgicului. Porii e­­xistenţei lui absorb vinul şi pâi­­nea euharistică. Se îndu­l­ceş­­te din/prin trăirea Li­tur­ghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „În­dulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hris­toase, şi m-ai schimbat cu dum­nezeiasca Ta dragoste“). Ori­ce „debranşare“ de la acest con­text liturgic e identică cu pla­sarea omului în lumea lui tha­natos. Ştim din experienţa sfin­ţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă.

Euharistia - „medicamentul nemuririi“

În Sfânta Liturghie primim „me­dicamentul nemuririi“, Sfân­ta Cuminecătură, frân­gând o singură Pâine, care e un me­dicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament cu­ră­ţi­tor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Hris­tos, sub chipul vinului şi al pâi­nii euharistice, preschimba­te în Trupul şi Sângele Lui. Es­te locul întâlnirii noastre reale, per­­sonale şi comunitare cu Hris­tos şi prin El cu întreaga Sfân­tă Tre­ime. Este toposul şi tro­posul nos­tru de îndumne­ze­i­re.

Acest „medicament“ ne poa­te vindeca de toate rănile mor­ta­­le ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de via­ţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „me­dicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cumi­ne­că­tură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noas­tre, ci ca pe hrana care ne în­dumnezeieşte şi ne face să de­venim „mai oameni“.

Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teolo­gi­ce adânci, pe care ni le oferă Li­turghia, ne „catapultează“ în ce­ea ce mulţi teologi numesc „cri­ză liturgică“.

Misterul liturgic, sensurile pro­funde pe care le reclamă Dum­­nezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a în­les­ni, a zămisli actul experienţei e­cle­siale, setea de a trăi ceea ce a­u­­zi. Neînţelegând (nu ne­a­părat lo­gic), nu ai cum să tră­ieşti (cele li­turgice), şi ne­tră­in­du-le, nu ai cum să le înţelegi. Tră­irea are drept premisă teo­lo­­gică înţe­le­ge­rea, tâlcuirea ac­te­lor, a texte­lor liturgice. E­xer­ci­ţiul (în sensul de askisis) her­me­neutic pe tex­tele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „cri­ză liturgică“ care bân­tuie so­cietatea de azi.

Această „criză“ îşi are confi­gu­raţia ei precisă: creştinul, în ge­neral, are o conştiinţă foarte la­xă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fă­ră perspectiva şi tensiunea aş­teptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii de­vin simpli asistenţi în actul li­turgic. Totul e transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la sluj­bă“, fără să simţim că viaţa noas­tră este reconfigurată din te­melii prin participarea la os­pă­ţul euharistic: „Arată-mă lo­caş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Îm­păr­tă­şaniei“.

Împărtăşire rară sau deasă - falsă dilemă

Această lipsă de metaboliz­a­re a duhului pe care îl implică Dum­­nezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva fal­sei dileme despre rara sau dea­sa împărtăşire, dilemă amplu dez­voltată în cadrele rapor­tu­­lui din­tre vrednicie şi nevrednicie.

Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare îm­părtăşiri este nevrednicia. Con­siderăm că este o motivaţie di­a­bolică, chiar dacă termenul es­te foarte dur. De ce? Nevred­ni­cia care ne ţine departe de Hris­tos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne a­propie de Hristos, singurul ca­re ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdro­­bite de durerea pocăinţei, es­te una dumnezeiască.

Diavolul lucrează întotdea­u­na în contratimp: când pri­mi­­lor oa­­meni, Adam şi Eva, Dum­­nezeu le-a spus să nu mă­nânce din pomul cunoştin­ţei binelui şi ră­ului, diavolul le şopteşte să mă­nânce că vor a­junge ca Dum­­nezeu; când Hris­tos, în Le­­gea harului, ne spu­ne: „Lu­aţi, mâncaţi (...); Beţi dintru a­ces­ta toţi (...)“, dia­­volul ne şop­teş­­te că nu suntem vrednici, deci să nu mân­căm. Prin ur­ma­­re, diavolul ne şop­teşte să mân­­căm tocmai a­tunci când nu trebuie să mân­căm şi să nu mân­­căm tocmai atunci când e ne­voie să mâncăm.

Pentru foarte mulţi func­ţio­nea­ză următorul clişeu: deasa îm­părtăşire # bagatelizare, res­­pe­ctiv rara împărtăşire # con­şti­­entizare, evlavie, cinste. În o­pinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa îm­păr­tă­şi­re # frică şi cutremur, respectiv ra­ra împărtăşire # ba­ga­te­li­za­re. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“:

 „Personal, nu cred că administrarea di­s­cre­­ţionară a Sfintelor Taine e un spectacol ziditor de suflet, ca­­re să excludă şi perspectiva ba­nalizării, dar în aceeaşi mă­su­ră deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu po­ti­rul în mâ­nă, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele do­uă extreme - frecvenţa ne­cen­­zurată şi absenţa pioasă - a­de­vărul poate fi, ca de obicei, la mij­loc“ (Bartolomeu Anania, ar­hiepiscopul Clujului, Cartea des­­chisă a Împărăţiei. O înso­ţi­re liturgică pentru preoţi şi mi­reni, Bucureşti, Editura In­sti­tu­­tu­lui Biblic şi de Misiune al Bi­se­ricii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). 

Domnul ne cere con­şti­in­ţă curată, sete de a-L pri­mi sub chipul Euharistiei, nu dez­ba­­teri în ceea ce priveşte di­lema ra­ră sau deasă îm­păr­tă­şanie.

 Euharistia - şcoala unde învăţăm să mulţumim

Sfânta Liturghie este prin ex­celenţă actul de mulţumire al o­mului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu pes­te umanitate şi peste creaţie (Li­­turghier, 2012, p. 172: „Pen­tru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Du­hului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe ca­re nu le ştim; pentru binefa­ce­­rile Tale cele nearătate şi a­ră­tate, ce ni s-au făcut nouă“).

În frumuseţea slujirii şi par­­ti­­cipării la Euharistie în­vă­ţăm cu adevărat cum să mul­ţumim. E­u­­haristia este ar­he­tipul ori­că­rei mulţumiri (Li­tur­ghier, 2012, p. 175: „Ale Ta­­le dintru a­le Tale, Ţie adu­cem de toate şi pen­tru toa­te“). Toate actele noas­tre de mul­ţu­mi­re de aici îşi trag o­bâr­şia (Li­turghier, 2012, p. 172: „Să mul­ţumim Domn­u­lui“).

Dacă nu ştim să mulţumim pen­tru toate („cruce, groapă şi pen­tru înviere“), e semn că în­că nu am frecventat şcoala mul­­ţ­umirii din spaţiul Li­tur­ghiei, Sfân­­ta Euharistie. Ori­ce ne­mul­ţu­mire de a noastră e si­­no­nimă cu disocierea de du­hul Li­tur­ghiei, dacă nu chiar ne­ga­rea, vo­lun­tară sau invo­lun­­tară, a ei.

Sursa: Ziarul Lumina, Euharistia - taina vindecării şi îndumnezeirii noastre