Părintele Rafail Noica: "să devenim oameni primitori de dragoste ca să nu rănim pe cel care ne iubește", "pentru că mândria împiedică dragostea"

Iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită. De ce? Fiindcă dragostea de la sine cere reciprocitate.

Gheron Iosif Isihastul: "aceasta este cu adevarat lipsa de care suferim noi, oamenii veacului al optulea, adică faptul de a nu recunoaște unul altuia harisma sa"

Faptele bune, milosteniile și toate bunătățile din afară nu potolesc aroganța inimii, ci lucrarea minții, durerea pocăinței, zdrobirea și smerenia, acestea smeresc cugetarea neastâmpărată.

Nu-ți lasă mintea nelucrătoare, ca să nu învețe cele rele. Nu o lăsa să privească la defectele celorlalți, deoarece, fără să-ți dai seama, te vei face împreună-lucrător cu cel viclean și nepricopsit în fapta bună. Să nu te aliezi din neștiință cu vrăjmașul sufletului tău.

Nu descoperi greșeala celuilalt ca să te îndreptățești pe tine, deoarece îndată Harul, care până acum te acoperea, le va descoperi pe ale tale. Cu cât tu îl acoperi cu dragoste pe fratele tău, cu atât Harul te va îmbrățișă și te va păzi de clevetirea oamenilor.

Arhim. Zaharia Zaharou despre lepadarea de duhul lumii acesteia si imbracarea in duhul lui Hristos

Călugărul și duhul veacului

Cuvânt rostit în cadrul Sinaxei stareților, starețelor și duhovnicilor din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, desfășurată la Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului din Florești, 6 iunie 2012.

Arhim. Zaharia Zaharou: În primul rând aș vrea să-I mulțumesc lui Dumnezeu, Care mi-a dat acest timp prețios pe care îl împărtășesc cu dumneavoastră și m-a învrednicit să mă fac și eu părtaș darurilor Sfântului Duh pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra dumneavoastră. Pentru că Biserica noastră nu este altceva decât părtășie a darurilor harului.

Apoi aș vrea să-i mulțumesc în chip deosebit Înaltpreasfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, care în ultimii nouăsprezece ani în felurite chipuri și-a arătat bunăvoirea, interesul și sprijinul față de mănăstirea noastră. Voim să vorbim acum despre duhul călugăresc și duhul lumii. În scrierile Sfinților Părinți, precum am auzit chiar acum în ceea ce a citat Înaltpreasfințitul, sunt multe cuvinte însuflate de Sus privitoare la sfârșitul veacurilor. Cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât devine mai mare cinstea, privilegiul de a fi călugăr și chiar de a fi creștin. Sfinții Părinți ne spun că în vremurile de demult părinții noștri se proslăveau prin minuni mărețe, prin învierea morților. Dar creștinii ultimelor vremi, care vor reuși să păstreze credința, vor afla mai multă slavă în ceruri, mai multă chiar decât părinții care făceau acele minuni. Aș vrea să mă opresc doar asupra unui cuvânt al Domnului din Cartea Apocalipsei. Acolo se spune că în vremurile cele de pe urmă „cel sfânt, mai sfințească-se încă” și „cel ce se spurcă, mai spurce-se încă” (cf. Apoc 22, 11). Noi trebuie să avem întotdeauna o rugăciune asemenea acestui cuvânt:

 „Atotputernice Iisuse, milostiv fii nouă încă, iară și iară.”

În Epistola întâi Sobornicească a Sfântului Ioan citim: 

„Tot duhul care nu mărturisește pe Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; și acela este al lui antihrist de care ați auzit că va veni; și acum în lume este. Voi de la Dumnezeu sunteți fiilor, și ați biruit pe aceia; căci mai mare este Cela ce este întru voi decât cela ce este în lume” (1 Ioan 4, 3-4)2.

Așadar, duhul lumii acesteia, duhul veacului, nu este altul decât duhul Satanei. Nu Dumnezeu i-a dat Satanei stăpânire asupra lumii, ci omul. Încă din rai, de când omul s-a întors de la Fața Dumnezeului Celui viu și și-a plecat urechea la sfaturile cele viclene ale diavolului, el nu a contenit să-și încline mintea și inima la rele, și prin toate păcatele și fărădelegile lucrate de-a lungul veacurilor a îngăduit puterii vrăjmașului să câștige din ce în ce mai mult teren și Satanei să devină „stăpânitorul lumii acesteia” (cf. Ioan 14, 30).

Duhul lumii acesteia se vădește prin mândrie, nerecunoștință și neascultare, „pofta trupului și pofta ochilor” (1 Ioan 2, 16), sete de putere și dorință de stăpânire asupra celorlalți, de manipulare a lor și, deci, printr-o înfricoșătoare lipsă de dragoste, un puternic spirit competitiv și o cruntă luptă pentru supraviețuire. Lumea noastră modernă pare cufundată într-o aproape desăvârșită uitare de Dumnezeu. În rai, Satana a reușit să-l înșele pe Adam și să-l răpească de la Izvorul Vieții și de-a lungul veacurilor acesta rămâne țelul său nestrămutat: să-l distrugă pe om, nimicindu-i legătura dătătoare-de-viață cu Dumnezeu și, prin grija de multe, prin plăcerile și distracțiile acestei vieți, să-l facă să uite de Ziditorul și Binefăcătorul său. De aceea, Sfinții Părinți socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, care ne face să devenim cei mai vulnerabili, întrucât este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii, prin chemarea Numelui lui Dumnezeu și, deci, nimic nu-l poate împiedica pe vrăjmaș să ne ucidă. Călugărul luptă împotriva duhului veacului printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu.

Monahul este cel ce caută neîncetat Fața Dumnezeului Celui viu, este cel care este mistuit lăuntric de aceeași dorire ca și Proorocul David care cânta în psalmi:

„Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5).

Monahismul nu se deosebește esențial de viața creștină la care noi toți suntem chemați, ci este o strădanie de a trăi cât mai desăvârșit cu putință descoperirea dată nouă prin Iisus Hristos. Și în mănăstire totul este rânduit în așa fel încât să fie create cele mai prielnice condiții ca să putem căuta Fața Dumnezeului Celui viu, ca Hristos să devină „marginea doririlor inimii” călugărului. Monahul se folosește de toată întâmplarea din viața sa ca să-și susțină împreună-vorbirea cu Dumnezeu și, astfel, să afle adevărata rugăciune, primind pronia lui Dumnezeu în toate, dând slavă lui Dumnezeu și răbdând rușinea ticăloșiei sale.

Toată frumusețea și minunăția vieții monahale constă în caracterul ei eshatologic. Ca monahi și monahii noi ieșim din tabăra lumii acesteia, ieșim din vâltoarea patimilor ei și a curselor ei ca să avem doar o singură purtare de grijă: să-L întâmpinăm pe Mirele Ceresc. Singura dorire care aprinde inimile noastre este să trăim zi și noapte în așteptarea Celui ce a venit și iarăși va să vie. Lepădarea noastră de lume nu este îndeosebi una ce ține de loc – deși locul poate să ducă și el la o mai deplină împlinire a ei la toate nivelurile – ci una duhovnicească: înseamnă lepădarea noastră de duhul lumii acesteia, care este un duh al nerecunoștinței și al mândriei, și îmbrăcarea în duhul lui Hristos, care este un duh al recunoștinței și al dragostei smerite. Sfântul Pavel ne spune că Hristos a răbdat ocara Crucii în afara porților, în afara taberei acestei lumi, fiind înjosit la culme, spre a-Și vădi desăvârșita smerenie. Și noi suntem chemați să ieșim din tabăra acestei lumi, să luăm asupra noastră rușinea și ocara ei, ca să-L întâmpinăm pe Hristos (cf. Evr. 13, 12‑13). Trebuie să disprețuim modelele acestei lumi, buna ei părere și să nu ne lăsăm înșelați de gândul că am putea împăca iubirea față de Dumnezeu cu iubirea față de lumea aceasta.

Acest aspect eshatologic al monahismului este forța centrifugă ce ne scoate din câmpul gravitațional al pământului, în care stăpânește legea păcatului, și ne ajută să ne întoarcem privirea de la lucrurile stricăcioase ale acestei lumi către cele nestricăcioase de Sus. Ieșim din tabăra acestei lumi urmând Stăpânului nostru, murim lumii acesteia în nădejdea că Îl vom întâlni pe Hristos, și Domnul ne întâmpină cu harul Său și cu însuflarea Sa, și astfel suntem gata să-I dăruim o jertfă bineprimită: neîncetata chemare a Numelui Său. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm deplin de duhul lumii acesteia și să ne vindecăm de bolile ei aducătoare de moarte. Monahul dă luptă cu patima uitării de Dumnezeu cu arma trezviei. Sunt multe locuri în Evanghelii în care omul este îndemnat la trezvie:

„Deci privegheați, că nu știți în care ceas Domnul vostru va veni” (Mat. 24, 42); „Drept aceea privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul întru care Fiul Omului va veni” (Mat. 25, 13); „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită” (Mat. 26, 41). 

În monahism ne desprindem de toate grijile acestei lumi ca să ne dăruim întru totul trezviei, acestei așteptări a Mirelui Ceresc. Trezvia este știința științelor și precum oricărei științe din lumea aceasta trebuie să i ne dedicăm vreme îndelungată spre a o deprinde, așa și acestei lucrări trebuie să i ne supunem mintea timp de mulți ani, până ajunge să devină parte din firea noastră. E ușor să faci din omul dinafară călugăr, lepădând toate averile pământești, renunțând la căsătorie și intrând în mănăstire, dar trebuie să facem din omul lăuntric călugăr, și aceasta este o lucrare care cere o viață întreagă și se săvârșește prin trezvie. Trezvia nu este doar o simplă atenție, ci este întotdeauna însoțită fie de chemarea Numelui Domnului, fie de aducerea-aminte de Dumnezeu sau de nădăjduirea bunătăților făgăduite nouă. Pentru noi, creștinii, preocuparea cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume atunci când suntem bombardați neîncetat cu imagini și impresii necurate. Și am văzut că aceasta este cu putință având pilda lui Lot, care, trăind în Sodoma, nu a fost totuși vătămat de murdăria viețuirii de acolo. Când avem atenția îndreptată cu rugăciune spre inimă, încetul cu încetul ne gătim în ea un loc luminos, care ne va atrage necontenit duhul acolo. Vom dobândi, de asemenea, un „gust” și cu ajutorul acestui gust vom ști care gând vine de la Dumnezeu și care vine de la vrăjmașul. Dacă ne-am creat acest loc luminos în inima noastră prin lucrarea tainică a pocăinței, mintea ne va fi necontenit atrasă acolo și tot gândul străin va rămâne afară, neputând să ne rănească mintea sau inima, și deși vom vedea totul nu vom fi robiți de nimic. Astfel, prin trezvie dobândim un discernământ apostolic: „că nu este să nu știm amăgiturile Satanei”, spune Sfântul Pavel (cf. 2 Cor. 2, 11)4. Când ne păstrăm trezvia, harul se înmulțește în inima noastră și nu vom mai fi furați de meșteșugirile vrăjmașului și răniți de atacurile lui. De multe ori oamenii sunt foarte evlavioși și fac multe fapte bune, dar pentru că nu au trezvie nu văd nicio roadă a Duhului în viața lor: pace, dragoste, bucurie, blândețe… Harul le este ușor furat de către vrăjmașul, pentru că nu știu să-și păzească mintea.

Fără trezvie, omul nu este decât trup și trupul „să moștenească Împărăția lui Dumnezeu nu poate” (1 Cor. 15, 50)5. Numai trezvia poate să-l ridice pe om din păcatul cel dintru început. Prin cădere, toate puterile sufletului omenesc au fost dezbinate și omul nu mai este stăpân peste propria-i fire, ci este sfâșiat de dorințe și de impulsuri contradictorii. Însă, prin pogorârea minții în inimă în rugăciunea curată, omul se reîntregește iarăși, firea sa își regăsește întregimea cea dintru început. Trezvia împreună mintea omului cu Duhul lui Dumnezeu și această împreunare duce la vindecarea acestuia, iar omul devine în stare să împlinească cea dintâi și cea mai mare poruncă – aceea de a iubi pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, din toată tăria sa (cf. Marc. 12, 30). Cei care păzesc trezvia au statornicie în viață, viziunea lor duhovnicească nu este întinată de îndoieli și de confuzii, precum a oamenilor din lumea aceasta, ci sunt bine întemeiați în cuvântul lui Dumnezeu și în poruncile Lui.

Această trezvie ne păzește nu numai atunci când suntem treji, ci și în timpul somnului. Chiar și în timpul somnului duhul nostru se află într-o permanentă mișcare și acesta tinde fie către Izvorul Vieții și al luminii, Care este Hristos, fie, prin îndepărtarea de El, către împărăția întunericului. Dacă în timpul zilei am sălășluit în inima noastră gânduri necurate și pătimașe, gânduri de mânie și de ură, aceste dispoziții ne vor însoți și în somn. Dar cei ce au fost cu trezvie și au cultivat gânduri bune și luminoase în timpul zilei, gânduri de dragoste și de recunoștință, până și în somn vor avea aceleași sfinte doruri și înclinații ale inimii.

„Eu dorm și inima mea priveghează”, spune Proorocul Solomon (Cânt. lui Sol. 5, 3). Cei ce trăiesc cu trezvie își văd viața ca pe o linie dreaptă continuă, atât în somn, cât și când sunt treji. Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru groaznic și întunecat numit de psihologi subconștient nu există. Prin trezvie, toată viața omului devine conștientă și, dacă ceva se strecoară și-l tulbură, acest ceva este de îndată nimicit de harul lui Dumnezeu care sălășluiește în el.

De vrem să știm dacă suntem mântuiți, să vedem cum reacționăm atunci când suntem ispitiți de vrăjmașul în somn. Dacă reacționăm în același fel ca atunci când suntem treji, adică respingând cu fermitate atacul vrăjmașului, înseamnă că nu mai suntem robiți de duhul acestei lumi. Somnul este un chip al morții. Viața în lumea ce va să fie nu este altceva decât viața pe care am început să o trăim în această lume. Aceleași dorințe și obiceiuri pe care le-am cultivat în viața aceasta ne vor însoți și vor deveni legea ființării noastre în viața veșnică. Dacă am dobândit înclinații smerite și trezvie, atunci vom trece ușor și nevătămați prin vămile văzduhului. Lumea zilelor noastre trăiește în apostazie și are drept unic criteriu valoric relativismul. În ochii modernității, a crede în Dumnezeu și a duce o viață după învățăturile evanghelice este curată nebunie. Creștinii se deosebesc de oamenii lumești prin aceea că își au mintea pururea ațintită spre Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel, „petrecerea noastră în ceruri este” (Filip. 3, 20). Și monahii, mai mult decât oricare alții, prin felul de viață rânduit în mănăstire, au acest privilegiu deosebit de a putea chema necontenit pe Cel Ce a venit să ne răscumpere și Care va veni iarăși să ne ia cu El ca să fim cu El de-a pururea. Călugărul adevărat este cel ce trăiește cu această nădejde nestrămutată, așteptând venirea Domnului. Acest aspect eshatologic al vieții monahale este de o deosebită însemnătate, pentru că este singurul care ne poate păstra însuflarea până întru sfârșit. În viețuirea noastră călugărească facem ascultare de voia lui Dumnezeu, precum ne-a fost aceasta descoperită prin părintele duhovnic, urmărind astfel să ne golim mintea de toată grija cea lumească pentru ca să fim slobozi să ne îndreptăm toată atenția spre întâlnirea noastră cu Domnul. Acest duh de ascultare merge împotriva curentului duhului afirmării-de-sine și al competitivității agresive al lumii acesteia. Ascultarea este un privilegiu prin care noi devenim slobozi să ne ridicăm la înălțimea desăvârșitei și măreței voi a lui Dumnezeu.

Dacă monahul trăiește în sărăcie, o face ca să nu fie împiedicat de nimic, ca să nu fie tras înapoi de nimic când vrea să fugă afară din tabăra acestei lumi. Duhul sărăciei călugărești este opus de-a dreptul duhului societății de consum moderne; ethosul modernității, prin puterea atotpătrunzătoare a mass-mediei, ne împinge continuu să dobândim tot mai multe și mai multe bunuri materiale. Dar, în chip minunat, călugărul neagonisitor, lepădând toate bogățiile deșarte ale acestei lumi, devine stăpânul lumii, pentru că el își lărgește inima sa încât Însuși Hristos încape în ea și dimpreună cu apostolul poate să spună: „viez, de acum nu eu, ci viază întru mine Hristos” (Gal. 2, 20) și prin Hristos poartă în el lumea întreagă și mijlocește pentru ea.

Mai mult decât atât, prin curăția trăirii în feciorie monahul ține piept hedonismului și moralității îndoielnice a vremurilor noastre, căutând să se zidească pe sine întru totul biserică sfințită a lui Dumnezeu. Sfinții Părinți înțelegeau prin feciorie și curăția minții și numeau curvie nu numai patima poftei trupești, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea-aminte de Dumnezeu.

Temeiul monahismului este Însuși Domnul. Dacă avem în vedere făgăduințele monahale, vedem că ele sunt întocmai elementele definitorii ale viețuirii Sale. Hristos este pilda absolută de ascultare față de voia Tatălui. El a venit în lumea aceasta născându-Se din Fecioară și în toată viața Sa nu găsim nici urmă de păcat sau de necurăție; El nu Și-a îngăduit nicicând să Se despartă în duh de Tatăl. Nu a avut nici loc unde să-Și plece capul pe acest pământ, nici măcar în sinagoga întemeiată în Numele Său. Așadar, fiind credincioși făgăduințelor monahale, devenim asemenea lui Hristos și în tot ceea ce facem Hristos este pilda noastră absolută. Dar toată nevoința noastră cu aspect negativ, toată strădania de a ne lepăda de duhul acestei lumi, nu-și va atinge țelul dacă nu este însoțită și de nevoința pozitivă a îmbrăcării în duhul lui Dumnezeu, a dobândirii cugetului Său.

Atunci când, ca monahi, ieșim din tabăra lumii acesteia, noi avem un țel măreț – să purtăm ocara lui Hristos, căci prin aceasta El ne va recunoaște ca fiind ucenici ai Săi. Răbdăm rușine din dragoste pentru El, precum și El a răbdat rușinea Crucii ca să ne slobozească din rușinea ce va să fie și din veșnica pierzare. Așadar, ieșim din tabăra lumii acesteia purtând rușinea păcătoșeniei noastre, care este Crucea lui Hristos.

Veacuri și veacuri de păcat au născut o prăpastie despărțitoare între om și Dumnezeu. Numai Crucea lui Hristos poate face punte peste aceasta. Nu trebuie să ne lăsăm furați de înțelepciunea și puterea celor ce sunt în afara Bisericii. Noi suntem chemați să fim prieteni ai Crucii pentru că pentru noi Crucea lui Hristos este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu care ne mântuiește (cf. 1 Cor. 1, 18). Dar această înțelepciune și putere nu au nimic de-a face cu setea de putere și felul de a fi al acestei lumi. Pentru cugetul trupesc, Dumnezeu se înțelege întotdeauna ca putere. Pentru iudei, El era Cel Atotputernic, Care avea să vină și să zdrobească neamurile ca să ridice în slavă poporul lui Israel. Dar Iisus a venit ca Mesia și le-a grăit despre cruce și despre moarte și nici apostolii nu L-au înțeles. Când Sfântul Petru L-a auzit vorbind despre răstignire, L-a luat deoparte și a început a-I sta împotrivă. Dar Domnul, cu o mânie fără de păcat, l-a certat:

„Mergi înapoia mea, satano, că nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Marc. 8, 33). 

Așadar, „cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, înțelepciunea lui Dumnezeu este Crucea prin care El avea să ne slobozească din robia celui rău.

În lumea aceasta puterea se dobândește prin violență și prin asuprirea celorlalți. De aceea, oamenii lumești nu pot să înțeleagă cum se poate vorbi despre Cruce ca fiind puterea lui Dumnezeu: ce putere poate fi într-o moarte de ocară, cum este moartea pe cruce? Ei nu înțeleg că bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe acea Cruce. Pe Cruce tot răul care se adunase de-a lungul veacurilor, începând de la căderea lui Adam și până la venirea lui Hristos, a căzut asupra Domnului. Și Domnul, neîmpotrivindu-Se acestui rău, ci aducându‑Se pe Sine de bună voie ca o jertfă vie spre mântuirea tuturor, a ieșit biruitor: puterea răului a fost nimicită și omul a fost smuls din ghearele Satanei. Ceea ce face Crucea Domnului să fie atât de minunată și mântuitoare este faptul că El a primit-o de bună voie. El a dorit această Cruce; El a vrut să moară pentru noi ca să ne mântuiască pe noi. Și pentru că moartea Sa a fost fără de vină, s-a dovedit a fi o osândire a morții noastre. Fiind de bună voie și fără de păcat, Crucea Sa a devenit o osândire a tuturor celorlalte cruci pe care răul le meșteșugise cu consimțământul voii libere a omului. Așadar, adevărata putere a Crucii stă în smerenia și în dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim ca neamurile, râvnind la tronuri, precum Satana oarecând a voit să-și așeze tronul mai presus de cel al lui Dumnezeu (cf. Is. 14, 13).

 „Care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum și Fiul Omului n-au venit să-i (Se) slujească Lui ci să slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru mulți”, zice Domnul (Mat. 20, 27-28)6.

Crucea lui Hristos a fost plinirea voinței Tatălui, Care i-a dăruit omului mijlocul de a se slobozi de duhul neascultării, al trufiei și al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu pe care Satana l-a însuflat în el. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu în rai, poruncă ce îl păzea de toată vătămarea, atunci s-a lipsit pe sine de Izvorul Vieții și eul propriu a devenit perete despărțitor între sine și Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu pentru noi în această viață este să devenim zi de zi mai puțin egoiști, purtând ocara Lui, luându-ne crucea și urmând Lui. Pentru noi, crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos ce ne lipsește de împărtășirea cu Dumnezeu. Crucea devine cheie a raiului, pentru că ea omoară iubirea de sine, care este izvorul a tot răul în lumea aceasta. Crucea lui Hristos a fost dragostea lui Dumnezeu pentru ceilalți. El nu S-a cruțat pe Sine, ci a fost gata să moară pentru ca noi să putem trăi. Și dragostea Lui s-a arătat a fi mai puternică decât moartea până în sfârșit. Pentru aceasta, singurul țel după care ne rânduim viața este ca în tot ce facem, spunem sau gândim în viața noastră de zi cu zi să punem un strop de dragoste în Numele Lui și așa să devenim moștenitori ai mai marii dragoste, cea „până în sfârșit” (Ioan 13, 1), pe care El ne-a arătat-o prin jertfa Sa. Crucea ne-a arătat că sensul adevărat al existenței noastre este dragostea și smerenia, căci numai printr-o dragoste smerită dobândim viața adevărată. Pentru noi, să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele înseamnă să facem voia lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Lumea privește dragostea în chip sentimental, dar pentru fiii lui Dumnezeu ea înseamnă să îmbrățișezi voia celuilalt. Părintele Sofronie spune că, atunci când îmbrățișăm voia celuilalt, fratele nostru devine viața noastră, mireasmă de viață și viață veșnică.

Când ridicăm ziduri de apărare împrejurul nostru, nu izbutim să facem voia celuilalt și rămânem în pierzătoarea și vrednica de milă iubire de sine. De fapt, noi ridicăm zidurile propriei noastre temnițe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt, precum a spus cândva Sartre, ci propriul nostru eu. Dacă în viețuirea noastră călugărească există ascultare din dragoste, tăierea voii proprii înaintea fratelui, dacă nu există lupta pentru drepturile noastre și nu ne impunem propriile viziuni și dorințe, atunci suntem cu adevărat prieteni ai Crucii și „desăvârșim sfințenia întru frica lui Dumnezeu” (2 Cor. 7, 1). Devenim din ce în ce mai bogați când ne întâlnim unul cu altul cu o inimă deschisă, cu o atitudine plină de dragoste și cu această înțelegere: ca nu voia mea să se facă ci voia celuilalt. Dar cei ce merg la mănăstire și înalță ziduri de apărare împrejurul lor, aceștia mor tare săraci.

Noi nu venim la mănăstire ca s-o ducem mai bine, să profităm și să ducem o viață ușoară, la adăpost de necazurile și de durerile pe care le trăiesc cei din lume, ci venim să ucidem în noi acea fiară numită iubirea de sine. Nimic nu este mai străin iubirii pline de narcisism a zilelor noastre decât atitudinea nevoitorului ce se luptă și duce un crunt război cu sinele său.

Îmi amintesc de Gheron Iosif Isihastul, care zicea: „M-am făcut propriul meu călău”. Și Părintele Sofronie obișnuia să spună că nimeni nu poate prigoni un călugăr mai mult decât o face el însuși de dragul lui Dumnezeu. Ura de sine este o roadă de mare preț în viața monahului și nu are în sine nimic morbid sau autodistructiv, ci dimpotrivă, este singura cale de a omorî sinele nostru egoist, de a dărâma zidul despărțitor și de a lăsa șuvoiul vieții dumnezeiești să curgă liber prin toată ființa noastră. Duhul lumii încearcă să-și cruțe mica sa viață, dar niciodată nu izbutește, căci știm din Evanghelie că „oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde‑l‑va pe el, și cine îl va pierde, îl va învia pe el” (Luc. 17, 33)7 Monahul, dimpotrivă, încearcă să guste moartea zi de zi, așa încât Hristos, Cel ce este Începătorul Vieții și Împăratul a toată veșnicia, să poată via în el. Prin aceasta, el își împlinește scopul vieții sale, precum o exprimă rugăciunile Bisericii:

 „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi”.

Atât de închisă în sine este inima noastră încât nici Dumnezeu și nici aproapele nu-și pot afla sălaș în ea. Dar atunci când ne lăsăm pe noi înșine fără apărare în fața celorlalți, primind toată durerea și suferința pe care pronia lui Dumnezeu le îngăduie în viața noastră, încet‑încet inima ni se lărgește și devenim asemenea lui Hristos. Suferința este o mare binecuvântare, întrucât ea ne adâncește înțelegerea vieții și ne lărgește inima. Prin propria noastră suferință începem să înțelegem suferințele aproapelui nostru și devenim împreună-pătimitori cu acesta, iertători și îngăduitori, și începem să ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi ca pentru noi înșine. Astfel, nu mai suntem robiți de duhul lumii acesteia, ci dobândim mintea lui Hristos. Nu mai căutăm să ne călăuzim după înțelepciunea acestei lumi, „pentru că înțelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19), ci ne străduim să dobândim înțelepciunea lui Dumnezeu, discernământul duhovnicesc.

Așa cum citim în Epistola către Corinteni:

„omul sufletesc nu primește cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, și nu le poate înțelege; căci duhovnicește se judecă” (1 Cor. 2, 14)8. 

Și în aceeași epistolă citim:

„Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul Cel din Dumnezeu; ca să știm cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă” (1 Cor. 2, 12). 

Am spus că duhul lumii se vădește prin mândrie și nerecunoștință, pe când firea Duhului care îl însuflă pe monah este smerenia și recunoștința. Să dobândești „înțelepciunea lui Dumnezeu” înseamnă să înțelegi că nu omul este centrul vieții și măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, și că tot ceea ce este și are omul este un simplu dar al Ziditorului și Binefăcătorului său.

Monahul știe, de asemenea, că Dumnezeu dăruiește cu îmbelșugare darurile Sale pe măsura recunoștinței și a mulțumitei cu care le primim, și că nu avem decât acele lucruri pentru care aducem mulțumită lui Dumnezeu. În acest fel, el este împins de dorința de a aduce neîncetat mulțumită lui Dumnezeu pentru toate. Ajunge până acolo încât aduce mulțumită fierbinte lui Dumnezeu pentru fiecare răsuflare de aer primită în dar de la El. Și se mâhnește numai că nu-I poate aduce îndeajuns mulțumită cu vrednicie. Această mulțumită naște pocăința care nu are sfârșit pe acest pământ.

Atunci când aflăm înțelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul viețuirii noastre pe pământ.

„Socotiți, drept aceea, cum să umblați cu pază, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți. Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni (Ef. 5, 15-16). 

Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creștinii, timpul înseamnă răscumpărarea veșniciei.

În fiece zi noi încercăm să împuținăm păcatul din viața noastră și să sporim neîncetat în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, și astfel să punem pe fiece zi a vieții noastre pecetea veșniciei. În fiece zi suntem chemați să facem o sfântă neguțătorie: să schimbăm viața noastră trecătoare cu viața cea veșnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului și, dacă din cele 24 de ore ale zilei punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieții noastre și în cele din urmă toată viața noastră va fi adumbrită de veșnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veșnic înaintea lui Dumnezeu și ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierzania întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, însuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și de cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadeaza piata este numai o exemplificare a acestui vicleșug. Diavolul știe că, dacă reușește să devoreze timpul vieții noastre, el pune capăt acestei sfinte neguțătorii, acestui schimb de vieți, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viață, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtășire cu Izvorul Vieții. Când ne rugăm, ne aflăm în prezența lui Dumnezeu și această prezență nimicește neîncetat moartea pe care o purtăm în noi și ne reînnoiește.

A răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu. Cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniți cu El în această viață și vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârșit și cu și mai multă tărie, în viața ce va să fie. Astfel, timpul nu mai este pentru noi un dușman, ci o aripă ce ne ridică Sus și ascunde viața noastră cu Hristos în Dumnezeu (cf. Col. 3, 3), iar moartea devine un prieten mult așteptat. Lumea modernă se teme de moarte. De aceea, moartea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii nu vorbesc, și toate eforturile medicinei moderne de a prelungi cât mai mult cu putință zilele noastre pe pământ și de a micșora suferința în această viață au ca scop să ne câștige încă un pic de timp pentru a ne bucura de plăcerile lumii acesteia.

Călugărul, pentru a-și păstra vie legătura cu Dumnezeu, cultivă în sine aducerea aminte de moarte, care îl desprinde de toată legătura cu cele pământești. Și, în loc să-și satisfacă simțurile cu plăcerile acestei lumi, el ia asupră-și lucrarea pocăinței. Pocăința este prețul pe noi, care invadează piața, este numai o exemplificare a [prețului] care trebuie să-l plătească pentru a-și răscumpăra din stricăciune viața sa. Dacă Hristos a plătit cu scumpul Său Sânge mântuirea noastră, pentru monah pocăința prin rugăciune înseamnă a vărsa sângele său, așa cum ne spune Sfântul Siluan. Și atunci când monahul ajunge la plinirea propriei sale pocăințe, el dobândește cunoștința tuturor stărilor de păcat și de moarte ale întregii omeniri și începe să se pocăiască pentru lumea întreagă; se pogoară în iadul pocăinței, în acel iad al dragostei în care S-a pogorât Hristos. Numai atunci când pocăința sa personală se preschimbă în rugăciune pentru mântuirea a toată lumea, monahul a dobândit mintea lui Hristos, Care Și-a dat sufletul răscumpărare pentru toți. Numai atunci când dobândește prin pocăință universalitatea, atotcuprinderea lui Hristos, s-a lepădat deplin de duhul acestei lumi, care este duhul lui antihrist, și poate spune cu adevărat că Cel ce este în el este mai mare decât cel ce este în lume. Și aceasta este adevărata plinire a chipului lui Dumnezeu în om.

Noi nu trebuie să facem nicio descoperire. Drumul a fost deja deschis de Hristos, Care i-a spus Sfântului Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu:

„Eu sunt Cel ce sunt viu și am fost mort și, iată, sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18)9. 

Gustând zi de zi din moarte în această viață, de dragul poruncilor Lui, suntem cinstiți cu cununa vieții, a vieții din belșug, în vecii vecilor.

Sursa: Merinde pentru monahi, Arhimandrit Zaharia Zaharou

Cum se poate deosebi smerenia fatarnica, de care este atrasa lumea, de cea intru Adevar

Motto: "E smerit mandrutul!"

S-a auzit des: trebuie sa te smeresti, cauta mai intai de toate smerenia etc. Dar trebuie sa spunem ca si smerenia poate fi falsa.

Intai de toate, trebuie sa deosebim clar smerenia de gandirea smerita, iar gandirea smerita de vorbirea smerita. Smerenia este una dintre cele mai inalte virtuti evanghelice, care depaseste puterile omenesti. Smerenia este dumnezeiasca, ea este invatatura lui Hristos, proprietatea lui Hristos, actiunea lui Hristos. Sfantul Ioan Scararul spune ca unii, purtati de Duhul lui Dumnezeu, pot sa cugete despre smerenie. Cel care vrea sa dobandeasca smerenia trebuie sa studieze amanuntit Evanghelia si cu aceeasi constiinciozitate sa indeplineasca toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucratorul poruncilor evanghelice poate avea constiinta propriei pacatosenii si a pacatoseniei intregului neam omenesc, in sfarsit, constiinta si convingerea ca el este cel mai pacatos si cel mai rau dintre toti oamenii. Smerenia este o stare a inimii.

Gandirea smerita este imprumutata din Evanghelie. De la inceput trebuie sa te obisnuiesti cu gandirea smerita. „Dupa masura exercitarii in gandirea smerita, sufletul agoniseste smerenia." Smerenia se daruieste sufletului de la Dumnezeu, este actiunea harului lui Dumnezeu; prin gandirea smerita ne pregatim pe noi insine sa devenim smeriti, Ii aratam Domnului nostru dorinta de a avea sfanta smerenie. Gandind smerit, crestinul se straduieste sa faca totul cu smerenie - in relatiile cu apropiatii, in toate actiunile, in ganduri; desi sufletul lui inca nu s-a smerit, el trebuie sa se mentina intr-o dispozitie de smerenie fortandu-se spre o astfel de stare, lasand la o parte toate avanturile sale indraznete. Aceasta nu este prefacatorie, falsitate, din moment ce scopul este ca prin aceasta purtare sa dobandesti smerenia si, desigur, pentru aceasta trebuie sa te porti modest, sa vorbesti linistit, sa fii calm, sa nu polemizezi etc.

Foarte asemanatoare cu gandirea smerita este si vorbirea smerita. In mare masura actiunile ei par a fi aceleasi, se vad din exterior la fel, dar pe dinauntru este complet diferita. Vorbirea smerita are alt scop. Ea doreste sa se arate oamenilor drept smerenie si cu acest scop ia infatisare smerita, isi ascunde privirea, rosteste cuvinte modeste, aratand linistea si retinerea, sau vorbeste despre sine cu fraze de mustrare - toate acestea sunt demonstrative, de dragul parerii omenesti. 

 „Pe cat este de folositor sa te mustri pe tine si sa te invinuiesti de pacatosenie in fata lui Dumnezeu in taina, in camara sufletului, pe atat este de daunator sa faci aceasta in fata oamenilor. In caz contrar vom avea despre noi o parere amagitoare cum ca suntem smeriti", spune Sfantul Ignatie. 

El remarca un lucru interesant: lumii nu-i place sa vada adevarata smerenie in oameni, ci este atrasa de cea falsa, de cea prefacuta. Sfantul scrie: 

„Cei care au reusit in viata monahala dobandesc o deosebita libertate si simplitate a inimii, care nu pot sa nu iasa la iveala in relatia lor cu apropiatii. Ei nu sunt pe placul lumii! Ea ii acuza pe ei de mandrie. Lumea cauta linguseala, iar in ei vede sinceritate, care, ei nu-i foloseste, intalneste mustrare, pe care ea o dispretuieste."

S-a observat ca oamenii cu adevarat smeriti, care il iubesc pe aproapele, nu se ingrijesc de impresia exterioara, ci iau aminte la sufletul lor si sunt ocupati sa indeplineasca poruncile lui Hristos; adresarea exterioara a unor oameni ca acestia este foarte retinuta, uneori pare peste masura de aspra sau nemiloasa. Dar singur timpul descopera ca acesti oameni au manifestat grija sincera pentru aproapele, l-au compatimit si i-au acordat ajutor. Iar fatarnicii, prefacutii, cei fals smeriti sunt la vedere neobisnuit de bucurosi, milosi, slujitori; dar de se va intampla o durere, un necaz, o greutate ei se vor dovedi reci si straini, indiferenti fata de suferintele apropiatilor. Acesta este aluatul fariseic, de care Domnul Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor Lui sa se pazeasca.

Extras din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului", Arhimandritul Lazar, Ed. Sophia

Sursa web: Crestin ortodox, Si smerenia poate fi falsa

***

"Nimeni să nu vă înșele printr-o prefăcută smerită ­cugetare" ( Col. 2, 18), a spus Sfântul Apostol Pavel. Adevărata smerită-cugetare stă în ascultarea și ur­marea lui Hristos (Filip. 2, 5-8). Adevărata smerită-cugetare este înțelegerea duhov­nicească. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea și în inima omului. Este și o "smerită-cugetare" după bunul plac al omului: pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu. Adevărata smerenie este o taină Dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omenești. Fiind cea mai înaltă înțelepciune, ea pare nebunie pentru întelegerea trupească.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2010, p. 37)

 Sursa: Doxologia, Adevarata si fatarnica smerita-cugetare

***

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este smerenia deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.

Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul! Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?, de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: Dar ce se spune despre mine? O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare, spune Sfântul Ioan Scărarul ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 211-212)

 Sursa: Doxologia, Smerenia fățarnică

***

“Cine nu-si cauta folosul propriu, ci numai pe cel al lui Dumnezeu, in timp si in vesnicie, acela este smerit. Multi se preocupa de smerenia exterioara, dar smerenia care nu izvoraste din dragoste este contrafacuta. Cu cat se pleaca mai mult aceasta smerenie exterioara, cu atat se simte mai semeata pe dinlauntru. Cine este constient ca se pleaca nu se simte cu adevarat atat de jos incat sa nu mai aiba unde cobora.

Oamenii care se gandesc mult la smerenia lor sunt foarte mandrii. Multi care cauta sa fie umili printr-un efort al vointei lor, esuand in ceea ce priveste perfecta supunere si lepadare de sine, pacatuiesc impotriva iubirii divine, fara de care nu exista nici urma de smerenie.  Mai multa lumina i-ar ajuta sa vada ca se inalta pe ei insisi prin ceea ce considera a fi smerenie; presupusa lor lepadare de sine este o afirmare a eului; ei se umfla de mandria smereniei si se lauda cu faptele lor umile.

Insa omul intr-adevar smerit nu face nimic de genul acesta. El se lasa purtat de Duhul oriîncotro, este multumit ca Dumnezeu sa faca ce vrea cu el, ca vantul cu frunza. Exista mai multa smerenie in a accepta maretia intr-un astfel de duh, decat in a zadarnicii planurile lui Dumnezeu sub pretextul umilintei. Cine alege mai degraba injosirea decat inaltarea, nu este neaparat smerit, desi isi doreste sa fie. Insa, cine se lasa dus in sus si in jos - pasandui prea putin daca este laudat sau condamnat, neluand seama la ce se spune despre el - acela este cu adevarat smerit; indiferent de ce ar crede oamenii, fie si numai pentru ca el umareste in totul sa-I faca placere lui Dumnezeu.”

A.B. Simpson Emblems of the Holy Spirit

Sursa: Smerenia falsa sau mandria smereniei!

 

 ***

Recunoștință fățarnică este atunci când, primind de la Dumnezeu bogate, dar nemeritate daruri spirituale și materiale, Îi mulțumim cu gura, dar le folosim doar în profitul nostru, fără să le împărțim cu semenii. După ce le-am primit le ascundem în tainițe, în cufere, în rafturi, lipsindu-i prin aceasta pe mulți frați ai noștri de învățătură duhovnicească, de cuvânt de folos, de mângâiere sau de mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, asistență medicală, sau de posibilitatea de a se deplasa dintr-un loc în altul pentru obținerea celor de trebuință. O asemenea recunoștință este fățarnică și potrivnică lui Dumnezeu. Înseamnă că-I mulțumești lui Dumnezeu cu gura, prin fapte însă te arăți nerecunoscător și imoral. Și cât de mulți sunt acești ”recunoscători”, mai bine zis nerecunoscători.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 352)

Sursa: Doxologia, Ce înseamnă a-I purta Domnului o recunoștință fățarnică?

***

Să nu se înşele cineva de cucernicia cea dinafară, că pe sine se înşeală, şi pe fratele său, părându-i-se că îl încredinţează prin cucernicia cea dinafară, căci prin petrecerea sa arată evlavia sa cea mincinoasă. De voieşti a şti gândurile inimii, ia aminte la gură, şi din ea te vei învăţa pentru cine are grijă şi sârguinţă: pentru cele pământeşti sau pentru cele cereşti, pentru cele duhovniceşti sau pentru cele trupeşti, pentru desfătare sau pentru înfrânare, pentru mult câştig sau pentru necâştigare, pentru smerita cugetare sau pentru înalta cugetare, pentru dragoste sau pentru ură? Că din comoara inimii scoate gura celor ce se apropie de ospeţe şi cugetarea limbii arată pe cine iubeşte inima: Pe Hristos sau pe cele ale veacului acestuia.

Şi sufletul acesta nevăzut, prin faptele trupului se vede în ce fel este: bun sau rău. Bun este cu firea, dar se preface în răutate, pentru voia cea de sine stăpânitoare.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 132)

 Sursa: Doxologia, Pe cine iubește inima?

***

Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele. Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 51)

 Sursa: Doxologia, Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită

PAGINI WEB:

 Cuvinte foarte actuale si puternice ale Parintelui Neofit despre fatarnicie si autenticitate

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit"

Intr-o zi Parintele mi-a spus:

 "Crestinul trebuie sa evite religiozitatea bolnavicioasa; adica atat sentimentul superioritatii pentru virtutea sa, cat si sentimentul inferioritatii pentru pacatosenia sa. Una este complexul de superioritate sau inferioritate si alta smerenia; una este melancolia si alta pocaionta.

Odata m-a vizitat un psihiatru, om din lume, si L-a acuzat pe Hristos ca, dupa parerea sa, creea sentimente de vinovatie si melancolie. I-am raspuns: "Accept ca unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca intr-o capcana in boala sentimentelor de vinovatie, insa tu trebuie sa fii de acord ca mirenii sunt prinsi in capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cat despre vinovatiile religioase, langa Hristos, ele dispar, prin pocainta si spovedanie, insa mandria mirenilor, care traiesc departe de Hristos, nu dispare". 

Cu ajutorul acestor convingeri ale Parintelui, mi s-au deslusit anumite nelamuriri ce aveam, legate de problemele psihologice ale vietii cresintesti. Intelegeam ca Parintele voia sa evitam mandria, travestita in vesmantul indreptatirii de sine, a fariseismului "crestinesc" al virtutii, sau intr-o condamndare de sine a constiintei "crestinesti" rusinate a pacatului. Vedeam ca semetia celor ce se simteau "curati" si sfiala celor ce se simteau "vinovati", nu difera in esenta, ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, adica ale mandriei. Fiindca adevaratul credincios se elibereaza de vinovatie prin spovedanie si prin iertarea pacatelor si se bucura in aceasta libertate pe care i-a daruit-o Hristos; si, cunoscand ca este un dar de la Dumnezeu, este recunoscator si nu se trufeste. Este curat prin Sangele lui Hristos si nu prin izbanda sa personala; astfel se bucura, multumeste, nu se mandreste, ba chiar ii vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin Sangele lui Hristos.

Parintele ne rata drumul care limita raul (pacatul) si foarte raul (mandria virtutii) si conducea la binele cel mai inalt, adica semerenia virtutii. De aceea incearca sa protejeze curatia smereniei de primejdiile masluirii ei. Imi spunea: 

"Sa fim smeriti, dar sa nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hrostos".

Parintele, prin invatatura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, isi pastorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El insusi traia smerenia, crezand despre sine ca nu este nimic, in vreme ce - asa cum spunea - Dumnezeu este Totul, si ca ceea ce vedem noi ca are el (Parintele), nu era al sau, ci dar de la Dumnezeu. 

Povestea smerita a darurilor

Intr-o zi, Parintele imi vorbea, aproape fatis, despre darul inainte-vederii pe care-l avea. Fiindca stiam cat era de zgarcit cu astfel de marturisiri, l-am privit uimit si cu oarecare ascunsa neliniste privind primejdia mandriei. El mi-a "prins" numaidecat nelinistea si mi-a spus:

 "Stii ca cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit?". 

Mi-a placut foarte mult aceasta idee foarte profunda si cu discernamant care-mi deslusea ca mandria si smerenia sunt stari interioare care nu depind de forme si fenomene exterioare, care cel mai adesea inseala. M-am gandit ca Parintele mi-a deslusit acet adevar, fiindca, vadit, ajunsese sa dobandeasca discernamantul si nepatimirea, care sunt virtuti ale celor desavarsiti si de-aceea credea ca nici una dintre virutile noastre nu ne apartin noua, ci lui Dumnezeu si ca noua ne apartin doar pacatele. Cel mandru detine doar trufia ce-l indeamna a vorbi inca si despre pacatele sale, cu glas smerit, sau chiar laudandu-se. Iar cel smerit considera smerenia ca dar de la Dumnezeu si astfel poate vorbi deschis si despre virtutile pe care le cultiva "Hristos  Cel ce traieste in el", simtind ca nu se inalta pe sine, ci pe Hristos.  

Stomatologul si dintii Parintelui

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu[...]

La cateva luni dupa ce a adormit intru Domnul, am intalnit la o adunare religioasa, un medic stomatolog, care am aflat ca-l cunostea pe Parintele. Cu mare bucurie am aflat ca, nu doar il cunostea, ci ii trata dintii si-i facea extractii dentare. M-a emotionat indeosebi acest lucru si l-am intrebat daca pastrase dintii pe care ii scosese. Medicul mi-a raspuns: "nu am tinut nici unul, fiindca Parintele nu mi-i lasa, ci mi-i cerea inapoi si-i lua cu el. Pana aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranta "vazuse" ce s-ar fi intamplat daca lumea ar fi aflat ca un dentist din Atena are dintii Parintelui Porfirie. Parintele era smerit, fiindca in general respingea mandria si slava desarta, chiar cand aceasta lua forma faimei de dupa moarte".

Acestia nu se schimba

Un prieten de-al meu isi exprima Parintelui nemultumirea ca, in ciuda stradaniilor sale, nu a reusit ca, in problemele fundamentale, sa-l convinga pe unul din colaboratorii sai ce era foarte conservator si totodata un mare adept al formelor exterioare si al metodelor pedagogice care esuau, tocmai din pricina ca nu erau orientate ortodox. Parintele i-a spus: "Nu te mai necaji si nu te osteni zadarnic. Oamenii acestia nu se schimba. S-au invatat cu cele vechi". Urmand sfatul Parintelui, prietenul meu si-a acceptat colaboratorul asa cum era, fara a mai voi sa-l schimbe si incerca sa-si faca treaba cat putea mai bine.

Educatie si har

Odata mi-a spus cu tristete despre parintii unui copil neascultator: "Parintii lui, desi cu atata educatie, atatea cunostinte psihologice, atata pregatire stiintifica, si-au pierdut copilul care le-a scapat din maini. La ce-ti foloseste invatatura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastra curata ce se sacrifica in taina pentru ceilalti ii poate mantui si pe altii si pe noi". 

Nu-i aminti celuilalt greselile sale

Voiam sa stiu ce crede despre un lucru pe care-l constatasem, asa ca, atunci cand am avut ocazia, i-am spus:

 "Preacuvioase, din cate am observat in diverse intamplari din viata mea, am ajuns la o concluzie pe care incerc sa o aplic pe cat pot. Si anume, cand cineva nu este de acord cu mine, iar eu sunt convins de dreptatea parerii mele, ii spun: "Hai sa incheiem aici aceasta disputa ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne dea El, prin intamplari, raspunsul corect". Cand mai tarziu, intamplarile imi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discutia pe care am avut-o si, prin urmare, indreptatirea mea. Tac. De obicei, tace si el - rar gasim curajul sa ne marturisim greselile - insa imi este de ajuns faptul ca el insusi isi da seama in sine de acest lucru si ma bucur, caci tacerea mea, care se aseamana uitarii, il face sa se simta in largul sau langa mine, dupa ce constat ca il respect si nu-l umilesc". 

Imediat ce a auzit aceasta Parintele s-a entuziasmat si mi-a spus:

 "Mai tu esti psiholog. Chair asa e bine: sa nu-l osandesti pe celalalt pentru greselile sale si sa nu i le reamintesti. Atunci il judeca inasasi constiinta sa si-l osandeste. Doar astfel se indreapta raul. Altminteri, cand tu il osandesti, se apara, cauta sa se indreptateasca, arunca raspunderea asupra ta si a altora, devine aspru, iar raul, in loc sa se indrepte se adanceste".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Tamaduirea slavei desarte si a mandriei

Tamaduirea slavei desarte

Sfantul Ioan Scararul o socoteste "o capcana greu de ocolit si foarte primejdioasa".

Lucrarea de tamaduire a acestei boli sufletesti este deci dintru inceput deosebit de delicata, cu atat mai mult cu cat ea se hraneste din insesi lucrurile prin care i se impotriveste omul si se intareste chiar atunci cand este infranta, dupa cum arata Sfantul Ioan Casian:

"Toate pacatele, odata biruite, incep sa se ofileasca si, dupa infrangere, devin din zi in zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea si isi inceteaza fierberea (...). Insa aceasta boala, odata ce a fost doborata, mai cu inversunare se ridica la lupta si tocmai cand crezi ca a fost stinsa, atunci se scoala din moarte si mai puternica. Celelalte pacate ii ataca de obicei doar pe cei biruiti in lupta, aceasta insa ii urmareste mai inversunat pe biruitorii ei, si cu cat a fost mai puternic strivita, cu atat mai aprig ii ataca chiar cand se mandresc cu izbanda lor".

Astfel, slava desarta "ii inseala mai cumplit pe cei neprevazatori fara ca acestia sa se astepte".

*

Cel care vrea sa se vindece de slava desarta trebuie, de aceea, de la inceput si pana la sfarsit, sa dea dovada de mare discernamant duhovnicesc si de neincetata trezvie.

*

Ferirea de aceasta patima, ca si tamaduirea ei, se incep prin cunoasterea ei in amanuntime; caci are multe si felurite fete, este plina de siretlicuri si presara cursele cele mai viclene. De asemenea trebuie cunoscute dinainte mijloacele prin care pot fi zadarnicite toate aceste inselaciuni. De aceea, Parintii au socotit de trebuinta sa le arata pe toate acestea celor care merg pe cale:

"Asa cum cei mai incercati dintre doctori se ocupa sa vindece nu numai bolile prezente, ba, prin inteleapta lor experienta, sa le preintampine chiar pe cele ce se vor ivi prin sfaturi sau medicamente, tot astfel si acesti adevarati doctori ai sufletelor, inlaturand prin convorbiri duhovnicesti, ca printr-un remediu ceresc, bolile sufletului care s-ar ivi, nu ingaduie acestora sa prinda radacini in mintile tinerilor, descoperindu-le totodata si cauzele patimilor ce-i ameninta, si leacurile de insanatosire".

"Punandu-le in fata amagirile tuturor patimilor la care sunt expusi tinerii si cei fierbinti cu duhul, vor cunoaste ascunzisurile acestor asalturi si, vazandu-le ca intr-o oglinda, vor gasi si cauzele viciilor de care sunt zguduiti, si leacurile. Apoi, preveniti si asupra luptelor viitoare mai inainte de ivirea lor, vor sti cum trebuie sa ia masuri de prevedere, cum sa le intampine si sa se lupte".

Cunoscand de la inceput cat de primejdioasa si vicleana este aceasta patima si mai ales ca din pricina ei poate fi pierdut rodul tuturor stradaniilor si nevointelor, si toate virtutile dobandite, omul intelege  ca trebuie sa lupte impotriva ei din toate puterile. Caci, facandu-l sa piarda tot binele, ii primejduieste insusi fiinta sa, dupa cuvantul Psalmistului care spune: "Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor" (Ps. 52, 7), reducandu-l la nimicnicie.

*

De aceea, pentru biruirea ei, omul trebuie sa inceapa prin cugetarea la judecata dumnezeiasca si teama de osanda in aceasta viata ca si in cea ce va sa fie, cunoscand ca, dupa cum ne descopera cuvantul Domnului: "Oriceine se inalta pe sine se va smeri" (Lc. 14, 11).

Si pentru ca aceasta patima este cautare a slavei omenesti, lumeasca si pamanteasca, cel care vrea s-o biruiasca trebuie sa inteleaga cat este ea de desarta, sa stie ca se sprijina pe ceva cu totul nestatornic si ca urmareste nimicul si umbra, dupa cum, in nenumarate randuri, arata Sfintii Parinti. Moartea este cea care-i descopera omului cat de amagitoare este slava lumii si cat de lipsite de pret si trecatoare sunt lucrurile omenesti dupa care alearga manat de ea. De aceea, aducerea-aminte de moarte, ceasul infricosator si de neocolit cand omul vine la judecata inaintea lui Dumnezeu, este de mare folos in lupta impotriva acestei patimi.

*

Si tot asa, pentru ca ea este cautare a cinstirii de catre semeni, a faimei, demnitatilor, vazei si locurilor de frunte, se cuvine ca omul sa se lepede de tot ceea ce poate fi pricina sau prilej pentru aceasta; sa fuga de cei care sunt robiti de ea si care sunt astfel o rea pilda pentru el; sa nu primeasca nici o slujba inalta, care-i da putere asupra altora si-l face cunoscut de multi, sa se fereasca de orice i-ar putea atrage admiratia oamenilor si laudele lor. Iar pentru ca slava desarta mai este si dorinta de a fi vazut de ceilalti, trebuie ca omul sa se fereasca, in cuvintele, faptele si modul de a se purta, de orice l-ar putea deosebi de semenii sai. Cel care nu vrea sa cada prada slavei desarte trebuie sa faca in asa fel incat sa ramana nestiut de oameni; la aceasta este ajutat de alegerea unei conditii sociale de rand si de cautarea singuratatii.

*

Am vazut insa ca slava desarta nu-l impinge pe om sa se mandreasca numai cu bunurile materiale pe care le poseda, ci si sa se laude, in fata semenilor sau in sine, cu bunurile duhovnicesti, cu nevointele si virtutile sale. Aceasta este o forma subitla a patimii, cea mai de temut, care-l ameninta fara incetare pe omul duhovnicesc si impotriva careia trebuie sa lupte in multe chipuri.

Se cuvine mai intai sa-si ascunda dinaintea oamenilor, de la care patima il mana sa astepte cinste si laude, nevointa si faptele bune. Astfel, Sfantul Maxim scrie: "Slava desarta este alungata de faptuirea intr-ascuns". Si inca: "Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta; si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor (...)".

Trebuie ca omul sa se ingrijeasca sa nu-si vadeasca, nici prin cuvinte, nici prin purtari, strea launtrica si sa nu-si descopere lucrarea duhovniceasca. Asa sfatuieste Sfantul Ioan Scararul: "Fii srarguincios cu sufletul, nearatand aceasta nicidecum prin trup: nici prin infatisare, nici prin vreun cuvant deschis, nici prin vreun cuvant cu subinteles"; "Oriunde te vei duce, ascunde-ti virturtea ta". In alta parte iarasi: "Inceputul neascultarii slavie desarte e pazirea guri".
 

Cu atat mai mult, omul duhovnicesc trebuie sa se fereasca in a-i invata pe altii si chiar de a vesti cuvantul dumnezeiesc, dupa cuma arata Sfantul Macarie Egipteanul: "Cel care este rugat sa le vorbeasca fratilor si sa le spuna cuvant de mantuire, se cuvine sa se intristeze pentru aceasta si sa fuga ca de foc, indepartand, de la el gandul, pentru ca sa scape de ispita si sa nu cada in slava desarta din pricina vorbelor".

El aminteste de Moise care, indemnat de Dumnezeu sa vesteasca cuvintele Sale lui Israel, s-a rugat sa fie iertat, spunand: "O, Doamne, eu nu sunt om indemanatic la vorba" (Ies. 2, 10), si de Ieremia, care tot asa s-a ferit, zicand: "O, Doamne, Dumnezeule, eu nu stiu sa vorbesc, pentru ca sunt inca tanar" (Ier. 1, 6), si de Apostolul Pavel, care scrie: "fara voie (vestesc Evanghelia)" (1, Cor. 9, 17). In Pateric aflam nenumarate pilde de Parinti care s-au ferit sa rosteasca cuvant, si numai cu multa greutate si dupa lungi rugaminti primeau sa raspunda celor care-i intrebau cele duhovnicesti.

*

Pe de alta parte, cel ce voieste sa biruiasca slava desarta trebuie sa-si vesteasca greselile inaintea celorlalti, fireste cu conditia ca aceasta sa nu-i vateme sufleteste. Sfantul Ioan Scararul spune in acest sens: "Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice rana, ci potrivit cu felul ei".

Intotdeauna leacul de capetenie impotriva slavei desarte este primirea necinstirii si chiar cautarea celor care aduc dispretul semenilor. Culmea "necautarii slavei desarte - spune Sfantul Ioan Scararul - este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea". De aceea, un Batran invata astfel: daca dracul "te inseala cumva cu inaltarea, fa si tu un lucru oarecare, prin care sa te necinsteasca oamenii; caci sa stii ca de nimic nu se scarbeste, nu se necajeste si nu se topeste Satana mai mult ca aceasta, cand doreste insusi omul si isi iubeste necinstea si umilinta".

Iar Sfantul Ioan Scararul spune ca: "Dumnezeu Se bucura vazandu-ne ca alergam spre necinstiri, ca sa stramtoram, sa lovim si sa pierdem inchipuirea desarta de sine". Tot el arata ca unii pastori sau parinti duhovnicesti porunceau lucruri de necinste pentru cei care nu se smereau pe ei insisi, pentru a-i tamadui de slava desarta: " Doftorii, bagand de seama ca unii dintre acestia erau iubitori de a se arata la venirea in manastire a mirenilor, ii acopereau in fata acelora cu ocari si cu slujiri mai putin cinstite".

Chiar Dumnezeu foloseste leacul acesta, si cu acest rost, dupa cum arata acelasi Sfant Parinte: "De multe ori Domnul ii aduce pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava, prin necinstriea ce li se intampla".

Pentru aceasta, omul trebuie sa vada in umilintele pe care le are de indurat - dispret, ocara, batjocura, si altele de acest fel - leacuri ale proniei dumnezeiesti, iar in cel care l-a intristat in vreun fel, sau l-a batjocorit, sau l-a nedreptatit cu ceva, un adevarat tamaduitor al bolii sale, care i-o descopera si-i da si doctoria trebuincioasa, ca sa se vindece. Astfel, un Parinte invata:

"De-ti vei aduce aminte de cel ce te-a necajit sau te-a necinstit sau te-a pagubit, dator esti sa-ti aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos si sa-l ai pe el ca un facator de bine, ca insusi necazul tau insemneaza ca-ti boleste sufletul. Ca de nu boleai, nu patimeai. Deci dator esti sa multumesti fratelui si sa te rogi pentru dansul, ca prin el cunosti boala ta si vei primi cele de la el ca pe niste doctorii trimise de la Iisus. Iar de te scarbesti asupra fratelui, zici ca si lui Iisus: Nu voiesc sa primesc doctoriile Tale, ci voiesc sa putrezesc intru ranile mele".

Iar mai departe: "Deci cel ce voieste sa se vindece de ranile cele sufletesti dator este sa sufere cele ce sunt aduse de doctor, in orice chip ar fi. Caci nici celui ce boleste trupeste nu-i pare bine sa taie sau sa se arda, sau sa ia curatenie, ci cu greata isi aduce aminte de acestea. Insa, incredintat fiind ca este cu neputinta in alt chip  a se izbavi el de boala decat prin acestea, le sufera cu vitejie, multumind doctorului si stiind ca prin greata se va izbavi din indelungata boala. Fier arzator de rana al lui Iisus este cel ce te necinsteste sau te ocaraste, dar te izbaveste de slava desarta".

Si tot el spune ca, in ceea ce-l priveste: "Eu nu-i invinovatesc pe cei care ma ocarasc, ci-i numesc facatori de bine ai mei, si primesc pe doctorul inimilor, care da pentru necuratia si mandria sufletului meu leacul umilintei".

Cand omul sufera fara mahnire sa fie necinstit inaintea oamenilor, nu tine minte raul si nu pastreaza ura in sufelt fata de cel care l-a dispretuit sau l-a defaimat in vreun fel, ci, dimpotriva, ii multumeste ca unui binefacator al sau, este semn ca s-a tamaduit de slava desarta. Intr-o asemenea lumina, putem intelege de ce Sfantul Maxim spune ca "dragostea fata de aproapele (il face pe om) sa dispretuiasca slava".

*

Primind si chiar cautand necinstirile se tamaduieste omul de slava in masura in care ea este dorinta de slava lumeasca, nevoie de admiratie si stima de la ceilalti. Dar slava desarta il face pe om sa se stimeze, sa se admire si sa se cinsteasca pe sine, si  sa se inalte in proprii sai ochi. Pentru a o birui cand se arta sub aceasta forma, omul trebuie sa-si nesocoteasca propria nevointa si propriile virtuti, sa ascunda fata de sine insusi ceea ce are bun in el si faptele sale bune. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca Hristos, dupa ce prin felurite pilde indeamna pe oameni sa se departeze de slava desarta, "indreapta gandul celor care sufera de aceasta boala", poruncind: "Sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta". (Mt. 6, 3).

Chiar daca ar implini deplin voia lui Dumnezeu, se cuvine ca, asa cum invata Mantuitorul (Lc. 17, 10), omul sa se socoteasca pe sine sluga nemernica, care n-a facut decat ceea ce era dator sa faca; acesta este unul dintre mijloacele pe care le recomanda Parintii pentur a ne feri de slava desarta.

*

Fireste ca pana a ajunge la o asemenea inaltime omul trebuie sa-si cerceteze mai inati constiinta si sa vada cat de departe este de savrsirea desavarsita a poruncilor. Tot asa, se cuvine sa-si aminteasca pacatele sale si sa se intristeze pentru ele, ceea ce va taia de la el inaltarea, atat in propriii sai ochi, cat si inaintea celorlalti. "Daca vom avea mereu in fata ochilor pacatele noastre, nu ne vom semeti in inima noastra cu cele pe care le avem. Avutiile, puterea, demnitatile si maririle nu vor insemna nimic pentru noi", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Ioan Scararul invata: "Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre, si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute spre cinstirea noastra".

*

Sa aratam, in sfarsit, rostul esential pe care-l are rugaciunea in tamaduirea de aceasta patima, ca si de oricare alta. Prin rugaciune, omul primeste ajutorul lui Dumnezeu, fara de care este cu totul neputincios in a birui vreo patima. In cazul slavei desarte insa, primeste in plus discernamantul subitre, prin care zadarniceste cursele ei viclene. De asemenea, rugaciunea il ajuta sa se dezlipeasca de aceasta lume care-i hraneste prin lucrurile din ea slava desarta si sa se lipeasca de Dumnezeu si numai pe El sa-L iubeasca si sa-L slaveasca, recunoscand ca "Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea".

*

Slava care vine de la oameni si slava de la Dumnezeu sunt cu totul opuse una alteia, si una o scoate pe cealalta din sufletul omului. Omul trebuie sa se lepede de orice slava lumeasca ca sa ajunga la slava dumnezeiasca, pentru care este menit prin natura sa; atata vreme cat ramane alipit de slava pamanteasca, el nu poate gusta din slava cereasca. "Precum focul nu naste zapada, asa nici cel ce cauta cinstea aici nu se va bucura de cea de acolo", spune Sfantul Ioan Scararul. De aceea, numai prin smerenie ajunge omul sa se impartaseasca din slava dumnezeiasca. Asa cum invata un Batran: "Daca voiesti sa fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie sa ramai nestiut de oameni".

Am vazut ca omul tinde spre slava prin insasi firea sa, insa numai slava de la Dumnezeu este cea care i se cuvine cu adevarat, si numai in Domnul sa se laude, asa cum spune Apostolul: "Eu preamaresc pe cei ce Ma preaslavesc" (1 Regi 2, 30).

In locul "laudei dupa trup" (2 Cor. 11, 18) se cuvine sa fie cautata "slava care vine de la unicul Dumnezeu" (In 5, 44).

Origen indeamna astfel: "Trebuei sa fugim de orice marire care vine de la oameni, chiar daca se pare ca ea este adusa pentur ceva frumos, si sa cautam singura marire adevarata, data de Singurul Care preamareste cu adevarat pe cel vrednic de marire si intr-un fel cu mult mai mult decat vrednicia lui".

Cu cat doreste omul mai mult de slava dumnezeiasca, cu atat mai de nimic i se pare cinstea care vine de la oameni. De aceea, iubirea lui Dumnezeu si a slavei Sale este cel mai bun mijloc de a scapa sufletul din robia slavei celei desarte. Sfantul Ioan Scararul sfatuieste: "Sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea va dispretui toata slava pamanteasca".

 *

Fireste insa ca leacul cel mai potrivit impotriva slavei desarte ramane smerenia. Astfel, Avva Dorotei scrie: "Doctorul sufletelor este Hristos, si El cunoaste toate si da doctoria potrivita fiecarei patimi. Asa, slavei desarte ii da porunca smeritei cugetari".

Sfantul Ioan Casian da acelasi sfat, indeosebi cand e vorba despre slava desarta: "Trebuie sa ingrijiti... prin virtutea umilintei acel madular, ca sa zic asa, al sufletului, care este infectat".

Sfantul Ioan Scararul spune si el: "Cand incepe sa infloreasca ciorchinele acestei cuvioase (smerita cugetare), uram indata cu durere toata slava si lauda omeneasca". Iar Sfantul Maxim scrie: "Smerenia slobozeste mintea de... slava desarta".

Vom vedea in continuare ca multe dintre invataturile Parintilor privitoare la lupta impotiva slavei desarte sunt in fapt sfatuiri prin care se arata cum se poate castiga smerenia.

Tamaduirea mandriei

Atunci cand am vorbit despre slava desarta si mandrie, am vazut ca aceste patimi sunt atat de apropiate una de cealalta, incat unii Parinti nu fac deosebire intre ele. In ceea ce ne priveste, urmand pilda altora dintre ei, am socotit ca este de  folos a face deosebirea intre ele si am aratat care sunt caracteristicile specifice fiecareia dintre ele. De aceea, vom prezenta separat si modul in care pot fi ele tamaduite. Dar inrudirea lor  face cu neputinta de ocolit reluarea  unor idei si deci repetarea celor deja spuse.

Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de subtire, nici atat de felurita si nici atat de inselatore ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele: "Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insasi. Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-le leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele acestora".

Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata. Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul spune ca este "mica nadejdea de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta" fara sa stie ca o au.

*

Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei, care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte cu fin si prevazator discernamant".

Pana la o anumita limita a bolii, tamaduirrea ei se poate face prin staruinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai multe directii.

*

Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre; daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: "Cum se vindeca (cel mandru)?", Sfantul Vasile cel Mare raspunde: "Se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: "Domnul celor mandri le sta impotriva iar celor smeriti le da har" (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria".

Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: "Oricine se inalta pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc; 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-14).

*

Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi.


De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: "Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecre meserie daca nu inceteaza cu totul, nu numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza".

*

Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu, nu este decat "tarana si cenusa, umbra si fum".

*

Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel, omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferirea de a invata si de a porunci altora, care, cum arata Avva Dorotei, poate omul "a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire".

 *

Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se straduiasca sa vada numai ceea ce este  bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defecetele si greselile lui. Aceasta este intelesul cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul: "dragostea imprastie... inchipuirea de sine". Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat toti, cum invata Avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toti se opune mandrei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti".

*

Aducerea-aminte de  pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.

*

Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: "Crede ca necinstirile si defaimarile sunt leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si raoga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai".

Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamduirea de mandria "cea vazuta", dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.

Patima aceasta mai este biruita si printr-o "vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor". Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.

*

Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: "Caci cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: "Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te lepada de Cel ce te-a creat". Iar Sfantul Ioan Scararul zice: "E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu... Cele de dupa nastere, ca si nasterea insesi, Dumnezeu ti le-a dat". Si tot el spune, in alta parte: "cand gandul nu se mai faleste cu darurile firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze".

*

Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor Parintilor celor inbunatatiti.

*

Leacul esential sta insa in a intelege omul ca "toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor" (Iac. 1, 17) si a pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: "Ce ai ce nu ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora?". Tot asa spunesi Evagrie: "Nu ai nimic care sa nu fi primit de la Dumnezeu (...). Cunoste ca de la El si primit, si nu te inalta cu inima (...). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau". Iar Sfantul Ioan Casian invata: "Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: "Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine" (1 Cor. 15, 10) si: "prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (1 Cor. 15, 10)". 

Insesi puterile sufeltesti si trupesti prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt.  De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: "Numai virtutile ce le-ai infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci a lui Dumnezeu".

Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor nostre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa" (Filip 2, 13).

Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca desavarsirea nu poate fi atinsa cu niciun pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca numai ele nu sunt de ajuns, ca tote ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul Lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca "nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu care miluieste" (Rom. 9, 16), si ca "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghia cel ce o pazeste" (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca: "in tot ce savarsim, asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: "Eu nu pot face, zice, de la Mine nimic" (In. 5, 30), ci "Tatal, Care ramane in Mine, face lucrurile Lui" (In. 14, 10)".

Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scapa de lucrarea celui rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel: "Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: "Impingandu-ma m-au impins sa cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire" (Ps. 117, 13-14)".

*

Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii; daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu  in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand:

"Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua mandrii. (...) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui Ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea, tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui".

Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul Ioan Scararul: "Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut", "pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleani, ingerii, iar pe cei mandri, singur Dumnezeu".

*

Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca "smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei". Sfantul Varsanufie scrie:"Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (...). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria".

In acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune:

"Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa vindece celor contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta"; iar in alta parte zice: "Daca este infectata de viciu partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (...). De aceea... trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (...)". 

Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapnul nostru, Hristos, "ne arata pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii? Auziti ce zice Domnul nostru: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre" (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contra ei: prin smerita cugetare".

PAGINI WEB:

Frica
Akedia si tamaduirea ei
Tamaduirea tristetii
Patima desfranarii
Mania


Razboi intru Cuvant: 
# Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE
# TRISTETEA SI AKEDIA: cauze, manifestari, terapeutica duhovniceasca (Jean-Claude Larchet)
# Jean-Claude Larchet ne talcuieste porunca dupa care vom fi judecati: IUBIREA (PORUNCITA) NU ESTE UN SENTIMENT, NU ESTE CEVA SPONTAN SI USOR