Cum se poate deosebi smerenia fatarnica, de care este atrasa lumea, de cea intru Adevar

Motto: "E smerit mandrutul!"

S-a auzit des: trebuie sa te smeresti, cauta mai intai de toate smerenia etc. Dar trebuie sa spunem ca si smerenia poate fi falsa.

Intai de toate, trebuie sa deosebim clar smerenia de gandirea smerita, iar gandirea smerita de vorbirea smerita. Smerenia este una dintre cele mai inalte virtuti evanghelice, care depaseste puterile omenesti. Smerenia este dumnezeiasca, ea este invatatura lui Hristos, proprietatea lui Hristos, actiunea lui Hristos. Sfantul Ioan Scararul spune ca unii, purtati de Duhul lui Dumnezeu, pot sa cugete despre smerenie. Cel care vrea sa dobandeasca smerenia trebuie sa studieze amanuntit Evanghelia si cu aceeasi constiinciozitate sa indeplineasca toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucratorul poruncilor evanghelice poate avea constiinta propriei pacatosenii si a pacatoseniei intregului neam omenesc, in sfarsit, constiinta si convingerea ca el este cel mai pacatos si cel mai rau dintre toti oamenii. Smerenia este o stare a inimii.

Gandirea smerita este imprumutata din Evanghelie. De la inceput trebuie sa te obisnuiesti cu gandirea smerita. „Dupa masura exercitarii in gandirea smerita, sufletul agoniseste smerenia." Smerenia se daruieste sufletului de la Dumnezeu, este actiunea harului lui Dumnezeu; prin gandirea smerita ne pregatim pe noi insine sa devenim smeriti, Ii aratam Domnului nostru dorinta de a avea sfanta smerenie. Gandind smerit, crestinul se straduieste sa faca totul cu smerenie - in relatiile cu apropiatii, in toate actiunile, in ganduri; desi sufletul lui inca nu s-a smerit, el trebuie sa se mentina intr-o dispozitie de smerenie fortandu-se spre o astfel de stare, lasand la o parte toate avanturile sale indraznete. Aceasta nu este prefacatorie, falsitate, din moment ce scopul este ca prin aceasta purtare sa dobandesti smerenia si, desigur, pentru aceasta trebuie sa te porti modest, sa vorbesti linistit, sa fii calm, sa nu polemizezi etc.

Foarte asemanatoare cu gandirea smerita este si vorbirea smerita. In mare masura actiunile ei par a fi aceleasi, se vad din exterior la fel, dar pe dinauntru este complet diferita. Vorbirea smerita are alt scop. Ea doreste sa se arate oamenilor drept smerenie si cu acest scop ia infatisare smerita, isi ascunde privirea, rosteste cuvinte modeste, aratand linistea si retinerea, sau vorbeste despre sine cu fraze de mustrare - toate acestea sunt demonstrative, de dragul parerii omenesti. 

 „Pe cat este de folositor sa te mustri pe tine si sa te invinuiesti de pacatosenie in fata lui Dumnezeu in taina, in camara sufletului, pe atat este de daunator sa faci aceasta in fata oamenilor. In caz contrar vom avea despre noi o parere amagitoare cum ca suntem smeriti", spune Sfantul Ignatie. 

El remarca un lucru interesant: lumii nu-i place sa vada adevarata smerenie in oameni, ci este atrasa de cea falsa, de cea prefacuta. Sfantul scrie: 

„Cei care au reusit in viata monahala dobandesc o deosebita libertate si simplitate a inimii, care nu pot sa nu iasa la iveala in relatia lor cu apropiatii. Ei nu sunt pe placul lumii! Ea ii acuza pe ei de mandrie. Lumea cauta linguseala, iar in ei vede sinceritate, care, ei nu-i foloseste, intalneste mustrare, pe care ea o dispretuieste."

S-a observat ca oamenii cu adevarat smeriti, care il iubesc pe aproapele, nu se ingrijesc de impresia exterioara, ci iau aminte la sufletul lor si sunt ocupati sa indeplineasca poruncile lui Hristos; adresarea exterioara a unor oameni ca acestia este foarte retinuta, uneori pare peste masura de aspra sau nemiloasa. Dar singur timpul descopera ca acesti oameni au manifestat grija sincera pentru aproapele, l-au compatimit si i-au acordat ajutor. Iar fatarnicii, prefacutii, cei fals smeriti sunt la vedere neobisnuit de bucurosi, milosi, slujitori; dar de se va intampla o durere, un necaz, o greutate ei se vor dovedi reci si straini, indiferenti fata de suferintele apropiatilor. Acesta este aluatul fariseic, de care Domnul Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor Lui sa se pazeasca.

Extras din cartea "Despre bolile tainice ale sufletului", Arhimandritul Lazar, Ed. Sophia

Sursa web: Crestin ortodox, Si smerenia poate fi falsa

***

"Nimeni să nu vă înșele printr-o prefăcută smerită ­cugetare" ( Col. 2, 18), a spus Sfântul Apostol Pavel. Adevărata smerită-cugetare stă în ascultarea și ur­marea lui Hristos (Filip. 2, 5-8). Adevărata smerită-cugetare este înțelegerea duhov­nicească. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea și în inima omului. Este și o "smerită-cugetare" după bunul plac al omului: pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu. Adevărata smerenie este o taină Dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omenești. Fiind cea mai înaltă înțelepciune, ea pare nebunie pentru întelegerea trupească.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2010, p. 37)

 Sursa: Doxologia, Adevarata si fatarnica smerita-cugetare

***

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este smerenia deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor.

Pe când smeritul cel mincinos caută, printr-o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au - așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într-acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul! Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sunt de acord cu el și îi spun: Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sunt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?, de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: Dar ce se spune despre mine? O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. Nu cel ce se hulește pe sine dă dovadă de smerită cugetare, spune Sfântul Ioan Scărarul ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 211-212)

 Sursa: Doxologia, Smerenia fățarnică

***

“Cine nu-si cauta folosul propriu, ci numai pe cel al lui Dumnezeu, in timp si in vesnicie, acela este smerit. Multi se preocupa de smerenia exterioara, dar smerenia care nu izvoraste din dragoste este contrafacuta. Cu cat se pleaca mai mult aceasta smerenie exterioara, cu atat se simte mai semeata pe dinlauntru. Cine este constient ca se pleaca nu se simte cu adevarat atat de jos incat sa nu mai aiba unde cobora.

Oamenii care se gandesc mult la smerenia lor sunt foarte mandrii. Multi care cauta sa fie umili printr-un efort al vointei lor, esuand in ceea ce priveste perfecta supunere si lepadare de sine, pacatuiesc impotriva iubirii divine, fara de care nu exista nici urma de smerenie.  Mai multa lumina i-ar ajuta sa vada ca se inalta pe ei insisi prin ceea ce considera a fi smerenie; presupusa lor lepadare de sine este o afirmare a eului; ei se umfla de mandria smereniei si se lauda cu faptele lor umile.

Insa omul intr-adevar smerit nu face nimic de genul acesta. El se lasa purtat de Duhul oriîncotro, este multumit ca Dumnezeu sa faca ce vrea cu el, ca vantul cu frunza. Exista mai multa smerenie in a accepta maretia intr-un astfel de duh, decat in a zadarnicii planurile lui Dumnezeu sub pretextul umilintei. Cine alege mai degraba injosirea decat inaltarea, nu este neaparat smerit, desi isi doreste sa fie. Insa, cine se lasa dus in sus si in jos - pasandui prea putin daca este laudat sau condamnat, neluand seama la ce se spune despre el - acela este cu adevarat smerit; indiferent de ce ar crede oamenii, fie si numai pentru ca el umareste in totul sa-I faca placere lui Dumnezeu.”

A.B. Simpson Emblems of the Holy Spirit

Sursa: Smerenia falsa sau mandria smereniei!

 

 ***

Recunoștință fățarnică este atunci când, primind de la Dumnezeu bogate, dar nemeritate daruri spirituale și materiale, Îi mulțumim cu gura, dar le folosim doar în profitul nostru, fără să le împărțim cu semenii. După ce le-am primit le ascundem în tainițe, în cufere, în rafturi, lipsindu-i prin aceasta pe mulți frați ai noștri de învățătură duhovnicească, de cuvânt de folos, de mângâiere sau de mâncare, băutură, îmbrăcăminte, casă, asistență medicală, sau de posibilitatea de a se deplasa dintr-un loc în altul pentru obținerea celor de trebuință. O asemenea recunoștință este fățarnică și potrivnică lui Dumnezeu. Înseamnă că-I mulțumești lui Dumnezeu cu gura, prin fapte însă te arăți nerecunoscător și imoral. Și cât de mulți sunt acești ”recunoscători”, mai bine zis nerecunoscători.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, p. 352)

Sursa: Doxologia, Ce înseamnă a-I purta Domnului o recunoștință fățarnică?

***

Să nu se înşele cineva de cucernicia cea dinafară, că pe sine se înşeală, şi pe fratele său, părându-i-se că îl încredinţează prin cucernicia cea dinafară, căci prin petrecerea sa arată evlavia sa cea mincinoasă. De voieşti a şti gândurile inimii, ia aminte la gură, şi din ea te vei învăţa pentru cine are grijă şi sârguinţă: pentru cele pământeşti sau pentru cele cereşti, pentru cele duhovniceşti sau pentru cele trupeşti, pentru desfătare sau pentru înfrânare, pentru mult câştig sau pentru necâştigare, pentru smerita cugetare sau pentru înalta cugetare, pentru dragoste sau pentru ură? Că din comoara inimii scoate gura celor ce se apropie de ospeţe şi cugetarea limbii arată pe cine iubeşte inima: Pe Hristos sau pe cele ale veacului acestuia.

Şi sufletul acesta nevăzut, prin faptele trupului se vede în ce fel este: bun sau rău. Bun este cu firea, dar se preface în răutate, pentru voia cea de sine stăpânitoare.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 132)

 Sursa: Doxologia, Pe cine iubește inima?

***

Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele. Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 51)

 Sursa: Doxologia, Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită

PAGINI WEB:

 Cuvinte foarte actuale si puternice ale Parintelui Neofit despre fatarnicie si autenticitate