Atunci când am descoperit ce mare comoară este Biblia, am crezut că voi găsi în ea răspunsuri la toate problemele mele. Dar, încet, aproape fără să-mi dau seama, textul a făcut altceva: în loc să-mi livreze soluții, m-a învățat să formulez întrebările care contează. Nu mi-a rezolvat neliniștile, ci le-a scos din aplatizare și le-a conferit tridimensionalitate, profunzime.
Mâine, la Liturghie, se va citi episodul vindecării unui amărât de la scăldătoarea Vitezda. Iar întrebarea pe care foarte mulți ne-o adresăm atunci când ne izbim frontal cu textul de la Ioan 5 este: „De ce nu și ceilalți? De ce doar unul a fost vindecat? Și de ce tocmai acela care avea să-l ”dea în gât” pe Iisus la autoritățile iudaice?” Ne trădează dorința de a reduce misterul la sistem, de a transforma harul în geometrie plană, de a cere infinitului să se supună proporțiilor noastre.
