In ziua de 29 octombire 2009 Parintele Teofil Paraian a plecat spre cele vesnice insa chiar si acum putem spune ca il regasim printre noi, caci el a ramas in sufletele celor care l-au cunoscut. De fapt, cu exceptia catorva intalniri fugare pe care le-am avut cu Parintele la Sambata de Sus, a cartilor si conferintelor pe care ni le-a lasat, pot spune ca pe Parintele Teofil l-am cunoscut prin cei care i-au fost prieteni si ucenici. L-am recunoscut in viata lor, in modul de a primi omul cu caldura inimii in care sunt numai intrari nu si iesiri. Mai intai l-am aflat in inima Parintelui meu duhovnic, care i-a fost ucenic si bun prieten, si mai apoi in cei care l-au iubit, unii dintre ei buni duhovnici ai neamului nostru si al caror nume, desi cunoscute, nu le specific tocmai pentru a nu omite vre-unul. Cu siguranta ca Parintele ii poarta pe toti in vesnicie, caci, asa cum spunea "toate prieteniile mi le-am programat pentru vesnicie" dar, in egala masura, el este prezent si in aceasta viata, purtat fiind de toti cei care l-au iubit. Asadar el este si "dincolo" si "aici", prin acea biruinta a iubirii care este mai tare decat moartea.
Redau mai jos un fragment care descrie o intalnire cu Parintele Teofil si care este graitor pentru felul cum era Parintele dar, de asemenea, si cum a ramas in amintirea celor care l-au cunoscut:
I-am intrat pentru prima oară în chilie cu gândul să îi iau un interviu.
Doamne, ce întâlnire! Părintele nu era protocolar. Deloc! Aşa că,
pentru început, m-a strâns în braţe. Îndelung. Parcă eram fiul său
întors dintr-o călătorie care se prelungise anormal. Poate că aşa şi
era. Prima reacţie la aceasta îmbrăţişare, aş îndrăzni să o numesc
maternă?, a fost... o uşoară jenă. Obişnuit cu rigoarea ascetică a
marilor noştri părinţi, nu ştiam cum să reacţionez la aşa efuziune
debordantă de sentiment. Drept pentru care mă cuibărisem mirat, cu capul
pe umărul său, aşteptând ca scena să se termine. Dar nu! După ce mi-a
aşezat capul pe un umăr, părintele a schimbat poziţia şi acum adăsta pe
celălalt! Secunde... Zeci? Nu ştiu cât a trecut. Ştiu doar că, în timp,
tembela mea minte a cedat, şi a fost gata să ia această îmbrăţişare ca
atare. Şi atunci am început să simt căldura părintelui. Bună ca un
cozonac făcut de bunica, firească, la fel ca salutul pe care oamenii
şi-l dau pe uliţele satului, bărbătească, pentru că părintele te
strângea zdravăn!
Cu siguranta ca s-ar putea descrie atatea alte intalniri cu Parintele Teofil, aceasta fiind doar una dintre ele. Acuma insa gasec ca la comemorarea sa este potrivit sa ne amintim cuvintele Parintelui despre prietenie. Fie ca ele sa fie spre folosul si bucuria fiecaruia dintre dumneavoastra.
Despre prietenie - cuvinte ale Parintelui Teofil Paraian
- Credeţi în prietenie?
Da, din toate puterile.
- Ce este aceasta?
Asta
o ştiu cei care sunt prieteni. Ce este prietenia? Prietenia este
confluenţa între iubiri, este o realitate din cer adusă pe pământ, este
ceva ce se alcătuieşte din reciprocitate în iubire şi respect. Eu să
ştiţi că totdeauna am avut prieteni, de când mă ştiu am avut prieteni,
am şi acuma, şi nu puţini, şi sunt foarte bucuros de prieteni. Sunt
într-o măsură oarecare şi o realizare a prietenilor mei care m-au ajutat
să cunosc lucruri care prin puterile mele personale n-aş fi putut să le
cunosc. Sunt multe cunoştinţe pe care le-am câştigat prin intermediari,
prin ajutorul prietenilor mei. Cred într-o prietenie adevărată şi
sfântă şi curată şi o recomand din toate puterile mele şi atrag atenţia a
nu se implica în prietenie ceva ce nu ţine de prietenie, să nu fie de
pildă într-o prietenie, într-o prietenie între un băiat şi o fată,
anticipări ale căsătoriei.
- Rămâne ea în veşnicie?
Da.
- Dar dacă unul dintre prieteni ajunge în rai şi celălalt în iad?
Nu
se poate, pentru că prietenii trebuie să ajungă la acelaşi loc, că-s
cam la fel. Cei care-s buni la bine, cei care-s răi la rău, pentru că
sunt şi prietenii întemeiate pe răutate. Nu se poate să ajungă unul în
rai şi unul în iad.
Să ştiţi că cei care se potrivesc în lumea aceasta se potrivesc şi în lumea cealaltă.
Eu
am spus undeva că mi-am programat toate prieteniile pentru veşnicie. De
ce? Pentru că, mai înainte de toate, n-are rost să renunţ la ceva
pozitiv. În al doilea rând, când ele se realizează prin Hristos, rămân
în veşnicie.
În prietenie e ca şi în vasele comunicante: fiecare oferă şi fiecare primeşte. Primeşte ce i se dă şi oferă ceea ce are.
O
întemeietoare a unui ordin călugăresc de ajutorare a nevăzătorilor,
Pauline von Malinkrodt, are o deviză: „Iubirea nu calculează şi, mai
departe, numai iubirea calculează“. Adică iubirea nu calculează când
oferă, ci iubirea calculează când i se oferă, ca să răspundă cu şi mai
multă iubire. Acest lucru se întâmplă în prietenie.
Sunt atâţia
oameni care spun, şi mai ales eu am posibilitatea să aud spunând: „am
avut un prieten şi m-am certat cu el”. Nu se poate! Cum să te cerţi cu
un prieten? Ori ai prieten şi nu te cerţi niciodată, ori zici că ai
prieten şi te-ai certat cu el, dar asta înseamnă că nu ai avut un
prieten.
Iubirea îi apropie pe oameni, dar nu-i angajează la
lucruri care nu ţin de prietenie, care pot aduce complicaţii (şi de cele
mai multe ori aduc complicaţii). Sunt puţini prieteni care îşi continuă
prietenia în căsătorie.
Odată eram în faţa unei fete care se numea Monica, şi i-am zis: "Şi eu am o prietenă pe care o cheamă Monica."."Nu se poate!"."De ce să nu se poată?". "Pentru că dumneavoastră sunteţi călugăr şi nu puteţi avea prietene!"
În
realitate, aşa călugăr cum sunt, pot avea prietene cât de multe, dacă
prietenia este înţeleasă cum trebuie înţeleasă, fără implicaţii de altă
natură care astăzi sunt gândite în legătură cu prietenia.
Prietenia
este un lucru sfânt. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus
aici, pe pământ. De ce n-am putea (cum zice Sfântul Apostol Pavel) avea o
soră cum au ceilalţi apostoli, de ce n-aş putea avea şi eu o prietenă
cum a avut sfântul Ioan Gură de Aur? La măsurile acelea, putem avea toţi
prietene, cât de multe! Când este vorba de implicaţii care nu ţin de
prietenie, acelea nu ţin nici de iubire!
Dacă este vorba să
răspundem la întrebarea: „Cum trebuie să fie o prietenie între un băiat
şi o fată?”, răspunsul este acesta: Prietenia între un băiat şi o fată
trebuie să fie la măsura legăturilor dintre un frate şi o soră. Un frate
şi o soră nu se angajează la sexualitate şi, deci, legătura între un
frate şi o soră poate fi luată drept măsură pentru legătura între un
prieten şi o prietenă.
Text preluat din cartea "Veniti de luati bucurie", Editura Teognost, Cluj-Napoca.
Sursa web:
Blog dedicat Parintelui Teofil Parain, Prietenia
***
- Care este legătura între dragoste şi prietenie?
Legătura între dragoste şi prietenie este aşa: prietenie
fără dragoste nu există. Dragoste fără prietenie există.
Cum? Poţi să iubeşti pe cineva şi să n-ai conştiinţa că
şi el te iubeşte, în cazul acesta este o dragoste fără
prietenie. În prietenie două lucruri sunt importante: dragostea şi respectul, iubirea care cinsteşte. Dragostea şi respectul
sunt esenţa prieteniei, numai că trebuie să fie reciprocitate.
Dacă nu-i reciprocitate nu există prietenie. Când eram eu
student la Teologie, Mitropolitul de atunci, Mitropolitul Nicolae
Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, l-a întrebat pe un coleg
de-al meu: "Care-i cel mai bun prieten al tău?" şi
respectivul îi răspunde că eu. Eu nu eram de faţă. Poate că
dacă eram de faţă era cu semnul întrebării răspunsul. Şi
atunci Mitropolitul îi zice: "Bine, dar el te recunoaşte
de prieten?" Pentru că dacă nu te recunoaşte cineva de
prieten nu îi eşti prieten, ci ai doar calităţile care
angajează pe cineva în prietenie: iubirea şi respectul.
Aceasta în general.
În special, pentru că se pune de multe ori şi problema
aceasta, care trebuie să fie relaţiile de prietenie între un
băiat şi o fată? Răspunsul este acesta: trebuie să fie
relaţii de frate-soră. Dacă e mai mult decât atât nu-i
corect. Adică nu-i corect să-şi anticipeze căsătoria, nu-i
corect să facă nişte lucruri pe care nu le-ar putea face în
condiţii normale un frate şi o soră. Asta e măsura prieteniei
între un băiat şi o fată, iar angajarea în prietenie e
aceeaşi: dragoste la ultima posibilitate a celui care iubeşte
şi respect tot la ultima posibilitate. Poate că ştiţi că
dragostea are măsură, adică măsura aceasta că "să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Dacă faci
aşa e destul. Şi, în ceea ce priveşte cinstirea faţă de om,
e mai mare decât măsura cinstirii de tine însuţi. Ştiţi că
Sfântul Apostol Pavel zice "unul pe altul mai de cinste
făcându-l", adică dându-i mai multă cinstire decât
îţi dai ţie însuţi. Acesta e răspunsul la întrebare.
***
Despre prietenie
Imi pare bine ca vorbesc despre prietenie, pentru ca eu spun despre mine ca sunt o realizare a prietenilor mei.
Mai
mult decat altii la care se implica prietenii lor, eu, prin situatia
mea speciala, am avut nevoie de oameni care sa si faca ceva pentru mine,
nu numai sa se simta bine in preajma mea si eu sa ma simt bine in
preajma lor. Am avut nevoie de oameni care sa intervina in viata mea,
prin ajutorul pe care mi l-au dat. Chiar si o orientare, un drum facut
cu cineva, pentru mine are alta valoare decat un drum pe care-l fac doi
prieteni, unul langa altul.
Din copilarie, am avut
copii apropiati... apoi la scoala, la liceu. Eu am facut liceul la
Timisoara, la un liceu de vazatori, fiindca pe atunci nu exista un liceu
anume pentru cei lipsiti de vedere. Am avut prieteni care m-au ajutat,
mi-au citit, au facut sa ma simt bine impreuna cu ei. La fel si la
Teologie - eu am facut Teologia la Sibiu, intre 1948 si 1952 - si acolo
am avut prieteni. Si la manastire am prieteni.
Si
sa stiti ca nu m-am despartit de niciunul dintre prietenii mei de
odinioara, ci pe toti ii port in suflet, pe toti ii am in vedere; toti
au intrat in componenta fiintei mele, prin ceea ce au facut pentru mine.
Toti prietenii mei sunt prezenti in constiinta mea, toti prietenii mei
au loc in inima mea si - bineinteles, e reciprocitate - si eu in inima
lor.
Imi aduc aminte ca eram elev de liceu si am
dat un examen pentru bursa. Eu scriam la masina de scris, fiindca
profesorii nu cunosteau scrisul special pe care-l folosesc eu pentru
mine (Braille) si era o conventie la liceul unde am studiat eu: cei
lipsiti de vedere sa scrie la masina de scris, asa incat Profesorii
sa-si poata da seama de cunostintele pe care le aveam noi, cei care nu
puteam sa scriem cu stiloul.
La examenul acela de
bursa ni s-a dat sa scriem o lucrare cu titlul: "Prietenii mei". Nu-mi
mai aduc aminte ce-am scris in legatura cu prietenii mei, cum i-am
descris, ce-am spus despre ei: cum ma simt eu in fata lor, cum au intrat
ei in gandurile mele, in simtamintele mele, cum ma raportez eu la ei,
cum se raporteaza ei la mine. Nu-mi mai aduc aminte ce-am scris dar mi-a
ramas gandul acesta: „Prietenii mei".
De multe
ori ma gandesc la prietenii mei si de fiecare data am o bucurie, am o
intalnire in constiinta mea, in interiorul meu. Am bucuria aceea pe care
o ai cand te intalnesti cu cineva care ti-e drag si de care esti
incredintat ca si lui i-e drag de tine. Ii port pe toti prietenii mei in
constiinta mea, pe toti cati au „ctitorit" cumva la ceea ce sunt eu, pe
toti care au facut ceva pentru mine. Prietenii mei de odinioara,
prietenii mei de acum, prietenii mei de totdeauna. Prietenii mei sunt in
constiinta mea.
De obicei, cand te intalnesti cu
cineva cu care ramai in legatura, ai impresia ca cel cu care esti in
legatura nu-i numai acolo unde-l stii tu ca este. De exemplu, am un
prieten in America; stiu ca este in America, dar mai stiu ceva: mai stiu
ca el este si in sufletul meu. Si ma gandesc, de multe ori, ca
prietenii mei, cand se intalnesc cu mine, se intalnesc si cu ei: se
intalnesc cu ei, cei din sufletul meu. Pentru ca e legatura aceasta, pe
care nu ti-o poate nimici nimeni si nimic. Cand ai castigat o legatura
de felul acesta, o legatura prieteneasca, esti constient ca aceasta
legatura nu ti-o poate nimici nimeni si nimic.
Poeta
Zorica Latcu a scris o poezie intitulata „Te port in mine". Poezia
aceasta exprima afirmatiile pe care le face persoana care iubeste, in
legatura cu persoana iubita. E sugestiv chiar si numai titlul: „Te port
in mine". Poezia, in desfasurarea ei, tocmai asta arata, ca cel pe care
il iubesti nu-i numai in afara de tine, ci e si in tine. Poti sa-i spui:
„te port in mine!”
Te port in mine (de Zorica Latcu)
Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin,
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta rodul floarea de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.
Deci,
si in vis. Pe cel pe care il cuprinzi in suflet, il cuprinzi in toate
ale tale. De cate ori te gandesti la un prieten, nu te gandesti la
cineva de departe, ci te gandesti la cineva pe care il porti in suflet.
Cand
eram student la Teologie, Mitropolitul Nicolae Balan l-a intrebat pe un
prieten al meu - un om cu care m-am simtit eu totdeauna bine si care
m-a si ajutat mult pe vremea aceea - l-a intrebat care-i cel mai bun
prieten al lui. Eu nu eram de fata acolo; si el a spus ca eu sunt
prietenul cel mai bun al lui. Si mitropolitul zice: „Dar el te
recunoaste de prieten?" De ce s-a pus aceasta intrebare? S-a pus aceasta
intrebare pentru ca prietenia este cu reciprocitate. Cand zici
„prietenie", zici „relatie sociala"; cand zici „prietenie", te gandesti
la o legatura care exista intre tine si cel pe care-l stii ca ti-este
prieten.
Sunt multe feluri de relatii sociale in
lumea aceasta. Exista relatii de familie, in primul rand: relatii de
rudenie, relatii intre parinti si copii, intre copii si parinti, relatii
intre frati, relatii intre rude apropiate. Exista relatii de
colegialitate, exista relatii pe care le dau preocuparile comune.
Prietenia insa este ceva cu totul deosebit. E altceva decat relatiile de
familie. Este o vorba, referitoare la ce deosebire e intre frati si
prieteni. Se zice asa: fratii ti-i da Dumnezeu, iar prietenii ti-i alegi
singur.
Candva, la noi la manastire a venit un
sas din Agnita cu cineva din Germania. Si l-am intrebat daca sunt rude.
Iar el a zis: „Nu, suntem mai mult decat rude: suntem prieteni". Mi-a
placut tare mult afirmatia aceasta: suntem mai mult decat rude, suntem
prieteni.
Deci Mitropolitul Nicolae Balan l-a
intrebat pe colegul meu (cu care puteam sa fiu doar coleg, nu trebuia
neaparat sa fiu si prieten, dar cu care eram, de fapt, prieten si sunt
si acum, desi n-am mai comunicat noi foarte mult): „Bine, tu zici ca e
cel mai bun prieten al tau, dar el te recunoaste de prieten?"
Bineinteles, colegul a spus ca el crede ca da. Si avea dreptate: eram
prieteni, suntem prieteni.
Eu am o vorba:
toate
prieteniile mi le-am programat pe vesnicie.
Eu niciodata nu m-am gandit
ca o prietenie urmeaza sa inceteze. Totdeauna cand am ajuns prieten cu
cineva, am zis: domnule, prietenia asta o am pe Vesnicie. Si mi se pare
foarte, foarte curios, cand imi spune cineva: „
Am avut un prieten, dar
ne-am certat".
Nu-mi pot inchipui asa ceva, adica sa fi avut un prieten
si sa nu-l mai ai.
Bineinteles ca am pierdut si eu
prietenii dar le-am pierdut, zic eu, nu din cauza mea, ci din alte
pricini; adica cel care a fost prieten cu mine, cu vremea m-a cam uitat,
m-a cam ocolit.. stiu eu n-a mai avut vreme de mine. Se poate pierde o
prietenie si in sensul acesta, dar eu mi-am facut totdeauna partea mea
de prietenie si oricand s-ar intampla sa vina unul dintre cei pe care eu
ii stiu ca sunt prieteni cu mine oricare ar veni, isi gaseste locul pe
care l-a avut totdeauna in sufletul meu pentru ca - inca o data spun -
toate prieteniile mi le-am programat pentru vesnicie.
Stimati
ascultatori, am zis ca prietenia este o relatie sociala care are o
situatie cu totul deosebita decat oricare alta relatie sociala. Mi-a
venit candva in minte un gand pe care imi pare bine ca nu l-am uitat, si
anume ca prietenia este ceva din realitatea raiului. Daca vrei sa stii
in ce relatii sunt locuitorii cerului, in ce relatii sunt cei care sunt
in rai, ma gandesc ca sunt in relatii de prietenie. Aceasta si pentru ca
prietenia e ceva cu totul deosebit, si pentru ca Domnul Hristos insusi,
aici, pe pamant, a avut prieteni - pe ucenicii Sai i-a numit prieteni.
Citim
in Sfanta Evanghelie de la Ioan ca le-a spus, candva, ucenicilor, in
cuvantarea de despartire (in acea cuvantare pe care a tinut-o Domnul
Hristos inainte de Sfintele Sale Patimiri): „Voi sunteti prietenii Mei
daca faceti ceea ce va poruncesc" (Ioan 15, 14). Deci prietenia e
conditionata. In cazul acesta, prietenia era conditionata de implinirea
poruncilor. De ce a zis Domnul Hristos: „Sunteti prietenii Mei daca
faceti ceea ce va poruncesc"? Pentru ca, daca cineva nu face ceea ce
porunceste Domnul Hristos, nu poate sa intre in relatie de prietenie cu
El.
Domnul Hristos totdeauna e binevoitor fata de
oameni, dar le cere si oamenilor ceva. Ucenicilor Sai le-a cerut sa faca
ceea ce le-a poruncit El, pentru ca iubirea fata de Domnul Hristos nu
ne-o putem arata altfel decat implinind poruncile Lui. A si zis Domnul
Hristos: „Cel ce pazeste poruncile Mele, acela este care Ma iubeste..
Si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (Ioan 4, 21). Si, mai departe:
„Cel ce pazeste cuvantul Meu, acela este care Ma iubeste, si Tatal Meu
il va iubi si vom veni la el si la el Ne vom face locas" (Ioan 14, 23).
Sfintii sunt
considerati prieteni ai lui Dumnezeu. Domnul Hristos i-a privit pe
ucenicii Sai cu bunavointa prieteneasca. A avut Domnul Hristos alti
prieteni? In Sfanta Evanghelie de la Ioan citim ca Lazar - un credincios
din vremea aceea, care avea si doua surori, Marta si Maria - era
prieten al Domnului Hristos. Si Domnul Hristos a spus, candva: „Lazar,
prietenul nostru, a adormit" (Ioan 11, 11). A zis: „Lazar, prietenul
nostru", adica al Meu si al vostru; al Meu si al vostru, ca ucenici ai
Mei. „Prietenul nostru a adormit." Cine? „Lazar, prietenul nostru." Se
spune in Sfanta Evanghelie ca surorile lui Lazar, Marta si Maria, I-au
trimis vorba Domnului Hristos ca Lazar este bolnav. Si se mai spune ca
Domnul Hristos il iubea pe Lazar si le iubea si pe surorile lui, pe
Marta si pe Maria. Si apoi, a urmat invierea din morti a lui Lazar, pe
care Domnul Hristos l-a adus de la moarte la viata.
Asadar,
Domnul Hristos este deschis spre oameni, pe care ii asteapta sa fie si
ei deschisi spre El, cu prietenie, cu cele doua elemente ale prieteniei.
Esenta
prieteniei o constituie iubirea si respectul. Dar in prietenie, aceste
elemente, iubirea si respectul, trebuie sa fie cu reciprocitate. Daca nu
e reciprocitate, atunci nu exista prietenie.
Poate
sa-ti fie cineva simpatic; e o manifestare de iubire; iti place de
cineva, ti-e drag de cineva. Iar daca ti-e drag de el, daca ti-este
simpatic, e o bucurie pentru tine, care-l ai in vedere pe cel care
iti este simpatic, pe cel care iti este iubirea. Dar trebuie sa
fie reciprocitate, pentru ca altfel nu poate fi vorba de prietenie. In
prietenie, oferi si primesti: oferi iubire si respect si primesti iubire
si respect. Daca numai oferi, dar nu si primesti, in cazul acesta nu
poate fi vorba de o prietenie.
Sunt unii care, la
intrebarea: „Cu cine esti prieten?", raspund: „Sunt prieten cu toti". Se
spune insa, si pe buna dreptate, ca un prieten al tuturor nu-i
prietenul nimanui. De ce? Pentru ca nu se poate realiza aceasta relatie
decat intr-un cerc restrans si decat acolo unde si oferi, si primesti.
Daca
atunci cand oferi iubire si respect, calculezi si astepti iubire si
respect din partea celuilalt si calculezi cat oferi si cat primesti, nu
poate fi vorba despre o prietenie. Cineva spunea: „Iubirea nu
calculeaza"; si tot acela spunea mai departe: „Numai iubirea
calculeaza". Deci iubirea, cand ofera, nu se gandeste: „Am dat prea
mult", pentru ca cel care iubeste are bucuria de a oferi si ofera,
impreuna cu iubirea lui si cu respectul lui, chiar inima lui.
Fac
aici o paranteza. Mi-e tare drag sa ma gandesc la Epistola Sfantului
Apostol Pavel catre Filimon, o epistola din Noul Testament, scurta, de
multi nebagata in seama, de multi nestiuta... Dar este extraordinara, e
frumoasa! E o scrisoare a Sfantului Apostol Pavel, trimisa unui
credincios din Colose, pe nume Filimon. Un om de vaza, un om cu stare
buna, un om care avea sclavi; el era crestin, iar din casa lui plecase
un sclav, pe ascuns, care mai si furase ceva din casa stapanului. In
cele din urma - asa cum randuieste Dumnezeu lucrurile - acel sclav, pe
nume Onisim, a ajuns in inchisoare, unde era inchis si Sfantul Apostol
Pavel, si acolo a fost convertit de Sfantul Apostol Pavel. Si,
cand sa plece din inchisoare, Sfantul Apostol Pavel l-a indemnat sa se
duca la stapanul lui. Lucru foarte important, stimati ascultatori!
Sfantul Apostol Pavel si scrie: „Eu puteam sa-l retin, ca mi-era de
folos mie, dar n-am vrut sa-l retin fara voia ta" - ii scrie lui
Filimon. Deci l-a trimis la Filimon, dar nu l-a trimis cu mana goala,
ci l-a trimis cu o scrisoare. Eu va pun la inima
lucrul acesta si va rog sa cititi scrisoarea aceasta, a Sfantului
Apostol Pavel catre Filimon. In scrisoare, Sfantul Apostol Pavel il
recomanda pe Onisim, pe sclavul fugar; i-l recomanda lui Filimon, caruia
ii scrie, intre altele: „Ti-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeste-l
pe el cum m-ai primi pe mine". E foarte frumos! E
zguduitor de minunat! Ti-l trimit pe el, dar stii ce-ti trimit, cand il
trimit pe el? Iti trimit inima mea. Ori el, ori eu, e-acelasi lucru;
ori el, ori inima mea, e acelasi lucru. Ti-l trimit pe el: chiar inima
mea ti-o trimit. Primeste-l pe el cum m-ai primi pe mine. Asa ceva
trebuie sa se intample in prietenie, ca sa fie prietenia prietenie.
Despre Filimon, Sfantul Apostol Pavel scria: „Sufletele sfintilor se
odihnesc intru tine, frate". Deci tu, Filimon, ai darul acesta de a-i
odihni pe oameni; oamenii care te cunosc pe tine se odihnesc in
existenta ta.
Asa ceva trebuie sa se intample in
prietenie. In prietenie oferi fara sa calculezi, pentru ca iubirea nu
calculeaza cand ofera, si iubirea calculeaza cand primeste. De ce
calculeaza cand primeste? Ca sa nu-i fie indiferenta iubirea celuilalt
si ca sa poata sa ofere si mai mult, daca poate oferi mai mult. Pentru
ca, de obicei, omul, cand ofera ceva din iubire, ofera din bucuria de a
oferi. Ofera inima lui, se daruieste pe sine insusi celui pe care il are
in vedere ca prieten si il primeste pe celalalt in inima sa, pentru ca
si acela ofera ceea ce primeste: iubire si respect.
Cineva
compara prietenia cu confluenta a doua rauri. Se si spune ca prietenia
este confluenta intre iubiri, intre iubirea celor care sunt prieteni.
Asa cum doua rauri pornite de pe povarnisuri de munte diferite pot
ajunge sa se intalneasca intr-un loc si apoi merg impreuna in amestecul
apelor, incat nu se mai poate face deosebire intre apa care vine
dintr-un rau si apa care vine din celalalt rau, ci este o amestecare de
ape, tot asa-i si in ceea ce priveste iubirea si respectul intre
prieteni. Se ajunge la o confluenta intre iubiri, se ajunge la o
confluenta intre cinstiri, se ajunge la o proprietate comuna.
Bineinteles
ca toate ale omului sunt la nivelul omului. Fiecare isi traieste
prietenia la nivelul lui. Insa o prietenie umbrita de darul lui Dumnezeu
si intemeiata pe poruncile lui Dumnezeu este sigura. Am zis ca
prietenia este confluenta intre iubiri. Daca in cele doua rauri care
pornesc de pe povarnisul de munte diferite si ajung la confluenta se
reflecta soarele, avem in aceasta o imagine reala a unei prietenii
umbrite de darul lui Dumnezeu.
In orice prietenie
adevarata a oamenilor credinciosi, legatura este facuta nu numai la
nivelul omului, ci si din darul Domnului. Dumnezeu nu poate fi absent
dintr-o prietenie a oamenilor credinciosi, dintr-o prietenie adevarata,
cum a fost, de exemplu, prietenia dintre Sfantul Vasile cel Mare si
Sfantul Grigorie de Nazianz, care au fost prieteni pana la asa masura
incat
se spunea despre ei ca au un suflet in doua trupuri. Trupurile le
erau deosebite, dar sufletele le erau apropiate. Erau apropiate prin
iubire si respect.
Nu puteau sa fie unul fara celalalt, se simteau
legati unul de celalalt. Aveau acelasi drum, la biserica si la scoala,
aveau aceeasi activitate, aveau aceleasi nazuinte, urmareau acelasi scop
- desavarsirea crestina. Au ramas in constiinta Bisericii ca un exemplu
de prietenie adevarata.
Stimati ascultatori,
prietenia este si un dar de la Dumnezeu. Prietenia este fericitoare de
suflet. Mai ales la tinerete, oamenii sunt mai capabili de iubire, se
simt mai atrasi unii fata de altii; mai ales la tinerete, oamenii isi
revarsa iubirea cu reciprocitate, isi revarsa respectul cu reciprocitate
si sunt fericiti din aceasta legatura prin iubire si prin cinstire.
In
ceea ce priveste iubirea, noi avem o porunca a Mantuitorului nostru
Iisus Hristos, o porunca pe care trebuie sa recunoastem ca n-o prea
bagam in seama. Eu am vorbit in mai multe locuri despre „Cuvinte din
Evanghelie prea putin bagate in seama", despre cuvinte pe care noi, de
multe ori, nici nu le socotim a ni se adresa noua, desi, de vreme ce le
cunoastem, sunt cuvinte pe care Domnul Hristos ni le-a adresat si noua.
Eram
odata la o inmormantare in Sambata de Sus si le-am spus oamenilor niste
texte din Epistola catre Coloseni. Si mi-a venit in minte sa le spun
ca, de fapt, Epistola catre Coloseni nu-i numai catre coloseni, ci e si
catre sambeteni. Adica orice epistola, orice scriere a Noului Testament,
orice scriere a Scripturii, pe care o cunoastem, este si pentru noi.
Prin urmare, ceea ce stim noi din Evanghelie este si pentru noi, chiar
daca nu ni se adreseaza noua direct - in intelesul ca e scris in
Evanghelie ca acel cuvant l-a adresat Domnul Hristos ucenicilor Sai.
Referitor
la cuvinte pe care nu le prea bagam in seama, considerand ca n-au fost
spuse pentru noi, voi aduce in atentie un episod relatat de Sfantul
Evanghelist Luca in Evanghelia sa. Cand Domnul Hristos propovaduia invatatura crestina si erau multi in jurul lui, unii erau acolo de multa
vreme, si fiind catre seara, ucenicii I-au zis Domnului Hristos: „
Da
drumul multimilor, sa se duca prin sate ca sa-si cumpere de mancare".
Iar Domnul Hristos le-a spus un cuvant care avea atunci valoare in
special pentru ucenici:
„N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa
manance" (Luca 9, 13).
Prin cuvintele acestea,
Domnul Hristos voia sa-i intereseze pe ucenici pentru binele celor la
care se gandeau ei, dar se gandeau altfel decat a avut in vedere Domnul
Hristos; si anume,
ucenicii voiau sa-i lase pe oameni sa se descurce
singuri, fara ceea ce ar fi putut sa faca ucenicii pentru ei. I-au zis
Domnului Hristos: „
Da drumul multimii sa se duca sa-si cumpere de
mancare". Or,
Domnul Hristos n-a vrut sa-i lase pe oameni sa se descurce
ei singuri, ci le-a dat ucenicilor ideea sa faca ei ceea ce pot pentru
oamenii aceia. A zis: „
N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa
manance".
Sa stiti ca acest cuvant este un cuvant
vesnic, nu-i un cuvant ocazional, un cuvant pe care l-a spus Domnul
Hristos candva, doar ca sa se stie ca l-a spus. Nu, ci
este un cuvant pe
care trebuie sa-l stim si noi si pe care sa-l avem in vedere, pentru ca
si noua ni-l spune Domnul Hristos.
Deci, daca noi suntem inclinati sa-i
lasam pe oameni sa faca ceea ce pot face fara noi, sa ne gandim ca ar
trebui sa ne implicam si noi si sa facem si noi ceva pentru ei. Adica
gandul cel dintai sa nu fie: „
Ce poate face omul acesta fara mine?", ci
gandul cel dintai trebuie sa fie: „Ce pot face eu pentru omul acesta?".
Bineinteles ca ucenicii nu s-au putut gandi la ceea ce a urmat, la
minunea inmultirii painilor, dar Domnul Hristos a spus un cuvant vesnic,
pe care noi nu-l bagam in seama.
Si mai sunt si
altele, multe. Dar necazul cel mare este ca nu bagam in seama nici
cuvinte in care Domnul Hristos isi spune expres voia Lui. De exemplu:
„Porunca va dau voua: Sa va iubiti unii pe altii!" (Ioan 13, 34).
Fiecare dintre noi avem capacitate iubitoare, fiecare dintre noi
revarsam cumva iubirea fata de Dumnezeu, fata de oamenii de langa noi;
dar sunt si atatea cazuri in care nu ne revarsam iubirea si in care ar
trebui sa ne aducem aminte ca exista o porunca a Domnului Hristos sa ne
iubim unii pe altii, sa revarsam iubirea noastra fata de omul de langa
noi. Cineva spunea ca omul cel mai important este omul de langa noi,
pentru ca de el este legata viata noastra si pe el il are in vedere
Domnul Hristos cand zice: „Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine
insuti".
Daca lucrurile acestea trebuie de multe
ori reglementate si daca nu se pot realiza decat pe masura nepatimirii,
pe masura curatiei sufletesti, in ceea ce priveste prietenia nu se are
in vedere nicio porunca, ci lucrurile merg de la sine si omul isi
revarsa iubirea nu pentru ca-i porunceste Dumnezeu sa-si reverse
iubirea, ci pentru ca se simte el bine sa-si reverse iubirea; si se
revarsa spontan. Numai ca se poate intampla ca, netinand seama si de
porunca lui Dumnezeu, sa existe oscilatii, sa existe fluctuatii in ceea ce
priveste iubirea; si atunci, ar trebui reglementata iubirea, prin
porunca lui Dumnezeu.
In orice caz, e mare lucru
sa poti sa ai deschidere prieteneasca fata de cineva si sa primesti
deschiderea prieteneasca a celui de langa tine, fie ca e langa tine
spatial, fie ca e langa tine spiritual - in intelesul ca e poate fi
foarte departe, si totusi sa fie foarte aproape, pentru ca tu il porti
in suflet. Poti spune: te port in suflet, te port in minte, te port in
ganduri, te port in brate, te port pe buze, te port in visurile mele
chiar.
Iata deci niste lucruri pe care e bine sa
le avem in vedere pentru a inmulti iubirea prieteneasca si respectul
prietenesc si pentru a ne putea cerceta pe noi insine in ceea ce
priveste esentialul in prietenie, adica iubirea si respectul.
Cand
oferind ceva din iubirea pe care o ai in suflet, incepi sa calculezi si
sa ti se para ca ai dat prea mult, ca nu trebuia sa dai atata si ca nu
primesti cat ai oferit, nu se poate spune ca-i vorba de o prietenie
adevarata. O prietenie adevarata se bucura cand ofera si primeste ceea
ce i se ofera. Se bucura cand ofera, pentru ca bucuria vine chiar din
faptul ca oferi, ca oferi bucurie pentru cel pe care il ai in
consideratie ca prieten.
Noi am putea sa ne gandim
la prietenie si in intelesul ca in prietenie se intampla ceea ce se
intampla in vasele comunicante. Stiti principiul vaselor comunicante:
torni intr-unui si se ridica in toate la acelasi nivel. Mi-aduc aminte
si acum de la scoala cum se facea experienta aceasta: erau niste vase de
sticla unite unele cu altele prin niste tevi si se turna apa intr-un
vas, iar apa se ridica la acelasi nivel in toate vasele care erau unite,
indiferent de grosimea lor. Asa trebuie sa fie si
in prietenie: torni si se niveleaza. Torni iubire, torni respect,
primesti iubire, primesti respect.. pana la urma nu se mai stie cat a
dat unul si cat a dat altul, ci se stie doar ca a oferit si unul, si
altul, si nu exista posibilitate de a calcula cat ai dat si cat ai
primit. Pentru ca, daca te simti bine oferind, nu te mai intrebi ce-ti
da celalalt in schimb pentru ceea ce ai oferit tu, bucuria ta venind din
insusi faptul ca oferi.
Stimati ascultatori,
acestea toate sunt valabile pentru orice prietenie adevarata. Sunt insa
si legaturi socotite prietenesti, dar care de fapt nu sunt legaturi
prietenesti sau sunt la nivelul scazut al celor angajati in prietenie.
Sunt niste lucruri pe care unii vor sa si le retraga si le si retrag
uneori; se ajunge la nemultumiri, la despartiri chiar. Asta din pricina
patimilor oamenilor, a rautatilor pe care le poarta oamenii in suflete. Insa niste oameni inbunatatiti nu pot sa fie altfel decat buni. Niste
oameni rai pot sa fie rai, deplin rai sau pot sa aiba viata amestecata;
si atunci, toate acestea se manifesta, se revarsa in ceea ce ofera omul,
in ceea ce primeste omul.
Un capitol special in
chestiunea prieteniei il constituie si prieteniile intre barbati si
femei, intre baieti si fete. Astazi este degradat cuvantul „prietenie",
multi socotind - mai ales cand e vorba de prieteniile intre tineri si
tinere, intre baieti si fete - ca prieteniile cuprind si lucruri care,
de fapt, nu tin de prietenie, ci tin de casatorie. Daca in cele ale
prieteniei se amesteca cele ale casatoriei, prietenia nu e in rosturile
ei si nu e binecuvantata de Dumnezeu. Ceea ce face omul, isi si
justifica: sunt atatia oameni care fac lucruri rele si le justifica. Le
justifica, de exemplu, zicand: „
Asa-i la moda", le justifica zicand:
„
Asa fac si altii" sau le justifica pentru ca, zic ei, „
Asa-i bine".
Noi
stim insa ca viata omeneasca trebuie sa se desfasoare in limitele
anumitor principii. Eu am vorbit, candva, la Cluj si la Timisoara [si la
Craiova], despre „Principii si repere pentru viata spirituala". Domnul
Hristos ne-a adus Evanghelia, care pune randuiala in viata oamenilor pe
masura ce omul este hotarat pentru Dumnezeu si urmareste principiile pe
care le prezinta Sfanta Evanghelie.
De exemplu,
cel dintai cuvant spus de Domnul Hristos, care ne-a ramas in Sfanta
Evanghelie, este acela pe care l-a spus ca raspuns la ceea ce a zis
Maica Domnului cand L-a gasit in Templul din Ierusalim, la varsta de 12
ani: „Fiule, caci ne-ai facut noua aceasta, iata tatal tau si eu
ingrijorati Te cautam"; Domnul Hristos a zis: „Ce este de Ma cautati?
Oare nu stiati ca in cele ale Tatalui Meu Mi se cade sa fiu?" (Luca 2,
49). Asta ar insemna, largind putin sfera, ca noi trebuie sa fim in casa
Tatalui in toate ale noastre, deci, in cazul nostru, si in prietenia
noastra.
Sa ne gandim ce binecuvinteaza Dumnezeu,
in ce conditii binecuvinteaza Dumnezeu prietenia. Dumnezeu
binecuvinteaza prietenia cand aceasta este la masurile pe care le are
omul in manifestarea iubirii si respectului. Atat tine de prietenie:
iubirea si respectul. Iubirea, care ofera tot ce e frumos si bun, si
respectul, la masurile la care poate omul sa respecte.
Nu
stiu daca v-ati gandit vreodata ca in ceea ce priveste porunca
cinstirii, Cel care ne-a dat porunca iubirii ne-a dat si porunca
cinstirii, porunca respectului. Nu foarte expres, pentru ca iubirea
adevarata cuprinde si respectul: nu poti sa iubesti pe cineva si sa-l
defaimi in acelasi timp. Ori il iubesti si-l respecti, ori, daca nu-l
respecti, inseamna ca nu-l iubesti. Exista si posibilitatea sa respecti
pe cineva si sa nu-l iubesti, insa aceasta nu este dupa randuiala
asezata de Dumnezeu. Poti sa ai un respect care tine mai mult de teama
decat de respect, o cinstire care e altceva decat ceea ce vrea Dumnezeu
sa fie cinstirea. Dar daca e o iubire adevarata, ea cuprinde in sine si
respectul.
In prietenie toate merg spontan, adica
lucrezi asa cum iti vine: cand iti vine sa iubesti, iubesti cu adevarat;
iti vine sa respecti, respecti cu adevara. Dar in cazul cand se
amesteca in aceste lucruri ale prieteniei si lucruri care nu tin de
prietenie, sigur ca Dumnezeu nu binecuvinteaza acea prietenie, pentru ca
n-are cum s-o binecuvinteze, ca nu-i dupa randuiala.
Stimati
ascultatori, exista astazi o tendinta a unora dintre parinti sa isi
apropie copiii in asa fel incat, zic ei, sa le devina copiii prieteni.
Iar pentru asta, ii invata sa le spuna parintilor pe nume. Un lucru
total gresit! Stiti ca in Sfanta Scriptura exista porunca: „Cinsteste pe
tatal tau si pe mama ta" (Iesirea 20, 12), porunca pe care Dumnezeu a
dat-o fiilor, in legatura cu parintii. In cazul in
care copiii le zic parintilor pe nume - zic parintii ca pentru a si-i
apropia pe copiii, pentru a-i face sa se simta mai apropiati de parinti -
oare cum ar fi trebuit sa formuleze Dumnezeu porunca asta? Cum ar fi
putut zice Dumnezeu cand S-ar fi referit la parinti? Cum sa zica?
Cinsteste.. pe cine? Pe Mircea si pe Liliana, de pilda? „Cinsteste
pe tatal tau si pe mama ta" - deci parintii trebuie sa aiba locul lor
adevarat in relatie cu copiii. Copiii trebuie sa stie ca au parinti;
chiar daca in legatura cu parintii au si o afectiune prieteneasca,
totusi trebuie sa stie ca parintii sunt parinti si copiii sunt copii,
asa cum trebuie sa stie sotii ca sotul are numarul unu si sotia are
numarul doi. Asa a lasat Dumnezeu, nu noi am creat lucrurile acestea!
Odata
a venit la noi la manastire un tata tanar cu un copil al lui, de vreo
cinci ani. E cam demult treaba asta, traia Parintele Serafim, Dumnezeu
sa-l odihneasca. Parintele Serafim nu prea avea priza la lumea asta...
si era pe o banca, in curtea manastirii; si copilul zice catre tatal
sau: „Nelu, uite ca mai vine un copil!", „Nelu, uite pasarica aceea!",
„Nelu, cutare". Nelu, asta.. Nelu, cealalta.. Parintele Serafim,
saracul, Dumnezeu sa-l odihneasca, nu s-a prins; si zice: „Are acasa un
frate Nelu?" Nu si-a putut inchipui Parintele Serafim ca un copil ii
zice tatalui sau pe nume!
E total gresit, sa
stiti! Cine face treburi din astea nu face bine! Iar daca a facut pana
acum, sa faca asa cum trebuie de acum incolo.
Are si prietenia rostul ei
si-i buna.. Si sa dea Dumnezeu sa fim multi prieteni si sa fim prieteni
adevarati, sa inmultim iubirea, sa inmultim respectul si sa existe
confluenta aceasta intre iubire si intre respect; sa simtim darul lui
Dumnezeu umbrindu-ne pe toti intru iubire, sa fim odihnitori de oameni
(nu numai de prieteni), sa fim gata sa-i odihnim pe oameni cat mai mult.
Sa ne ajute Dumnezeu sa dorim sa avem prieteni, sa ne oferim prietenia
cu toata bucuria, sa avem bucurie din prietenie, sa avem prietenie cu
bucurie! Sa ne ajute Dumnezeu in toate lucrurile acestea, dar sa nu
renuntam la celelalte relatii, pe care tot Dumnezeu le-a asezat,
relatiile de familie: tata-i tata, mama-i mama.
Cand
eram noi copii, parintii - Dumnezeu sa-i odihneasca! - ne-au invatat cum
sa le zicem: le ziceam „dumneavoastra"; lui tata ii ziceam: «Dumneata,
tata", mamei ii ziceam: „Dumneata, mama". Asa era pe vremea aceea si era
fain. Mie asa mult imi placea! Si acum imi place cand aud pe cineva -
cate un copil - zicand catre parinti: „Dumneata, tata...", „Vii si
dumneata, tata, cu noi?" sau asa ceva, in felul acesta
adresandu-se totdeauna, mi-a placut. De ce? Pentru ca noi nu trebuie sa
desfiintam respectul, ci trebuie sa accentuam respectul. Bineinteles ca
intre prieteni n-o sa zicem „dumneata" si „dumneavoastra", dar oricum,
exista si respectul acesta, simtit si real, in relatiile de prietenie.
Stimati
ascultatori, eu nu mai lungesc vorba. Ma gandesc ca, daca tinem seama
de lucrurile acestea, ne mai ramane doar sa ne cercetam cum stam noi cu
prieteniile noastre. Suntem angajati in prietenii, avem prieteni?
Prietenii nostri sunt datatori de bucurie pentru noi, noi am intrat in
sfera bucuriei lor?
Sa ne gandim la iubire si la
respect, sa ne gandim la Sfantul Apostol Pavel, care-si oferea inima lui
cand il recomanda pe Onisim. E un exemplu pentru noi, daca a ajuns
epistola aceasta pana la noi; pentru ca sa stiti ca totusi cartile
Noului Testament n-au fost scrise ca sa ajunga pana la noi. Dar
ne-a dat Dumnezeu darul acesta, sa avem Evanghelia, sa avem cartile
scrise de Sfintii Apostoli si sa avem, iata, si Epistola catre Filimon,
pe care am amintit-o si care mie mi-e tare draga. Daca toate lucrurile
acestea au ajuns pana la noi, avem posibilitatea sa ne cercetam in sfera
pe care o creeaza aceste ganduri, aceste lucruri minunate.
Sa
ne cercetam pe noi insine in ceea ce priveste dorinta de a inmulti
iubirea si respectul. Sa nu ingaduim in constiinta noastra nimic care ar
putea umbri prietenia, nimic care ar putea umbri relatiile noastre
prietenesti. Ganditi-va ca prieteni nu suntem cu multi, ca nu putem fi
cu multi prieteni. Asa-i facuta firea omeneasca.. putem sa-i cuprindem
in iubirea noastra pe multi, putem sa avem respect fata de toti oamenii,
daca-i vorba, dar prieteni suntem cu cati suntem.
Eu
eram elev de liceu si eram vreo patruzeci de colegi intr-o clasa, insa
eram numai vreo trei-patru prieteni intre noi. Nu pentru ca n-as fi vrut
sa fiu prieten si cu ceilalti colegi, dar poate ca nu ne potriveam,
poate n-aveam acelasi fond sufletesc; de fapt, sigur n-aveam acelasi
fond sufletesc. Chiar si acum, la manastire, sa zicem, coleg sunt cu
toti cei de la manastire, insa prieten sunt cu cativa. Chiar daca as
vrea sa fiu prieten cu toti, nu se poate, pentru ca nu exista
corespondent, nu exista omul care ofera in prietenie ceea ce oferi doar
tu, sa zicem.
Dar unde exista prietenie, exista
bucurie, pentru ca iubirea-i fericire; unde exista prietenie, exista
bucuria de a oferi, bucuria de a primi, exista o relatie pe care am
numit-o: „o realitate a raiului in viata noastra de toate zilele".
Si-apoi,
sa facem tot posibilul sa traim in asa fel incat sa fim si noi
prietenii lui Dumnezeu, sa-L avem pe Domnul Hristos ca prieten, asa cum
L-au avut pe Domnul Hristos prieten Lazar, Marta si Maria.
Sa
ne gandim la toate lucrurile acestea, sa ne gandim la prieteniile pe
care le-au avut sfintii; de exemplu,
Sfantul Ioan Gura de Aur a avut o prietena pe nume Olimpiada, careia i-a scris niste lucruri foarte frumoase.
De ce exista posibilitatea aceasta? Exista pentru ca sfintii
toate le-au trait la masura sfintilor; nu s-a putut gandi ceva negativ
in prietenia sfintilor. Nu se pune problema prieteniei numai intre
barbati si, respectiv, numai intre femei, ci se pot pune si probleme in
legatura cu prietenii intre barbati si femei. Insa, mai ales la tineri, e
bine ca prieteniile sa fie in general in vederea casatoriei;
in orice
caz, nu se exclude prietenia intre baieti si fete, numai ca trebuie
tinuta la masura la care o vrea Dumnezeu: prietenia sa fie o prietenie
sfanta, o prietenie pe care o binecuvinteaza Dumnezeu.
Atunci, toate
lucrurile merg spre bine si viata aceasta ne ofera o multime de lucruri
frumoase, de lucruri pe care ni le da Dumnezeu pentru fericirea noastra
in aceasta lume.
[...]
