La pomenirea de un an de zile a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, care a plecat să se odihnească în lumina precum "zăpada ce clipește în mii de ste­luţe"

Sursa foto

Sâmbătă, 19 ianuarie 2019, la cimitirul Eternitatea din Roman a avut loc pomenirea de un an de zile a doamnei Aspazia Oţel Petrescu care, pe 23 ianuarie 2018, a plecat să se odihnească în lumina precum "zăpada proaspătă, ce clipește în mii de ste­luţe" și te cuprinde în bucuria ei iubitoare.

Domnul a rânduit să o cheme la El în anotimpul zăpezilor, spre aducere aminte și mărturie a prezenței Sale luminoase în temniță alături de cea care a strigat din toate băierile inimii ei către El: „Doamne, nu mă lăsa!”

În suferinţa transfigurată, acceptată de bunăvoie, viu s-a făcut cuvântul Psalmistului: "Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite" (Psalmul 50, 8-9). Si bucurie s-a gătit pentru cea care a crezut până la capăt că "ţe­lul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, pu­te­rea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es­te Învierea". Veșnică să-i fie pomenirea!

Fragmente extrase din cartea:

Aspazia Oţel Petrescu - Cu Hristos în celulă

M-au băgat acolo înăuntru, după uşa mis­terioasă din fundul celulei 3. M-a împins aco­lo. [...] Camera, pivniţa - era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior - deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lu­mi­nă, o lumină tulbure, neclară, mai mult pe­numbră decât lumină. Pe platforma asta co­bora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de u­me­zeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce con­diţii am.”

Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi-am zis: „E meschin până în măduva oaselor. Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, ca să stai ca lumea?" Pivniţa e probabil foarte u­medă. "Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, resturi."

Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau um­bre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca niş­te săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. E­rau şobolanii care mişunau în dreapta, în stân­ga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a ur­cat sus. Între timp mi-am adus aminte de po­veşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale po­ves­tea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt a­ta­caţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că es­te şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.

- Cam cât de mare era?

- Cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, era hrănit bine, doar mâncau din magaziile în­chisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la ju­mătatea scării, s-a oprit şi m-a privit. Şi mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii.” M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? Pen­­tru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de om,fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. Vă mărturisesc că luni de zile am avut coş­ma­­ruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, ro­tunzi, fără pleoape - probabil că ei au pleoa­pele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că aşa tre­buie să apară viul infernului, ceva gol, ceva golit de orice, de tot binele, de lumină, de orice.

- Fără sens.

- Ceva gol, un pustiu imens, aşa. O pri­vi­re goală, de bestie fără nicio expresie, fără niciun sentiment - ce sentiment poate să ai­bă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, aşa, la mi­ne. Vă spun că închideam ochii şi vedeam acea pereche de ochi infernali, cum i-am nu­mit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe şi­ra spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, bi­ne că eşti aici, la noapte vedem noi ce fa­cem....” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că sunt foarte inteligenţi şobolanii.

Colegelor mele le-am povestit povestea as­ta mult, mult după ’89. Eu, colegelor din ce­lulă nu le-am povestit atunci absolut ni­mic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că în­chi­soarea colcăie de şobolani şi să se sperie. E­rau persoane care se temeau. Eu nu mă te­meam de şobolani şi de şoareci până atunci. Acu­ma mă tem de şobolani... Nu că mă tem, îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva... nu ştiu cum să vă spun, foarte stânjenitor. Dar cele cărora le-am spus mai târziu zi­ceau: „Îngerul tău păzitor i-a zis: «până ai­cea, jivină, mai departe nu te duci, că nu te las eu.»” Probabil că aşa s-o fi şi întâmplat, ce ştiu eu ce l-a împiedicat să urce până sus, să urce pe mine?

Dar mi-am dat seama în ce situaţie mă aflu eu. Ziceam: „Pot să mă aşez în unghi şi să fiu din stânga şi din dreapta apărată de pereţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum.” Dacă a­veam mâinile în faţă dădeam cu mâinile, mă apăram de ei când începeau să se urce pe mi­ne, dar, cu mâinile la spate şi în incapaci­ta­tea de a le mişca ca să nu-ţi intre în os şi să îţi secţioneze eventual nervii şi să îţi nenoro­ceas­că mâinile pentru toată viaţa? Mi-am zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce mă fac?”

M-am prăbuşit într-o disperare nea­gră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu ve­deam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ie­şi­re era probabil aia pe care o prevăzuse di­rec­torul închisorii, adjunctul, când m-a dus aco­lo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi ce­re să fiu scoasă la raport, ca să spun tot nu­mai să nu mă ţină acolo - ceea ce eu nu pu­team să fac. Nu puteam să fac asta, pen­tru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost za­darnic dacă eu cedam în momentul ăla. Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă va­riantă... Eram într-adevăr în ceea ce se nu­meşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: „Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi ter­min cu toată problema.”

Şi pe urmă tot eu mi-am zis, probabil că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gân­deşti prost.” Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la mi­ne, ce îmi garantează mie înălţimea asta?” O fi ea maximum de trei metri, mai înaltă de trei metri nu poate să fie o cameră. De la trei me­tri n-ai certitudinea că chiar mori când a­jungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi pă­mânt moale. N-am certitudinea că o să mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în cap. Şi atunci este mai rău, că haitele înseta­te de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai rău.

- Dar nu v-aţi pus problema că e pă­cat să vă sinucideţi?

- Nu, eram în disperare, eram în păcat. Foar­te mulţi preoţi mi-au spus: „În ce stare de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i ade­vă­rat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai dis­perat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram în­tr-o stare de disperare care mă dusese la pă­cat. Prima soluţie... Eu în clipa aia uitasem de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram du­pă vreo opt ani de închisoare, deci aveam de­ja formată ţinuta mea de deţinut rugător, in­trasem deja în ceea ce numeam noi atmos­fera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem su­ferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în tră­i­rea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam toa­te lucrurile astea, le uitasem, atât de nea­gră era disperarea. Eu n-am văzut decât şo­bo­lanii urcaţi pe mine şi eu eram în impo­si­bi­litatea de a mă apăra de ei, asta era sin­gura mea realitate deci.

- La asta vă gândeaţi, nu se suiseră pe dum­neavoastră, nu?

- Nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici nu ştiu dacă mai judecam eu cu mintea mea o­biş­nuită, care nu era nici grozavă, dar nici me­die nu era; eram destul de isteaţă, ca să zic aşa. Şi atunci am strigat. Efectiv am stri­gat: „Doamne, nu mă lăsa!” N-am găsit alt­ce­va mai bun să spun, cum să spun, mai in­te­ligent, mai concludent pentru Părintele Veş­nic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din mi­ne cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! Tu eşti singura mea salvare.”

În disperare am văzut totuşi că nu sunt în­tr-o situaţie limită, că am o uşă - şi că uşa a­ceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi a­duc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit du­pă strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa de har care a venit din îndurarea Părintelui Veş­nic, nu din vrednicia mea, n-am avut ni­cio vrednicie, decât disperarea din mine, a­tât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am stri­gat efectiv, că mi-am auzit vocea cu o u­re­che parcă străină, era o voce străină, era stran­gulată, răguşită, nu era vocea de care eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de alt­fel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi în momentul în care am zis: „Doamne, nu mă lăsa...”, în clipa aceea toată realitatea din ju­rul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lu­carnă, nici platformă, nici scări care cobo­rau, nici şobolani. Nu mai era nimic. Era o imen­sitate albă, era o lumină albă, eu eram cu­prinsă de această lumină, eu o simţeam con­cretă, atât de concretă încât eu o cre­deam materială. Era ca o lumină concretă, ma­terială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă în ea. În viaţa de toate zilele n-am mai simţit ni­cio­dată asemenea trăire, un asemenea sen­timent aşa. Şi nu era o lumină ca de la soa­re sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lu­mină... nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat sea­ma că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Se­măna mai degrabă cu... Ştiţi, iarna când nin­ge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi du­p-aia apare un soare, o scânteie şi toată ză­pada...

- Sclipeşte.

- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa e­ra lumina. Era vibratoare. Era o lumină de ză­padă, dar în acelaşi timp etonantă, uimi­toa­re, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cu­vânt echivalent pentru ca să pot să o des­criu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi e­ram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Sim­ţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, a­tunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dă­ruire, în această afecţiune simţi într-a­devăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adi­că e bucuria aceea care şi dă şi pri­meşte în a­ce­laşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl tră­iam atât de intens încât simţeam că, dacă du­rează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scân­teietor în bucuria asta, în fericirea asta. Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam ni­mic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o pre­cu­noaş­te­re. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o pro­blemă şi acum nu mai eram, că eram o di­lemă şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fe­ricită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în a­ceastă luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n‑am cum să-l definesc.

Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi du­pă o lungă bucată de vreme lumina m-a pă­răsit şi am revenit la normal... Şobolanii ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semi­ochi de lumină, după cum se întuneca acea se­milumină îmi dădeam seama că coboară în­serarea.

Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, e­ram calmă, eram liniştită, aveam certitudi­nea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a pă­răsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lă­sată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat, ca să spun aşa, pe româneş­te, aveam certitudinea asta. Stăteam foarte li­niştită. Aveam însă ca o umbră, ca o remi­nis­cenţă a acelui sentiment: era în inima mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor, ce­va plăcut, ceva matern aşa, nu ştiu cum să vă spun. O siguranţă pe care cred că o are co­pi­lul atunci când doarme la sânul mamei. [...]

Într-o mărturie radiofonică de la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii Cre­atori între sacru şi profan, din 24 februarie 2011, doamna Aspazia Oţel Petrescu a dat şi alte detalii le­ga­te de experienţa extraordinară pe care a trăit-o în pivniţa cu şobolani.

M-a cuprins o spaimă nebună, o spai­mă atât de puternică, încât fără sine am stri­gat: „Doamne, nu mă lăsa!” Mi-am auzit vo­cea. M‑am speriat de ea, era răguşită, era stra­nie, nu‑mi recunoscusem propria mea vo­ce. Dar în momentul în care am strigat, la o fracţiune de secundă, tot ce era în jurul meu a dispărut: pivniţă, şobolani, scară, lu­car­ne – nu era nimic, nimic din realitatea în care eu intrasem. Era clar, ieşisem din con­tin­gent, ieşisem din realitate. În jurul meu era o imensitate de lumină, dar nu era lumi­na aceasta obişnuită a soarelui sau a be­cului.

Era o lumină... cum să vă spun? Greu să ex­prim în cuvinte obişnuite... o lumină mater­ia­lă, concretă – material în sens de concret, de palpabil. Eram în ea, mă simţeam scăl­da­tă în această lumină. Avea o albeaţă strălu­ci­toa­re. Aş putea s-o asemăn cu zăpezile care cad proaspăt şi pe ele vine un soare stră­lu­ci­tor, şi atunci zăpada clipeşte aşa, în mii de ste­luţe. Era o lumină atât de duioasă şi atât de plăcută, şi mă simţeam atât de fericită, cum nu pot să vă spun, nu pot să exprim sen­timentul acela de împăcare, de pace, de ple­ni­tudine.

Şi ziceam: „Doamne, de-aş fi veş­nic în această realitate nouă!” Nu ştiam prea bine despre mine, ce-i cu mine. Aveam doar o vagă impresie că (înainte) aveam o pro­blemă şi că acuma n-o mai aveam. Nu­mai că, la un moment dat, trăirea aceasta a de­venit atât de intensă, încât sufletul meu, ne­trebnic şi cu totul nevrednic de un aseme­nea dar, ardea, se mistuia – era o mistuire fă­ră durere, o mistuire cu fericire, dacă pu­teţi să înţelegeţi paradoxul ăsta... Dar sim­ţeam că, dacă stau mult aşa, în această bu­cu­ri­e imensă, eu mă sfârşesc, mă topesc, mă di­zolv, eu nu pot să rezist, eu nu pot să cu­prind, în micimea mea, o bucurie atât de imen­să.

Şi, din momentul acela, toate pro­ble­mele mele s-au rezolvat. S-au rezolvat, nu mai spun cum, ancheta a fost aşa cum am vrut noi, rezultatul a fost cel pe care l-am a­vut noi, pentru că cred că Dumnezeu S-a în­durat de mine nu numai atât de mult pentru stri­gătul meu, care a fost sincer - singura lui ca­litate era că era sincer, era din toate bă­ie­ri­le inimii pornit, ştiam că numai Dumne­zeu mă poate salva -, dar cred că au contri­bu­it şi rugăciunile celorlalte, fiindcă toată în­chisoarea a fost înştiinţată de ancheta ce mă aşteaptă şi toată închisoarea s-a rugat.

Nu pot să vă spun cât de minunat a fost sen­ti­mentul de comuniune, de trăire... de îm­pre­ună-lucrare, ca să zic aşa, atunci când, la a­celaşi semnal, toată închisoarea a spus ru­gă­ciunea de mulţumire...

Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 5/ 2010

„Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

- Cum priviţi acum perioada deten­ţi­ei?

- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o con­si­dera. Am un moment de emo­ţie... (lăcrimează, n.red.), toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne‑a făcut Dum­nezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost des­chisă cu atâ­ţia ani în urmă de către În­suşi Hristos Mân­tuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care tre­buia să fie izbăvitoare, care trebuia să ab­sol­ve pă­ca­te ale neamului nostru şi să-l a­şe­ze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţe­lul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, pu­te­rea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es­te Învierea. Dumne­zeu ne-a chemat să ară­tăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai fru­moşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pen­tru Înviere.

- Sfântul Apostol Pavel spune că mai în­tâi de toate este dragostea. Cum se ma­ni­fes­ta iubirea, acolo, în ce­lu­lă? 

- Iubirea dintre noi se manifesta prin ges­turi mici. O păpădie pe care o furai din cur­te la plimbare şi pe care o duceai cuiva ca­re îşi aniversa ziua însemna o grădină în­trea­gă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sa­cri­fi­cii. Dacă vedeai pe cineva că tre­mură de frig, te duceai şi-l îm­brăţişai, şi-l în­călzeai în braţele tale. Era un gest mi­ni­mal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prie­tenia dintre noi este indestructibilă toc­mai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi înde­păr­ta­rea, des­părţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o în­lo­cu­ieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dra­gostea - care se ma­ni­fes­tă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în ba­lan­ţă cu in­diferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indi­fe­rent ce se în­tâmplă cu noi. Trăirea uneia e­ra şi trăirea celei­lalte. Da­că una era pedep­si­tă cu izolatorul, toate cele­lalte su­feream pen­tru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afa­ră de frig sau din cale afară de foa­me…”

- Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Po­vestiţi-ne des­pre minunile săvârşite prin ru­găciune…

- Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am fă­cut la un mo­ment dat un infiltrat TBC, con­co­mitent pe ambii plămâni. Fă­cusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am a­flat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m‑am vin­decat. E­ram în perioada în care con­duceam atelierul de cusături ro­mâneşti. A­veam o comandă făcută de Minis­te­rul Ar­ma­tei pentru corul lor: 300 de costume pen­tru băr­baţi şi fe­mei, pe vreo şapte regiuni po­pulare, şi nişte benzi de bro­derie albă cu ca­re aveau să realizeze decorurile, pe unde mer­geau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Co­man­da a fost dată primăvara şi tre­buia să fie gata pe 14 de­cem­brie. Se in­tra­se în toamnă, când ziua era mai scurtă - şi, ne­având lumină, nu mai puteam munci foar­te multe ore pe zi. I-am spus comandan­tu­lui că s-ar putea să nu ter­minăm bro­de­ri­i­le. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai a­veam ceva de lucru.

Comandantul m-a ameninţat că mă va în­cadra la sa­bo­taj, pentru că „nu te joci cu ar­mata!”. Nu le‑am spus ni­mic fetelor, pen­tru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lu­mină tremurătoare de la sonde - infamă pen­tru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petro­li­e­ră şi lu­mina electrică e­ra furnizată de sonde). Mi‑am zis: „O să mă ba­ge la sabotaj şi o să‑mi prelun­gească de­ten­ţia. Pe lân­gă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ce­va?”

Însă fetele au aflat de la directoarea de pro­ducţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru su­prave­gherea producţiei. Fetele luau din a­te­liere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lu­crau pe paturile de la etaj lângă lumină - lu­crau toată noap­tea şi, astfel, pe 14 decem­bri­e comanda a fost gata. 

Pe 9 decembrie era zi­ua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac con­ta­bi­litatea consumului de mate­riale. Lucram câ­te 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu e­le. Dar, din când în când, participam la ru­găciu­nile comune. După acatist, se fă­ceau ru­gă­ciuni speciale pentru oamenii care a­veau pro­ble­me deosebite. Şi le auzeam cum spu­neau: „Dă‑i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi e­li­bereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pen­tru mine se făcea această rugăciu­ne! La 9 decembrie, mi-au făcut o mică săr­bătoare în ce­lu­lă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adu­nată cu luni­le, şi însiropat cu siropuri luate de la ca­bi­ne­tul medical sau cu marmeladă luată de la fe­te­le care a­veau regim TBC. Lângă tortuleţ e­ra o cărticică brodată de mâ­nă - „Buchet spi­ri­tual”. Filele erau din pânză, iar lite­re­le e­rau scrise cu aţă şi se specifica câte rugă­ciuni s-au fă­cut pentru mine. M-am îngrozit câ­te mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câ­te mii de Tatăl nostru s-au spus pentru să­nă­tatea mea. Eu nu ştiam că am tubercu­lo­ză, dar docto­ri­ţele din preajma mea ştiau - în­să nu mi-au spus ca să nu mă demorali­ze­ze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m‑am vindecat de tuberculoză. Când a venit ca­ravana cu apa­rate speciale ca să detecteze ca­zurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ul­tima perioadă, eu aveam deja sechele. A­ces­te sechele le am şi astăzi - şi se minu­nea­ză medicii ra­di­ologi ce vindecare specta­cu­loa­să de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plă­mâ­ni o pro­blemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I‑am răspuns că m-am vindecat defi­ni­tiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pen­tru că bacilul Koch se poate reac­tiva ori­când!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu me­dicamente, ci cu rugăciunile cama­ra­de­lor - şi ce s‑a vin­decat de Sus, vindecat ră­mâ­ne!”.

- Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

- Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cu­vin­tele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi sim­plu mă oripi­lea­ză, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom mer­ge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droa­ie după pă­rintele care ţine orele de re­li­gie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâi­nile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: e­du­catorul, mo­delul. Sufletele lor sunt de­ru­ta­te, educaţia oficială e a­nu­me plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea pră­bu­şi­rea, demolarea anumitor valori şi se re­u­şeş­te, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în a­dân­cul, în sinele copilului.

- Care este rolul părinţilor?

- Este primordial. Nu degeaba s-a vor­bit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă pă­rintele nu este pregătit, da­că în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia co­res­pun­zătoare. Avem nevoie de oameni pro­vi­denţiali, care să cre­eze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lu­mea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oa­meni ca­re nu au pierdut drumul şi ar putea să mear­gă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi che­ma­tă să se jertfească pentru învierea nea­mu­lui va avea de dat un examen mult mai greu de­cât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost dis­truşi cu biciul, dar generaţia asta de acum es­te distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar fa­ce din îndemnul ini­mii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lu­cru­rilor…

[...]

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem ac­cepta suferinţa?

- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi su­fe­rinţa se trans­figurează prin acceptare. Tre­bu­ie să găseşti o moti­va­ţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobi­lul su­fe­rin­ţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din mo­men­tul a­cela, suferinţa devine o bucurie, de­vine o onoare. Îţi dai sea­ma că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adi­că propria ta cruce. Să nu o mai care El în spi­narea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fe­ricit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

LEGATURI:

• ROF: Înmormântarea Doamnei Aspazia Oțel Petrescu, care ne lasă o zestre nemuritoare: "chiar viața sa atât de verticală, tăria sufletului său care niciodată nu s-a înclinat în nicio suferință"