Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Dumnezeu ne-a dat putința nu numai să ajungem nemișcați spre păcat, spre răutate și spre patimi, dar și să ajungem lumină"

Schimbarea la față și viața practică 

Fragment din cateheza Arhim. Emilianos Simonopetritul, 

11 august 1987, Măn. Simonos Petra, Athos

Pentru că Dumnezeu este atât de dulce și de milostiv, și pentru că ne dăruiește astfel de stări duhovnicești, destinate fiecărui om, să vedem ceea ce ne interesează, adică propria noastră neputință omenească. Să vedem goliciunea noastră, mizeria noastră, să vedem ce suntem și să urâm ceea ce suntem, ca să facem loc existenței noastre ca să o păstorească și să o odihnească Hristos. 

Noi, creștinii, cădem într-o stare de nepăsare sufletească și trupească atunci când legăturile noastre nu sunt o vânătoare, un dialog cu Dumnezeu, când în afară de propria noastră mireasă mai vânăm și multe altele. Noi însă Îl închipuim pe Hristos. Capul femeii, zice Apostolul, este bărbatul iar al bărbatului, Hristos (cf. Ef. 5, 23). Cum ne simțim când nu suntem în stare să ne armonizăm viața cu un bărbat cu care, ca mirese, ne-a potrivit Apostolul (cf. 2 Cor. 11, 2)? Cădem într-o stare de inerție, de neputință, vrem să ne odihnim, să dormim, să mâncăm, să trăncănim.

Sfântul Serafim de Sarov despre nebunia faptei bune fără dobândirea Sfântului Duh. "Când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate să le ofere celorlalți lumina necesară"

Cuvântul Ortodox: SFANTUL SERAFIM DE SAROV: Dobandeste pacea si mii de oameni din jurul tau se vor mantui! DAR CARE ESTE SI CUM DOBANDIM PACEA ADEVARATA?

În pilda fecioarelor înțelepte și a celor nebune, când cele nebune au rămas fără de untdelemn, cele înțelepte le-au spus: "Mergeți la cei ce vând și cumpărați” (Matei 25: 9). Dar după ce au cumpărat, ușa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tâlcuiește ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieții lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, și ar putea ține locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtuțile, dar, în ignoranța lor duhovnicească, au crezut că viața creștină constă doar în facerea de bine. Făcând fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puțin le păsa dacă au obținut harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de viață, bazate doar pe facerea de bine, fără a încercă cu atenție dacă aduc harul Duhului Sfânt, sunt menționate în cărțile Sfinților Părinți: “Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfârșește în adâncul iadului.”

Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt. 

Procedează ca în afacerile negustorești: principalul nu este să faci negoț și atâta tot, ci să câștigi mai mult; tot așa și în lucrarea vieții creștinești nu trebuie să-ți pui toată silința numai în aceea ca să te rogi sau să faci oricare altă faptă bună. (…) Dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos și a celor apostolești vom vedea că datoria noastră creștinească nu constă atât în sporirea numărului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru creștin, ci și din a scoate din ele cel mai mare folos, adică în câștigarea celor mai îmbelșugate daruri ale Sfântului Duh. De pildă, simți că te învrednicești de mai mult dar dumnezeiesc prin rugăciune și priveghere, priveghează și te roagă; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul, postește; aduce mai mult milostenia, fă milostenie și tot așa cugetă despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos“.

adresa de Marius Iordăchioaia

Cu orice preț, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului și să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alții. Nimic nu este mai prețios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinții Părinți aveau mereu un duh de pace și, fiind binecuvântați cu harul lui Dumnezeu trăiau mult. Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesară luminării rațiunii. Această pace, ca pe o comoară neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moștenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: “și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice minte, să vă păzească inimile și cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4,7). Introdu mintea înlăuntrul inimii și dă-i de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbrește și ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obișnuim să tratăm jignirile venite de la alții cu calm, ca și cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii și o poate face lăcaș al lui Dumnezeu însuși. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puțin, e necesar să încerci să îți înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am și n-am grăit“ (Ps. 76, 4). 

Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evitam cu orice preț a-i critica pe alții. In mod aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca trebuie evitata acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință.

Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitație, furie, învinuire, nemulțumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de umilință și bunătate față de frați și da naștere la repulsie fată de orice conversație. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceștia se află la originea tulburării sale și nu înțelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare și parcă scos din minți este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilință la întrebările ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul căruia omul își află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, așa cum ne învață Sfântul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abținere de la grăire în deșert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și răbdare; căci el se naște din lașitate, trândăvie și grăire în deșert”.

Nepasarea ne preda iubirii de sine si ne lipseste de Hristos prezent in persoana bietilor nostri semeni

„Că flămând am fost și nu mi-ați dat să mănânc...bolnav și în temniță și nu M-ați cercetat.” (Matei, 25, 42-43)

Mântuitorul nu-i osândeşte aici pe oameni pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce n-au făcut. Nu este vorba de vreo faptă rea în raport cu fraţii care flămânzeau sau erau bol­navi, sau în temniţă, în singurătate. Este vorba de o nepă­sare faţă de ei. Cei care au greşit i-au văzut pe aceşti „mai mici dintre noi” în lipsuri, înfometaţi, însetaţi, goi, în în­chisoare şi nu i-au ajutat cu nimic. Au „trecut pe lângă ei”, pe lângă suferinţa omenească, pe lângă sărăcie, fară să le treacă prin minte să-i ajute în vreun fel. N-au luat în seamă geamătul omenirii şi chiar dacă acela va fi ajuns la urechile lor, s-au făcut a nu-l auzi. Şi iată că acele „scăpări”, atitu­dini nepăsătoare faţă de semeni, trec înaintea lui Dumnezeu drept păcate grele.

Mulţi dintre noi trăiesc fară grijă, ratează prilejurile în ca­re ar putea să-şi ajute semenii, să le uşureze suferinţele; nu vor să înţeleagă că prin aceasta păcătuiesc faţă de Hristos, rămân fară El care este prezent în persoana bieţilor noştri semeni, se lipsesc de ajutor, de compătimire, de mângâiere.

Dacă ne numim în mod conşti­ent ucenici ai lui Hristos, nu putem să trăim, fără a-I da as­cultare. Cum putem să-L lăsăm nemâncat şi însetat, cum putem să-I refuzăm tocmai ceea ce ne cere cu osebire: o ini­mă devotată?

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 153)

Sursa: Doxologia, A fi crestin cu fapta

***

Nepăsarea este un duşman viclean şi înfricoşător al vieţii noastre. De multe ori am fost îndreptăţit să consider nepăsarea drept vrăjmaşul cel mai neînduplecat al nostru. Grija Stareţului de a ne feri de ea şi profunda lui experienţă în ce priveşte vicleniile şi modurile încâlcite prin care ea zăpăceşte şi îşi încurcă victimele, ne impune să spunem ceva şi despre acest duşman al nostru.

În limbajul Părinţilor, ea se numeşte acedie, dar şi nepăsare şi trândăvie, care toate înseamnă acelaşi lucru, adică moarte sufletească. Nu voi da aici definiţiile Părinţilor privitoare la această stricăciune, ci numai voi spune că ea este inclusă între cele opt gânduri ale răutăţii, ca o răutate mult cuprinzătoare. Vom cita numai câteva fragmente din experienţa Stareţului, folositoare mai ales pentru generaţia noastră.

La întrebările noastre, ne răspundea că nepăsarea este principala cauză a nereuşitei omului în scopul lui duhovnicesc. Odată l-am întrebat:

– Dar Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este pricina.

Iar el a răspuns:

– Da, şi aceasta unelteşte împotriva noastră, dar nu împotriva tuturor, ci numai împotriva acelora pe care-i poate înşela. Dar aceştia sunt puţini, pentru că slava deşartă prăpădeşte vistieriile ascunse, în timp ce nepăsarea nu te lasă nici măcar să le aduni. Nepăsarea seamănă cu seceta, din pricina căreia nu încolţeşte nimic. Slava deşartă îi vatămă pe cei ce au rod, pe cei ce au sporit, în timp ce nepăsarea îi păgubeşte pe toţi, pentru că pe cei ce vor să pornească, îi împiedică; pe cei sporiţi îi opreşte, iar pe cei neştiutori nu-i lasă să înveţe; pe cei înşelaţi îi împiedică să se întoarcă, iar pe cei căzuţi nu-i lasă să se ridice; în general, pentru toţi cei pe care-i robeşte, nepăsarea este distrugătoare.

Sub pretextul nevoilor fireşti şi al ostenelii ce provine din nevoinţă, înşelătoarea aceasta – acedia – se face crezută; ca un bun conductor, ea ne duce şi ne predă iubirii de sine, vrăjmaşul cel mare. Numai sufletul viteaz, ce are ca temelie credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, răstoarnă această uneltire. De altfel, cel nepriceput cu greu se izbăveşte din aceste mreje. Aceasta îi chinuie mult pe cei ce stau singuri şi pe cei ce fug de viaţa programată, dar nu îi poate vătăma pe ascultători şi pe cei ce slujesc.

Punctul de plecare al nepăsării este deznădejdea, micimea de suflet şi retragerea Harului pentru o perioadă mai lungă de timp. Prima mişcare a nepăsării este motivul pogorământului făcut, chipurile, pentru boală sau neputinţă, iar sfârşitul ei, completa necredinţă, neruşinare şi nemulţumire. La cel ce petrece în linişte de unul singur, începutul se face din pricina părăsirii canonului şi din felul lui de vieţuire, şi se măreşte dacă nu ia aminte din timp. La cei ce petrec mai mulţi împreună, începutul ei constă în flecăreală şi clevetire.

Ca leac împotriva nepăsării, Stareţul ne recomanda analiza eshatologică a „urcuşului şi a coborâşului”, a răsplăţii şi a pedepsei, a Împărăţiei Cerurilor şi a iadului, precum şi pomenirea folositoare a nevoitorilor. Mijloacele Harului împotriva nepăsării sunt rugăciunea, lacrimile şi credinţa. De asemenea, pururea-pomenitul ne spunea multe pilde din viaţa nevoitorilor de mai înainte, pe care s-a întâmplat să-i cuprindă nepăsarea, uitând de nevoinţa lor duhovnicească câştigată cu multă râvnă şi iubire de osteneală. Stareţul ne spunea:

„După părerea mea, şi celelalte patimi de care sunt înşelaţi nevoitorii sunt complicaţii ale nepăsării, pentru că ea, provocând tocirea atenţiei, deschide intrarea patimilor înrudite şi strâns legate de ea şi împreună îl robesc pe om”.

Ca un deşteptător, totdeauna ne striga:

„Nu fiţi nepăsători, fiilor, ca să nu cădeţi în mâinile tâlharilor!”.

Încă şi ocupaţia deşartă o considera nepăsare, căci credea că şi asta poate pricinui aceeaşi robie. Spune şi David: „Să nu dai întru clătire piciorul tău, nici să dormiteze cel ce te păzeşte” (Ps. 120, 3). Şi iarăşi: „Că de nu ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru smerenia mea” (Ps. 118, 92). - 

Sursa: Pemptousia, Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 7: Nepăsarea, cel mai mare duşman