Schimbarea la față și viața practică
Fragment din cateheza Arhim. Emilianos Simonopetritul,
11 august 1987, Măn. Simonos Petra, Athos
Pentru că Dumnezeu este atât de dulce și de milostiv, și pentru că ne dăruiește astfel de stări duhovnicești, destinate fiecărui om, să vedem ceea ce ne interesează, adică propria noastră neputință omenească. Să vedem goliciunea noastră, mizeria noastră, să vedem ce suntem și să urâm ceea ce suntem, ca să facem loc existenței noastre ca să o păstorească și să o odihnească Hristos.
Noi, creștinii, cădem într-o stare de nepăsare sufletească și trupească atunci când legăturile noastre nu sunt o vânătoare, un dialog cu Dumnezeu, când în afară de propria noastră mireasă mai vânăm și multe altele. Noi însă Îl închipuim pe Hristos. Capul femeii, zice Apostolul, este bărbatul iar al bărbatului, Hristos (cf. Ef. 5, 23). Cum ne simțim când nu suntem în stare să ne armonizăm viața cu un bărbat cu care, ca mirese, ne-a potrivit Apostolul (cf. 2 Cor. 11, 2)? Cădem într-o stare de inerție, de neputință, vrem să ne odihnim, să dormim, să mâncăm, să trăncănim.
În această stare simțim o anume întristare înlăuntrul nostru, care poate proveni dintr-o întâmplare mai mică sau mai mare, sau din mai multe, care se adună una după alta, sau din scăpătările noastre, din lipsurile noastre sau din greșelile noastre. Din aceste neatenții ni se trage o întristare, și nu ne simțim tihniți. Inima noastră nu zboară, nu saltă și de aceea nu avem curajul să ne bucurăm când, dintr-odată, vom simți că murim. Atunci când viața noastră este o zi plină de lumină, ce altceva mai vrem în mod firesc, decât să ne grăbim să realizăm cât mai repede legătura noastră fața către față cu Dumnezeu (cf. 1 Cor. 13, 12)? Dar pe noi ne cuprinde o tristețe, ca și cum ne-am târî picioarele, ajungem niște păsări plângărețe. Te uiți la celălalt, și se împleticește. Se dedă unor griji de nimic, îți dă simțământul unui om ratat.
Vă dați seama cât de mare este tristețea Bisericii când fiii ei, mai ales cei care aparțin oștirii ei speciale, îngerești, apar ca niște naufragiați ai vieții! Înfricoșători lucru! Desigur, Dumnezeu îl iubește și pe naufragiat, o primește și pe desfrânată, nu trădează pe nimeni, dar noi nu-L cinstim astfel pe Dumnezeu și nu Îl slăvim.
În aceste situații apelăm, de obicei, la anumite soluții. O soluție poate să fie mâncarea: să mănând ceva sau să gătesc ceva, așa încât să-mi uit soarta; în realitate să uit absența lui Dumnezeu din viața mea. Sau, alta soluție: să ne umplem timpul și inima de cele mai multe ori cu discuții fără nicio substanță, pentru că nu le avem pe cele necesare care ne unesc cu Dumnezeu.
Recurgem la lucruri cu totul lumești, care ne fac să simțim că am face și noi, chipurile, ceva. Căutăm să înlocuim lipsa noastră cu anumite calități, câștigate din înzestrările noastre omenești, sau chiar ne afirmăm pe noi înșine îndreptându-l pe altul, sfătuindu-l, explicându-i cum ar fi corect să facă. De regulă, cei care îi corectează pe ceilalti, cei care vor să povățuiască, chipurile, spre lumină și care vorbesc despre ei înșiși - "Asculta-mă pe mine, și o să vezi..!" - sunt oameni goi lăuntric. Ei simt că nu pășesc pe un sol ferm și se străduiesc să creadă că sunt ceva prin faptul că îi povățuiesc pe ceilalti sau că scriu scrisori și se exprimă pe ei înșiși. Psihologii știu cum să explice scrisorile bolnavilor, chiar și visele lor, și să descopere urmele vieții sufletești în care omul se conduce singur. Unii încercă să lipsească de la câte o sinaxă, de la câte o slujbă, de la un praznic, pentru că lucrul acesta îi face să simtă că sunt și ei ceva, că pot să meargă sau să nu meargă. Putem să înlocuim absenta luminii din viața noastră în foarte multe feluri.
În acest caz Starețul, de obicei, îi iconomisește pe ucenicii săi dându-le să mănânce ouă, să bea lapte sau să ia vitamine. Dar nu iese nimic. Toate acesta sunt sufletești. De aceea, când sufletul este puternic, și trupul este puternic.
Alte semnalmente care mărturisesc că pentru noi încă nu a venit ziua cea strălucită sunt cele care ne arată că suntem afundați în griji. Grijile sunt elementul de neînlăturat și de nedespărțit al vieții în lume. Desigur, și acolo, și aici este stăpânirea aceluiași Dumnezeu. Si acolo se află Biserica, îngerii și sfinții, și uneori se află mai mult acolo decât în mănăstire. Dar mănăstirea tocmai prin aceasta se deosebește de lume, adică prin faptul că nu pretinde monahului să aibă griji, ci dimpotrivă, îi dă putința să fie lipsit de griji. Cuvintele Domnului pe această temă sunt limpezi, iar cele ale Părinților Bisericii, și mai limpezi. Prin urmare, monahul care trăiește cu griji, cu zbucium, este un om lumesc, care a pierdut și căsătoria, și mănăstirea. Ceea ce-i mai rămâne ca o nădejde este faptul că, dacă ar fi rămas în lume și ar fi vrut să se pocăiască, pocăința i-ar fi fost foarte greu de împlinit, pentru că nu l-ar fi ajutat nimeni: nici soția sau soțul, nici copii, nici societatea, nici meseria, nici păcatul din lume. La mănăstire, pocăința e mai ușoară. Mănăstirea este de folos pentru omul cu griji în următorul caz: dacă atunci când se va îmbolnăvi sau va păți ceva sau va avea o trăire puternică, se va pocăi, de îndată va putea să-L găsească pe Dumnezeu.
Un alt semnalment legat de griji este curiozitatea, dar nu în înțelesul obișnuit al cuvântului că vreau să aflu ceva, ci în înțelesul că vreau să mă îndeletnicesc cu lucruri mici și mărunte, și nu cu lucrarea mea adevărată. S-ar putea ca încă să nu mă fi pocăit, să nu mă fi spovedit, s-ar putea să am un morman de lucruri putrede în sufletul meu, și cu toate acesta, să mă interesez de copacul acela care a luat foc de la tămâia aprinsă, de ceilalti copaci pe care i-a rupt zăpada; în realitate, să nu am niciun interes pentru împărăția cerurilor. Toate acesta sunt îndreptățite dar pentru monahul care are slujirea respectivă. Curiozitatea este îndeletnicirea cu ceilalti: Ce face acesta? Ce face celălalt?
Curiozitatea și grijile creează în om răceală și nesimțire. Starea anemică la care ne-am referit mai înainte prinde rădăcini acum și începe să devină copac, și ajungem la răceală și nesimțire. Se știe că, în imaginația și percepția oamenilor, diavolul este negru și rece. Spunem: "Mi s-a răcit iubirea, nu mai am căldură". Să comparăm Duhul, Care ne dă căldură și lumină, cu diavolul cel viclean, care ne transmite răceală și ne face "negri". De exemplu, mergi la biserică și te gândești: "Slujba durează trei ore și jumătate, Miezonoptica s-a terminat, așa că mai rămân trei ore. O să plec imediat după Axion, așa că mai râmând două ore și jumătate". Putem observa astfel de stări în fiecare din manifestările noastre. Simțim nevoia să evadăm din realitate și să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad. Dar de ce să trăim așa de vreme ce e ușor ca omul să trăiască și să simtă că este "dumnezeu" și martor al Domnului?
Când curiozitatea și grijile continuă, iar răceala și nesimțirea încep și sporesc înlăuntrul nostru, ajungem la o stare care se numește "akidie". Akidia este considerată un păcat de neiertat, în sensul că este o stare foarte avansată a păcatului care arată că am cultivat foarte mult înlăuntrul meu lipsa luminii, că am cultivat întunericul. Akidia înseamnă: Nu pot, refuz să spun că voi lupta, refuz să-mi spun mie însumi: "luptă!". Mă dedau patului și zac în el, în muțenia mea, cu toate că am de înfruntat multe probleme. Se poate să fi observat ceva pe care trebuie să i-l spun Starețului, dar zic: "Bine, i-o voi spune mâine, pentru că acum Starețul pleacă". Iar când Starețul se întoarce, spun: "Bine, omul e încă obosit, are de rânduit multe probleme, mai are și sinaxe". Apoi, voi zice: "Acum se pregătește să plece". Akidia nu este o simplă lene, este dezarticularea articulațiilor sufletului, însă ne dă putința să trăim.
În această stare simțim o anume întristare înlăuntrul nostru, care poate proveni dintr-o întâmplare mai mică sau mai mare, sau din mai multe, care se adună una după alta, sau din scăpătările noastre, din lipsurile noastre sau din greșelile noastre. Din aceste neatenții ni se trage o întristare, și nu ne simțim tihniți. Inima noastră nu zboară, nu saltă și de aceea nu avem curajul să ne bucurăm când, dintr-odată, vom simți că murim. Atunci când viața noastră este o zi plină de lumină, ce altceva mai vrem în mod firesc, decât să ne grăbim să realizăm cât mai repede legătura noastră fața către față cu Dumnezeu (cf. 1 Cor. 13, 12)? Dar pe noi ne cuprinde o tristețe, ca și cum ne-am târî picioarele, ajungem niște păsări plângărețe. Te uiți la celălalt, și se împleticește. Se dedă unor griji de nimic, îți dă simțământul unui om ratat.
Vă dați seama cât de mare este tristețea Bisericii când fiii ei, mai ales cei care aparțin oștirii ei speciale, îngerești, apar ca niște naufragiați ai vieții! Înfricoșători lucru! Desigur, Dumnezeu îl iubește și pe naufragiat, o primește și pe desfrânată, nu trădează pe nimeni, dar noi nu-L cinstim astfel pe Dumnezeu și nu Îl slăvim.
Recurgem la lucruri cu totul lumești, care ne fac să simțim că am face și noi, chipurile, ceva. Căutăm să înlocuim lipsa noastră cu anumite calități, câștigate din înzestrările noastre omenești, sau chiar ne afirmăm pe noi înșine îndreptându-l pe altul, sfătuindu-l, explicându-i cum ar fi corect să facă. De regulă, cei care îi corectează pe ceilalti, cei care vor să povățuiască, chipurile, spre lumină și care vorbesc despre ei înșiși - "Asculta-mă pe mine, și o să vezi..!" - sunt oameni goi lăuntric. Ei simt că nu pășesc pe un sol ferm și se străduiesc să creadă că sunt ceva prin faptul că îi povățuiesc pe ceilalti sau că scriu scrisori și se exprimă pe ei înșiși. Psihologii știu cum să explice scrisorile bolnavilor, chiar și visele lor, și să descopere urmele vieții sufletești în care omul se conduce singur. Unii încercă să lipsească de la câte o sinaxă, de la câte o slujbă, de la un praznic, pentru că lucrul acesta îi face să simtă că sunt și ei ceva, că pot să meargă sau să nu meargă. Putem să înlocuim absenta luminii din viața noastră în foarte multe feluri.
În acest caz Starețul, de obicei, îi iconomisește pe ucenicii săi dându-le să mănânce ouă, să bea lapte sau să ia vitamine. Dar nu iese nimic. Toate acesta sunt sufletești. De aceea, când sufletul este puternic, și trupul este puternic.
Alte semnalmente care mărturisesc că pentru noi încă nu a venit ziua cea strălucită sunt cele care ne arată că suntem afundați în griji. Grijile sunt elementul de neînlăturat și de nedespărțit al vieții în lume. Desigur, și acolo, și aici este stăpânirea aceluiași Dumnezeu. Si acolo se află Biserica, îngerii și sfinții, și uneori se află mai mult acolo decât în mănăstire. Dar mănăstirea tocmai prin aceasta se deosebește de lume, adică prin faptul că nu pretinde monahului să aibă griji, ci dimpotrivă, îi dă putința să fie lipsit de griji. Cuvintele Domnului pe această temă sunt limpezi, iar cele ale Părinților Bisericii, și mai limpezi. Prin urmare, monahul care trăiește cu griji, cu zbucium, este un om lumesc, care a pierdut și căsătoria, și mănăstirea. Ceea ce-i mai rămâne ca o nădejde este faptul că, dacă ar fi rămas în lume și ar fi vrut să se pocăiască, pocăința i-ar fi fost foarte greu de împlinit, pentru că nu l-ar fi ajutat nimeni: nici soția sau soțul, nici copii, nici societatea, nici meseria, nici păcatul din lume. La mănăstire, pocăința e mai ușoară. Mănăstirea este de folos pentru omul cu griji în următorul caz: dacă atunci când se va îmbolnăvi sau va păți ceva sau va avea o trăire puternică, se va pocăi, de îndată va putea să-L găsească pe Dumnezeu.
Un alt semnalment legat de griji este curiozitatea, dar nu în înțelesul obișnuit al cuvântului că vreau să aflu ceva, ci în înțelesul că vreau să mă îndeletnicesc cu lucruri mici și mărunte, și nu cu lucrarea mea adevărată. S-ar putea ca încă să nu mă fi pocăit, să nu mă fi spovedit, s-ar putea să am un morman de lucruri putrede în sufletul meu, și cu toate acesta, să mă interesez de copacul acela care a luat foc de la tămâia aprinsă, de ceilalti copaci pe care i-a rupt zăpada; în realitate, să nu am niciun interes pentru împărăția cerurilor. Toate acesta sunt îndreptățite dar pentru monahul care are slujirea respectivă. Curiozitatea este îndeletnicirea cu ceilalti: Ce face acesta? Ce face celălalt?
Curiozitatea și grijile creează în om răceală și nesimțire. Starea anemică la care ne-am referit mai înainte prinde rădăcini acum și începe să devină copac, și ajungem la răceală și nesimțire. Se știe că, în imaginația și percepția oamenilor, diavolul este negru și rece. Spunem: "Mi s-a răcit iubirea, nu mai am căldură". Să comparăm Duhul, Care ne dă căldură și lumină, cu diavolul cel viclean, care ne transmite răceală și ne face "negri". De exemplu, mergi la biserică și te gândești: "Slujba durează trei ore și jumătate, Miezonoptica s-a terminat, așa că mai rămân trei ore. O să plec imediat după Axion, așa că mai râmând două ore și jumătate". Putem observa astfel de stări în fiecare din manifestările noastre. Simțim nevoia să evadăm din realitate și să uităm de noi. Este o stare anormală în cel mai înalt grad. Dar de ce să trăim așa de vreme ce e ușor ca omul să trăiască și să simtă că este "dumnezeu" și martor al Domnului?
Dacă cineva vrea să lipsească de la biserică, merge la Stareț și-i spune: "Astăzi am o proastă dispoziție. As putea să nu merg la biserică?" Ce poate să-i mai zică Starețul? O să-i spună: "Da, poți." Adică, primește aprobarea, nu cere binecuvântare. Nepăsarea este ceva care prinde, iar Starețul nu este un om aspru, ca să nu-i îngăduie absența. Același lucru se întâmplă și cu akidia: găsim un loc ca să putem rămâne la marginea vieții Duhului Sfânt și a luminii. În cele din urmă, akidia devine nepăsare pentru Dumnezeu, pentru dogmele Bisericii, pentru studiul duhovnicesc. Toate acesta ne fac să moțăim, ne obosesc. Akidia înseamnă că nu vreau să lupt. În profunzime, am fost învins, am căzut în deznădejde, nu am lupta ca scop în viață. Uneori îmi mai amintesc de toate acesta pe care le-am făcut la tundere, dar nu mai au nicio putere și influență asupra memoriei și vieții mele. Akidia și nepăsarea sunt o stare bolnavă duhovnicește.
Când această boală înaintează, încep să nu-mi mai amintesc de Dumnezeu, nici de subiectele duhovnicești pentru că mă îngrozesc, m-am dezobișnuit de ele, mi se par foarte împovărătoare. Sinaxele, slujba, citirile duhovnicești, ascetice și patristice mi se par plictisitoare. "Hrisostom spune multe. Vasile e un filosof. Grigore se smiorcăie, toate scrierile lui sunt niște misticisme. Fiecare face cum vrea. Ce mă interesează pe mine? Si eu sunt așa cum vreau, așa cum sunt." În această stare nu ne mai poate îndulci nimic.
Astfel ajungem la necunoașterea realității lui Dumnezeu. Nu Îl vedem înlăuntrul nostru pe Dumnezeu, nu-L cunoaștem din cauza deplinei akidii și nepăsări. Starea de necunoaștere a lui Dumnezeu devine un cancer al sufletului, iar apoi ajungem să nu ne mai pese nici de păcate. Vom spune minciuni, se poate că vom și fura câte ceva, că vom batjocori, că vom urî. Se poate să știm că ura este interzisă, și totuși vom urî pe cineva care ne-a spus un cuvânt mai greu, și cu toate acestea, să mergem să ne împărtășim. Nu ne mai pasă de nimic. Ne împărtășim, citim, mergem la biserică, de parcă Dumnezeu nu ne-ar mai interesa. Când vezi dintr-odată un foc înaintea ta, sari să nu te arzi. Noi însă nu sărim departe de păcat, de neștiința, de întristare, de griji. Văd că mintea mea, în loc să se îndrepte către Dumnezeu, merge altundeva, și nu recunosc că asta este moarte.
Aceste patimi sunt specifice stării de întuneric și de răceală a sufletului, în opoziție cu starea de lumină, a zilei strălucitoare, în care harul ne dă bucurie, pace, căldură, constantă. Dar, ca să ajungem acolo, trebuie să câștigăm smerenia și ascultarea. Smerenia și ascultarea însă devin, după o astfel de stare, de nesuportat, ni se pare ca o moarte. La fel cum cineva care și-a pierdut cunoștința nu mai poate să se ridice și să umble, tot așa și noi suntem neputincioși în asceza lepădării de sine, a ascultării și a smereniei.
În cele din urmă, toată această stare provine, într-un cuvânt, din întristare. Omul este trist. "Sunt trist" înseamnă că mă apasă ceva, locul este strâmt, toate mă strâmtorează. Nu-mi place aceasta, nu-mi place cealaltă, asta mă obosește, mă obosește cealaltă, nu am bucurie, nu am pace, nu simt tihnă. Întristarea ne aduce în minte textul din Isaia: noi, cei triști, nu putem să luptăm (cf. Is. 28, 20). Dacă suntem triști, zice, și simțim o dezamăgire în propria noastră viață, nu numai că nu putem să luptăm - înțelege lupta noastră duhovnicească -, dar chiar și noi înșine "nu putem să ne adunăm". Acest text, pentru evrei, însemnă că nu pot să se adune și să formeze o oștire, și de aceea se vor împrăștia, iar pentru noi, înseamnă că nu vom putea să ne adunăm inima, mintea, dispoziția de luptă și voința noastră. Omul trist este unul care Îl calomniază pe Dumnezeu - nu există unul mai rău decât acesta! -, pentru că se castrează pe sine însuși și Îl rușinează pe Dumnezeu. Dar pacea, tihna și bucuria sunt, dimpotrivă, o măreție.
Când Motovilov a avut acea trăire extraordinară, în care nu l-a mai putut vedea pe Sfântul Serafim de Sarov din pricina luminii, după ce și-a revenit, Sfântul Serafim a încercat să-l ajute să înțeleagă înțelesul cel mai adânc al viziunii, așa încât să nu cadă în rătăcire, ci să aibă folos. L-a întrebat: "Ce simți?". Iar el i-a răspuns: "O nesfârșită bună dispoziție, sănătate și putere". Lumina îmi dă de îndată puterea să lupt, să muncesc, să ajung un erou. Iar Sfântul a continuat: "Ce este, mai precis, această bună dispoziție?". "Este o stare liniștită", a răspuns Motovilov, "și o bucurie fără hotare, pe care nu ți-o pot descrie". Sfântul, înțelept întru simplitatea sa, dacă n-ar fi făcut asta, l-ar fi lăsat să plece cu o trăire extraordinară, dar pe care acela n-ar fi știut cum să o transforme în viață.
Buna noastră dispoziție, puterea noastră, pacea, starea noastră liniștită, tihna noastră, isihia noastră, faptul de a nu ne tulbura de gânduri și ispite, toate acestea sunt o dovadă reală a faptului că trăim întru lumină. Să vânăm pacea! Când vedem înlăuntrul nostru neputință și întristare, să știm că trăim în întuneric și că ne îndreptăm spre moarte. Domnul a spus: "Pacea Mea o dau vouă" (In. 14, 27). Vă dau pacea Sfântului Duh, și nu pacea lumii.
Dar, când nu putem să ne punem în lucrare pe noi înșine și să spunem: "Mă voi lupta cu somnul, cu egoismul, mă voi lupta să priveghez, mă voi obișnui cu fratele care umblă repede pe hol și nu mă lasă să mă odihnesc, cu celălalt care nu se poartă frumos cu mine", atunci trăim lipsa păcii, a iubirii, a recunoștinței fată de Dumnezeu, suntem nestatornici, ne stăpânesc scăderile noastre, inerțiile noastre, egoismele noastre, uitarea numelui lui Dumnezeu. Trăim și noi la fel ca mirenii. Ce păcat însă ca noi, monahii, să avem aceleași probleme ca mirenii! În orice caz, aceasta este realitatea, pentru că și noi suntem din aceeași frământătură cu mirenii.
Când sufletul ni se găsește într-o astfel de stare, să-l întărim cu cuvintele Psalmistului: "Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta!" (Ps. 114, 7). Suflete al meu, câștigă-ți din nou pacea, iubirea ta pentru Dumnezeu, bucuria ta, curajul și încrederea în viața, și spune cu hotărâre: "Voi citi, mă voi ruga, voi priveghea!". Veți vedea atunci cum viața vi se va schimba imediat. De îndată ce prindem curaj, de îndată ce ne cuprinde buna dispoziție, siguranța, nădejdea, orizontul ni se va schimba. Psalmistul continuă: "Bine voi plăcea înaintea Domnului în pământul celor vii" (Ps. 114, 9); adică, acum, când am puterile în plin apogeu, trebuie să-I fiu bineplăcut lui Dumnezeu, adică să fiu un fiu al luminii. Să dăm și noi în acest fel mărturie despre viața monahală! Să nu fim ca muribunzii, ca oamenii cu probleme, cu greutăți! Mănăstirea nu poate trăit cu muribunzi, nici cu babalâci! Când suntem ca morți, triști, obosiți, neputincioși, când nu suntem întru lumină, când ne uităm ce face celălalt și suntem influențați de asta, atunci răspândim în jurul nostru moartea.
Când nu sunt plin de viață, când nu sunt un model de rugăciune, de participare la slujbă, de luptă duhovnicească, de postire, de înfrânare, de bucurie, de pace, atunci devin un scandal în mănăstire, frații mei se împuținează sufletește. Dar când fac lucrurile acestea în deplină cunoștință, ajung un drac. Când, de exemplu, bate toaca pentru slujbă, iar eu spun: "Ia să mai dorm puțin!" - iar aceasta este o încălcare explicită a rânduielilor mănăstirii! -, nu sunt un drac? Nu sunt un mort care pute, iar duhoarea lui transmite necroza și celuilalt? Atunci frații mei se împuținează sufletește, cad, se dezarticulează. Doar martirii pot să dea viață mănăstirii!
De aceea, copii mei, când vedem astfel de stări în viața noastră, să ne amintim de Sfântul Teodor Studitul, care spune: "Să ne luptăm să îndreptăm grabnic păcatul." Când suntem fricoși, triști, obosiți, să ne îndreptăm de îndată greșeala. Să nu spunem: "Bine, încet-încet!", ci: "Acum, fără întârziere!", așa încât, dacă veți cădea, să vă ridicați grabnic. Astfel, ne vom scula de îndată. Dar dacă răul zăbovește înlăuntrul nostru, "va aduce moartea". Dacă nu tăiem de la început toate aceste stări, ajung o cangrenă și nu se mai vindecă.
De aceea să nu ne îndreptățim pe noi înșine! Să spunem numai atât: "Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu" (Lc. 15, 18). E păcat să nu-L iubim pe Dumnezeu, mântuirea noastră, îngerii, sfinții. Cum putem spune că îi iubim, dacă ajungem într-o astfel de stare? Când viața noastră nu este puternică, strălucitoare, mărturisitoare și martirică, atunci intrarea noastră în mănăstire sau în viața creștinească nu se produce firesc. Când nu pui dopul cum trebuie la o sticlă, intră aerul, și conținutul fie se strică, fie se poate vărsa. Tot așa și când spui că te-ai pocăit sau că te-ai făcut monah, dar nu ai elementele bunei dispoziții, ale păcii, bucuriei, ale prăznuirii zilnice, dovedești că ai intrat greșit pe drumul credinței sau al mănăstirii.
Nu trebuie, copiii mei, să trecem prin astfel de crize! Dacă trecem, să nu ne preferăm pe noi înșine. Dumnezeu ne-a dăruit frumusețea. Ne-a făcut credincioși, ne-a cinstit cu Schimă monahală. Nu există o reprezentare și o icoană mai frumoasă a lui Dumnezeu decât un monah! Monahul este o frumusețe unică! Dumnezeu ne va da puterea ca frumusețea aceasta a noastră să devină și mai mare. Si dacă vom străbate din întâmplare vreo dificultate, să n-o lăsăm să devină permanentă, ci să spunem că este un norișor și să ne ridicăm.
Icosul praznicului Schimbării la Față spune: "Sculați-vă, cei moleșiți!" Cei moleșiți sunt, în realitate, nenorociții, cei triști, care nu au curaj, care nu pot și care lenevesc. Si continuă: "Nu rămâneți totdeauna tăvălindu-vă!" Cel ce se tăvălește este omul care se târăște pe pământ, în mărunțișuri, în toate câte nu au valoare. Si continuă: "Gânduri, care plecați la pământ sufletul meu, înălțați-vă și ridicați-vă la înălțimea dumnezeieștii suiri!" Gândurile ne apleacă sufletul la pământ. Ne intră un gând în minte și, în loc să-l alungăm, stăm și discutăm cu el, și sufletul ni se apleacă. Dar noi să dăm bucurie sufletului nostru!
Desigur că și Hristos, ca om, a trecut, prin iconomie, printr-o clipă critică, atunci când Moise și Ilie "au vestit mai dinainte moartea prin Cruce și mântuitoarea Înviere". Prorocia privea firea umană a Domnului. Tatăl urma să-L lase pe Hristos cu totul singur în marea Sa agonie, ca să bea tot paharul - Hristos l-a băut și a învins -, Tatăl nu I-a dat Fiului nicio mângâiere în grădina Ghetsimani. De aceea, cu puține zile înainte de aceasta, sus, pe muntele Taborului, în vremea arătării slavei lui Hristos, Moise și Prorocul Ilie au vrut sa-L pregătească pentru moarte (cf; Lc. 9, 31), să-I spună că a venit ceasul să se împlinească toate prorociile pe care le-au făcut despre El. Domnul însă era deja pregătit. I-au vestit dinainte și Învierea, ca să poată răbda Crucea și jertfa, judecata. "Acum este judecata", a spus Domnul (In. 12, 31), dar judecata lumii. În cele din urmă, El a scapăt de judecată, pentru că Dumnezeirea a stăpânit asupra firii omenești și a biruit, dar cu colaborarea voinței firii omenești.
Ucenicii, când Hristos le-a vestit că va muri, au trecut prin clipe cumplite. Atunci și diavolul a venit să-i afunde, a încercat să-l ispitească până și pe Petru (Mt. 16, 22-23). De ce? Pentru că erau clipe de judecată și de neputință. Apostolii erau dezarticulați lăuntric, nu mai puteau sa facă nimic ca să-L ajute pe Domnul. De aceea, în timpul Schimbării la Față, "erau îngreuiați" de somn", nu-și puteau ține ochii deschiși. Nu erau obosiți de nesomn, erau obișnuiți cu așa ceva, ci erau dezamăgiți. "Dar, deschizându-și ochii, au văzut slava lui" (Lc. 9, 32-33). Dar, când au spus că se vor scula, au și văzut norul luminos, pe Hristos și pe cei doi proroci. După ce aceștia au intrat în nor, s-a auzit glasul Tatălui. Atunci a rămas Hristos singur, ca să arate că El este Dumnezeu. Dar, pentru că apostolii încă nu-și reveniseră, Domnul, "apropiindu-Se, S-a atins de ei și le-a zis: "Sculați-vă!" "(Mt. 17, 7). Să facem și noi aceasta în viața noastră: să avem neîncetat înlăuntrul nostru cuvântul "Scoală-te!", fiindcă în mănăstire trebuie să fim oameni vii!
Patimile, greutățile, păcatele, răutatea noastră cea mai mare se sting toate în fața luptei, a ascezei, a lepădării de sine, a adevăratei vieți călugărești. Atunci când se jertfește, omul nu se împuținează niciodată, nu pierde niciodată, nu dă greș, nu este lipsit. Cine se jertfește învinge. Doar cel moleșit, care rămâne fără să lucreze, care își pierde speranța și spune: "Nu mai pot să fac nimic!", sau cel care întârzie, acela le pierde pe toate. Dar cine lucrează nu pierde nimic. Dimpotrivă, slava vieții lui devine și mai mare. Chiar și omul cel mai amărât, mai nefericit, mai împătimit, mai nesimțit, mai păcătos, de ar vrea, de bunăvoie și în mod conștient, să se ridice, Hristos îl prinde ca să-l ridice.
Când îmi lepăd sinele meu, atunci îl găsesc. Când lovesc cu putere, când fac ceea ce mi se pare greu, când spun: "Tot fac asta, și de-ar fi să mor!", atunci trăiesc. Atunci mă întregesc, reușesc, mă bucur și descopăr că sporul meu este în har, adică întru lumină. Așa cum nu depunem niciun efort ca să-l vedem pe celălalt, ci lucrul acesta se petrece în mod firesc, fiindcă ne găsim amândoi în lumină, tot așa și când noi ne lepădăm de sinele nostru și îi oferim lupta noastră lui Dumnezeu, avem dreptul să trăim în har. Sporirea noastră se face în har. Așa cum bărbatul își depune sămânța în pântecele femeii, și din acea clipă, prin puterea cuvântului creator "Creșteți și vă înmulțiți!" (Fc. 1, 28), sămânța creste și ajunge om și iese la lumină, tot așa și noi creștem în mod firesc întru lumină și în har. Pe toate le face legea lui Dumnezeu.
Când vrem să fim martiri și să nu cădem în deznădejde, în dezamăgire, atunci sporim în har, pregustăm pacea, bunătățile împărăției cerurilor, tainele ei negrăite și neștiute. Toate acesta vin singure. Toate câte le-au trăit sfinții le vom trăi și noi, pentru că suntem între sfinți. Când introduci serul în venă, tot ce conține serul pătrunde în trup. Astfel și lumina pătrunde în trupul meu, iar atunci trupul meu, sufletul meu, duhul meu și inima mea devin lumină, devin Dumnezeu. Lucrul acesta se datorează faptului că noi toți avem chipul dumnezeiesc, înclinarea și însușirea de a putea deveni dumnezei. Suntem cu toții chipuri ale slavei neapropiate a lui Dumnezeu și avem dorința și cunoștința pentru a ajunge asemenea cu Dumnezeu. Vom reuși aceasta, ajunge numai să înțelegem că ne aflăm întru lumină! Dumnezeu nu doar ne luminează, ci și ne scaldă întru lumina Sa.
Lumina aceasta acționează asupra trupului meu, asupra voinței, asupra puterii mele - toate devin ușoare! - asupra minții mele, asupra înțelesurilor mele și, în timp ce mai înainte gândeam altfel, acum gândesc diferit. Mi se schimbă cugetul. Mi se schimbă inima, și duhul, și încep, încet-încet, să intru în adevărata și fireasca pocăință. Încep să am simțăminte de străpungere, de pocăință, anumite înștiințări ale Duhului. Nu există niciun om care să nu poată primi înștiințări de la Dumnezeu, până și oamenii simpli, la fel și copiii, bătrânii sau păcătoșii. Oameni care erau afundați în duhoarea păcatelor au primit înștiințări de la Dumnezeu, pentru că mai păstrau o anumită scânteie de încredere în Dumnezeu și o nădejde în slava dumnezeiască.
Intrând acum în etapa pocăinței, dobândim mai multă pace, bucurie, ne simțim bogați, câștigăm tihnă. Dacă mai înainte inimile noastre se încovoiau, eram mereu triști, neputincioși - "Cum să fac asta? Nu mă mai țin picioarele...!" - , acum dobândim tihna pe care Prorocul o cere de la Dumnezeu: "Dă-mi tihnă, ca să răsuflu!" (Ps. 38, 14). Dumnezeu ne dă tihnă ca să răsuflăm, preschimbându-ne personalitatea. De altfel, fiecare dintre noi are anumite daruri. Nu există niciun om care să nu fi primit anumite daruri de la Dumnezeu. Aceste daruri pot fi cultivate. Cu toții avem o avere moștenită de la tata, de la mama, de la bunica, de la bunicul, de la toate rudele noastre. Astfel, preocuparea noastră poate să fie asemănarea noastră cu Dumnezeu.
Toată slujba praznicului spune că Dumnezeu este lumină, dar Dumnezeu este lumină ca energie sau lucrare. N-am putea spune prin niciun cuvânt ce este Dumnezeu în natura Sa. Dumnezeu Se vede, Se împărtășește, este înțeles ca lumină. Întâmplările din Vechiul Legământ sunt măreția revărsării de lumină a lui Dumnezeu. De la creerea raiului și până la nașterea lui Ioan Botezătorul și nașterea lui Hristos, toate sunt întru lumină. De aceea trebuie să citim mult Vechiul Legământ ca să Îl descoperim pe Dumnezeu în întunecimile lui. Cu atât mai mult Îl vom descoperi în lumina celui Nou! Dar și apostolii, și sfinții, și sărbătorile noastre sunt scăldate în lumină!
Adeseori, chiar și ochii noștri trupești se împărtășesc de lumina cerească, veșnică și neapropiată. Când? Atunci când ne aflăm în lumină - ne aflăm cu adevărat în lumină pentru că trăim în har -, când ne preschimbăm lăuntric de-a lungul călătoriei noastre către tihnă, către odihnă, către smerenie și îndumnezeire, când ne schimbăm la față așa cum s-au schimbat la față ucenicii. Schimbarea la față a ucenicilor nu e nimic în comparație cu schimbările la față pe care le-au gustat sfinții Bisericii noastre. Potrivit Părinților, omul ajunge ca o lumină și, împreună cu lumină, Îl vede pe Dumnezeu.
Într-unul din troparele Cântării a opta, Imnograful spune: "Prin dumnezeiasca vedere din nor fața lui Moise s-a proslăvit oarecând". Odinioară, zice, în nor, în întuneric, fața lui Moise a devenit cu totul luminoasă; atât de luminoasă, încât Moise a acoperit-o, pentru ca iudeii să-l poată privi. Acum, de îndată ce apostolii au văzut norul că îi acoperă și s-a auzit glasul Tatălui: "Acesta este Fiul Meu!", când Hristos, adică, a fost descoperit, atunci Moise si Ilie au plecat (cf. Mt. 17, 5; 8; Lc. 9, 35-36).
Glasul lui Dumnezeu nu lipsește din Biserică; întreaga Biserică este plină de el. Oare nu se aude în biserică glasul lui Dumnezeu? Oare nu se aude "peste ape", cum spune slujba sfințirii apelor? Chiar si în iad se aude glasul lui Dumnezeu! În Vechiul Legământ, prin glasul Lui întunericul s-a umplut de lumină. Mai târziu, pe Sinai, Moise nu a văzut lumina, dar, cu toate acestea, chipul lui a fost slăvit "prin dumnezeiasca vedre din nor". Aceasta înseamnă că "scăldarea" în Dumnezeu se săvârșește chiar și atunci când nu vedem. Moise a văzut un nor și a auzit glasul lui Dumnezeu care mărturisea dumnezeirea Lui. Acest fapt i-a dăruit credința în adevăratul Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu nu încetează să se audă: "Nu sunt graiuri ale căror glasuri să nu se audă" (Ps. 18, 4). Dumnezeirea cea în Trei Sori strigă neîncetat, și de aceea simțirea glasului lui Dumnezeu ne umple cu slavă. Să nu simțim că Dumnezeu ne lipsește de lumină! Pur și simplu, noi ne lipsim pe noi înșine de dreptul de a vedea lumina!
Moise a avut și altă trăire pe Sinai: L-a văzut pe Dumnezeu. Dar oare ce a văzut? Spatele lui Dumnezeu (cf. Ies. 33, 23). Are Dumnezeu spate? Sensul este că Dumnezeu S-a înfățișat pe Sine sub formă omenească, drept preînchipuire, în mod profetic, pregătitor. S-a înfățișat pe Sine, a arătat o anumită arătare a Sa - folosim cuvântul "arătare" pentru că fiecare cuvânt poate fi explicat în mod eretic -, care era înțeleasă și cunoscută de oameni. Dumnezeu a imitat un lucru omenesc, ca să prevestească venirea lui Hristos. Moise a văzut doar spatele lui Dumnezeu, nu a văzut lumina Dumnezeirii. Lumina se ascundea sub forma norului, a stâlpului de foc, a îngerilor, a rugului, sub multe alte înfățișări. Dar pe ea n-o puteau percepe.
Dar, când a văzut Moise lumina? O spune acrostihul celui de-al doilea Canon: "Moise a văzut chipul lui Dumnezeu pe Tabor". L-a văzut pe Tabor când a venit harul. Acum, pentru prima oară, lucrurile se lămuresc și se descoperă faptul că lumina este Dumnezeu și că Dumnezeu este lumină, și că lumina există și în întuneric, și în nevedere.
Trăim întru lumină. Sporim întru lumină. Suntem sfințiți, scăldați, absorbim lumina. Prin urmare, trupul nostru devine lumină și, încet-încet, capătă un chip tot mai dumnezeiesc. Pe cât gustăm din lumina lui Dumnezeu, pe cât trăim cu putere, pe atât trupul nostru are o înfățișare mai dumnezeiască. Expresia "înfățișare mai dumnezeiască" exprimă, prin excelență, schimbarea trupului nostru suferită la Parusie. Când ne vom lua din nou trupul, va fi cu "înfățișare mai dumnezeiască", va fi înnoit. La fel și trupurile celor care nu vor muri se vor schimba, vor primi o "înfățișare mai dumnezeiască". Înfățișarea dumnezeiască sporește. Cu cât trăim întru lumină, cu atât mai mult sporește și luminozitatea noastră, adică înfățișarea noastră dumnezeiască.
În Cântarea a treia, Imnograful spune: "Dumnezeu-Cuvântul fiind, Te-ai făcut cu totul muritor, amestecând întreaga Dumnezeire cu omenitatea în ipostasul Tău, pe care Moise și Ilie l-au văzut în două firi pe muntele Taborului". Aici nu este vorba de slava lui Dumnezeu, ci de slava noastră. Dumnezeu a avut slava Lui, a fost Dumnezeu-Cuvântul, dar S-a amestecat cu fira umană. Cel care primește o completare este omul. De aceea omul care se dă pe sine lui Dumnezeu nu e niciodată lipsit, nu suferă niciodată, nu are niciodată greutăți. Doar se umple de Dumnezeire. "Amestecând întreaga Dumnezeire cu omenitatea în ipostasul Tău, pe care Moise și Ilie l-au văzut în două firi pe muntele Taborului". Pe Tabor, Moise și Ilie au văzut Dumnezeirea și firea omenească slăvită. Au văzut omul schimbat la fată. În persoana lui Hristos L-au văzut pe Dumnezeu. De aceea să nu ne temem nici când cădem în cel mai mare păcat al nostru nici în cele mai mari patimi. Dumnezeu ne-a dat putința nu numai să ajungem nemișcați spre păcat, spre răutate și spre patimi, dar și să ajungem lumină, dumnezeu! Să nu ne temem câtuși de puțin!
Nu avem nimic altceva de spus, decât să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru că El ni le-a dăruit pe toate. Noi să ne îndeletnicim numai cu lucrarea noastră, care este faptul de a câștiga "înfățișare dumnezeiască", de a lucra dumnezeiește, de a ne lumina, de a absorbi Dumnezeirea. Lucrul nostru, ca monahi, este să descoperim înlăuntrul nostru și în lume slava omului, care este dumnezeirea Domnului. Să fim lucrători ai isihiei, plini de putere, de nădejde și de siguranță, ca să câștigăm statornicia, iar Dumnezei să știe, în cele din urmă, cine suntem. Vom spune asta de mii de ori, pentru că Dumnezeu nu știe dacă Îl iubim sau dacă nu Îl iubim, dacă Îl înțelegem sau dacă nu Îl înțelegem, dacă Îl vrem sau dacă nu Îl vrem.
Când această boală înaintează, încep să nu-mi mai amintesc de Dumnezeu, nici de subiectele duhovnicești pentru că mă îngrozesc, m-am dezobișnuit de ele, mi se par foarte împovărătoare. Sinaxele, slujba, citirile duhovnicești, ascetice și patristice mi se par plictisitoare. "Hrisostom spune multe. Vasile e un filosof. Grigore se smiorcăie, toate scrierile lui sunt niște misticisme. Fiecare face cum vrea. Ce mă interesează pe mine? Si eu sunt așa cum vreau, așa cum sunt." În această stare nu ne mai poate îndulci nimic.
Astfel ajungem la necunoașterea realității lui Dumnezeu. Nu Îl vedem înlăuntrul nostru pe Dumnezeu, nu-L cunoaștem din cauza deplinei akidii și nepăsări. Starea de necunoaștere a lui Dumnezeu devine un cancer al sufletului, iar apoi ajungem să nu ne mai pese nici de păcate. Vom spune minciuni, se poate că vom și fura câte ceva, că vom batjocori, că vom urî. Se poate să știm că ura este interzisă, și totuși vom urî pe cineva care ne-a spus un cuvânt mai greu, și cu toate acestea, să mergem să ne împărtășim. Nu ne mai pasă de nimic. Ne împărtășim, citim, mergem la biserică, de parcă Dumnezeu nu ne-ar mai interesa. Când vezi dintr-odată un foc înaintea ta, sari să nu te arzi. Noi însă nu sărim departe de păcat, de neștiința, de întristare, de griji. Văd că mintea mea, în loc să se îndrepte către Dumnezeu, merge altundeva, și nu recunosc că asta este moarte.
Aceste patimi sunt specifice stării de întuneric și de răceală a sufletului, în opoziție cu starea de lumină, a zilei strălucitoare, în care harul ne dă bucurie, pace, căldură, constantă. Dar, ca să ajungem acolo, trebuie să câștigăm smerenia și ascultarea. Smerenia și ascultarea însă devin, după o astfel de stare, de nesuportat, ni se pare ca o moarte. La fel cum cineva care și-a pierdut cunoștința nu mai poate să se ridice și să umble, tot așa și noi suntem neputincioși în asceza lepădării de sine, a ascultării și a smereniei.
În cele din urmă, toată această stare provine, într-un cuvânt, din întristare. Omul este trist. "Sunt trist" înseamnă că mă apasă ceva, locul este strâmt, toate mă strâmtorează. Nu-mi place aceasta, nu-mi place cealaltă, asta mă obosește, mă obosește cealaltă, nu am bucurie, nu am pace, nu simt tihnă. Întristarea ne aduce în minte textul din Isaia: noi, cei triști, nu putem să luptăm (cf. Is. 28, 20). Dacă suntem triști, zice, și simțim o dezamăgire în propria noastră viață, nu numai că nu putem să luptăm - înțelege lupta noastră duhovnicească -, dar chiar și noi înșine "nu putem să ne adunăm". Acest text, pentru evrei, însemnă că nu pot să se adune și să formeze o oștire, și de aceea se vor împrăștia, iar pentru noi, înseamnă că nu vom putea să ne adunăm inima, mintea, dispoziția de luptă și voința noastră. Omul trist este unul care Îl calomniază pe Dumnezeu - nu există unul mai rău decât acesta! -, pentru că se castrează pe sine însuși și Îl rușinează pe Dumnezeu. Dar pacea, tihna și bucuria sunt, dimpotrivă, o măreție.
Buna noastră dispoziție, puterea noastră, pacea, starea noastră liniștită, tihna noastră, isihia noastră, faptul de a nu ne tulbura de gânduri și ispite, toate acestea sunt o dovadă reală a faptului că trăim întru lumină. Să vânăm pacea! Când vedem înlăuntrul nostru neputință și întristare, să știm că trăim în întuneric și că ne îndreptăm spre moarte. Domnul a spus: "Pacea Mea o dau vouă" (In. 14, 27). Vă dau pacea Sfântului Duh, și nu pacea lumii.
Dar, când nu putem să ne punem în lucrare pe noi înșine și să spunem: "Mă voi lupta cu somnul, cu egoismul, mă voi lupta să priveghez, mă voi obișnui cu fratele care umblă repede pe hol și nu mă lasă să mă odihnesc, cu celălalt care nu se poartă frumos cu mine", atunci trăim lipsa păcii, a iubirii, a recunoștinței fată de Dumnezeu, suntem nestatornici, ne stăpânesc scăderile noastre, inerțiile noastre, egoismele noastre, uitarea numelui lui Dumnezeu. Trăim și noi la fel ca mirenii. Ce păcat însă ca noi, monahii, să avem aceleași probleme ca mirenii! În orice caz, aceasta este realitatea, pentru că și noi suntem din aceeași frământătură cu mirenii.
Când sufletul ni se găsește într-o astfel de stare, să-l întărim cu cuvintele Psalmistului: "Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta!" (Ps. 114, 7). Suflete al meu, câștigă-ți din nou pacea, iubirea ta pentru Dumnezeu, bucuria ta, curajul și încrederea în viața, și spune cu hotărâre: "Voi citi, mă voi ruga, voi priveghea!". Veți vedea atunci cum viața vi se va schimba imediat. De îndată ce prindem curaj, de îndată ce ne cuprinde buna dispoziție, siguranța, nădejdea, orizontul ni se va schimba. Psalmistul continuă: "Bine voi plăcea înaintea Domnului în pământul celor vii" (Ps. 114, 9); adică, acum, când am puterile în plin apogeu, trebuie să-I fiu bineplăcut lui Dumnezeu, adică să fiu un fiu al luminii. Să dăm și noi în acest fel mărturie despre viața monahală! Să nu fim ca muribunzii, ca oamenii cu probleme, cu greutăți! Mănăstirea nu poate trăit cu muribunzi, nici cu babalâci! Când suntem ca morți, triști, obosiți, neputincioși, când nu suntem întru lumină, când ne uităm ce face celălalt și suntem influențați de asta, atunci răspândim în jurul nostru moartea.
Când nu sunt plin de viață, când nu sunt un model de rugăciune, de participare la slujbă, de luptă duhovnicească, de postire, de înfrânare, de bucurie, de pace, atunci devin un scandal în mănăstire, frații mei se împuținează sufletește. Dar când fac lucrurile acestea în deplină cunoștință, ajung un drac. Când, de exemplu, bate toaca pentru slujbă, iar eu spun: "Ia să mai dorm puțin!" - iar aceasta este o încălcare explicită a rânduielilor mănăstirii! -, nu sunt un drac? Nu sunt un mort care pute, iar duhoarea lui transmite necroza și celuilalt? Atunci frații mei se împuținează sufletește, cad, se dezarticulează. Doar martirii pot să dea viață mănăstirii!
De aceea, copii mei, când vedem astfel de stări în viața noastră, să ne amintim de Sfântul Teodor Studitul, care spune: "Să ne luptăm să îndreptăm grabnic păcatul." Când suntem fricoși, triști, obosiți, să ne îndreptăm de îndată greșeala. Să nu spunem: "Bine, încet-încet!", ci: "Acum, fără întârziere!", așa încât, dacă veți cădea, să vă ridicați grabnic. Astfel, ne vom scula de îndată. Dar dacă răul zăbovește înlăuntrul nostru, "va aduce moartea". Dacă nu tăiem de la început toate aceste stări, ajung o cangrenă și nu se mai vindecă.
De aceea să nu ne îndreptățim pe noi înșine! Să spunem numai atât: "Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu" (Lc. 15, 18). E păcat să nu-L iubim pe Dumnezeu, mântuirea noastră, îngerii, sfinții. Cum putem spune că îi iubim, dacă ajungem într-o astfel de stare? Când viața noastră nu este puternică, strălucitoare, mărturisitoare și martirică, atunci intrarea noastră în mănăstire sau în viața creștinească nu se produce firesc. Când nu pui dopul cum trebuie la o sticlă, intră aerul, și conținutul fie se strică, fie se poate vărsa. Tot așa și când spui că te-ai pocăit sau că te-ai făcut monah, dar nu ai elementele bunei dispoziții, ale păcii, bucuriei, ale prăznuirii zilnice, dovedești că ai intrat greșit pe drumul credinței sau al mănăstirii.
Icosul praznicului Schimbării la Față spune: "Sculați-vă, cei moleșiți!" Cei moleșiți sunt, în realitate, nenorociții, cei triști, care nu au curaj, care nu pot și care lenevesc. Si continuă: "Nu rămâneți totdeauna tăvălindu-vă!" Cel ce se tăvălește este omul care se târăște pe pământ, în mărunțișuri, în toate câte nu au valoare. Si continuă: "Gânduri, care plecați la pământ sufletul meu, înălțați-vă și ridicați-vă la înălțimea dumnezeieștii suiri!" Gândurile ne apleacă sufletul la pământ. Ne intră un gând în minte și, în loc să-l alungăm, stăm și discutăm cu el, și sufletul ni se apleacă. Dar noi să dăm bucurie sufletului nostru!
Desigur că și Hristos, ca om, a trecut, prin iconomie, printr-o clipă critică, atunci când Moise și Ilie "au vestit mai dinainte moartea prin Cruce și mântuitoarea Înviere". Prorocia privea firea umană a Domnului. Tatăl urma să-L lase pe Hristos cu totul singur în marea Sa agonie, ca să bea tot paharul - Hristos l-a băut și a învins -, Tatăl nu I-a dat Fiului nicio mângâiere în grădina Ghetsimani. De aceea, cu puține zile înainte de aceasta, sus, pe muntele Taborului, în vremea arătării slavei lui Hristos, Moise și Prorocul Ilie au vrut sa-L pregătească pentru moarte (cf; Lc. 9, 31), să-I spună că a venit ceasul să se împlinească toate prorociile pe care le-au făcut despre El. Domnul însă era deja pregătit. I-au vestit dinainte și Învierea, ca să poată răbda Crucea și jertfa, judecata. "Acum este judecata", a spus Domnul (In. 12, 31), dar judecata lumii. În cele din urmă, El a scapăt de judecată, pentru că Dumnezeirea a stăpânit asupra firii omenești și a biruit, dar cu colaborarea voinței firii omenești.
Ucenicii, când Hristos le-a vestit că va muri, au trecut prin clipe cumplite. Atunci și diavolul a venit să-i afunde, a încercat să-l ispitească până și pe Petru (Mt. 16, 22-23). De ce? Pentru că erau clipe de judecată și de neputință. Apostolii erau dezarticulați lăuntric, nu mai puteau sa facă nimic ca să-L ajute pe Domnul. De aceea, în timpul Schimbării la Față, "erau îngreuiați" de somn", nu-și puteau ține ochii deschiși. Nu erau obosiți de nesomn, erau obișnuiți cu așa ceva, ci erau dezamăgiți. "Dar, deschizându-și ochii, au văzut slava lui" (Lc. 9, 32-33). Dar, când au spus că se vor scula, au și văzut norul luminos, pe Hristos și pe cei doi proroci. După ce aceștia au intrat în nor, s-a auzit glasul Tatălui. Atunci a rămas Hristos singur, ca să arate că El este Dumnezeu. Dar, pentru că apostolii încă nu-și reveniseră, Domnul, "apropiindu-Se, S-a atins de ei și le-a zis: "Sculați-vă!" "(Mt. 17, 7). Să facem și noi aceasta în viața noastră: să avem neîncetat înlăuntrul nostru cuvântul "Scoală-te!", fiindcă în mănăstire trebuie să fim oameni vii!
Patimile, greutățile, păcatele, răutatea noastră cea mai mare se sting toate în fața luptei, a ascezei, a lepădării de sine, a adevăratei vieți călugărești. Atunci când se jertfește, omul nu se împuținează niciodată, nu pierde niciodată, nu dă greș, nu este lipsit. Cine se jertfește învinge. Doar cel moleșit, care rămâne fără să lucreze, care își pierde speranța și spune: "Nu mai pot să fac nimic!", sau cel care întârzie, acela le pierde pe toate. Dar cine lucrează nu pierde nimic. Dimpotrivă, slava vieții lui devine și mai mare. Chiar și omul cel mai amărât, mai nefericit, mai împătimit, mai nesimțit, mai păcătos, de ar vrea, de bunăvoie și în mod conștient, să se ridice, Hristos îl prinde ca să-l ridice.
Când îmi lepăd sinele meu, atunci îl găsesc. Când lovesc cu putere, când fac ceea ce mi se pare greu, când spun: "Tot fac asta, și de-ar fi să mor!", atunci trăiesc. Atunci mă întregesc, reușesc, mă bucur și descopăr că sporul meu este în har, adică întru lumină. Așa cum nu depunem niciun efort ca să-l vedem pe celălalt, ci lucrul acesta se petrece în mod firesc, fiindcă ne găsim amândoi în lumină, tot așa și când noi ne lepădăm de sinele nostru și îi oferim lupta noastră lui Dumnezeu, avem dreptul să trăim în har. Sporirea noastră se face în har. Așa cum bărbatul își depune sămânța în pântecele femeii, și din acea clipă, prin puterea cuvântului creator "Creșteți și vă înmulțiți!" (Fc. 1, 28), sămânța creste și ajunge om și iese la lumină, tot așa și noi creștem în mod firesc întru lumină și în har. Pe toate le face legea lui Dumnezeu.
Când vrem să fim martiri și să nu cădem în deznădejde, în dezamăgire, atunci sporim în har, pregustăm pacea, bunătățile împărăției cerurilor, tainele ei negrăite și neștiute. Toate acesta vin singure. Toate câte le-au trăit sfinții le vom trăi și noi, pentru că suntem între sfinți. Când introduci serul în venă, tot ce conține serul pătrunde în trup. Astfel și lumina pătrunde în trupul meu, iar atunci trupul meu, sufletul meu, duhul meu și inima mea devin lumină, devin Dumnezeu. Lucrul acesta se datorează faptului că noi toți avem chipul dumnezeiesc, înclinarea și însușirea de a putea deveni dumnezei. Suntem cu toții chipuri ale slavei neapropiate a lui Dumnezeu și avem dorința și cunoștința pentru a ajunge asemenea cu Dumnezeu. Vom reuși aceasta, ajunge numai să înțelegem că ne aflăm întru lumină! Dumnezeu nu doar ne luminează, ci și ne scaldă întru lumina Sa.
Intrând acum în etapa pocăinței, dobândim mai multă pace, bucurie, ne simțim bogați, câștigăm tihnă. Dacă mai înainte inimile noastre se încovoiau, eram mereu triști, neputincioși - "Cum să fac asta? Nu mă mai țin picioarele...!" - , acum dobândim tihna pe care Prorocul o cere de la Dumnezeu: "Dă-mi tihnă, ca să răsuflu!" (Ps. 38, 14). Dumnezeu ne dă tihnă ca să răsuflăm, preschimbându-ne personalitatea. De altfel, fiecare dintre noi are anumite daruri. Nu există niciun om care să nu fi primit anumite daruri de la Dumnezeu. Aceste daruri pot fi cultivate. Cu toții avem o avere moștenită de la tata, de la mama, de la bunica, de la bunicul, de la toate rudele noastre. Astfel, preocuparea noastră poate să fie asemănarea noastră cu Dumnezeu.
Toată slujba praznicului spune că Dumnezeu este lumină, dar Dumnezeu este lumină ca energie sau lucrare. N-am putea spune prin niciun cuvânt ce este Dumnezeu în natura Sa. Dumnezeu Se vede, Se împărtășește, este înțeles ca lumină. Întâmplările din Vechiul Legământ sunt măreția revărsării de lumină a lui Dumnezeu. De la creerea raiului și până la nașterea lui Ioan Botezătorul și nașterea lui Hristos, toate sunt întru lumină. De aceea trebuie să citim mult Vechiul Legământ ca să Îl descoperim pe Dumnezeu în întunecimile lui. Cu atât mai mult Îl vom descoperi în lumina celui Nou! Dar și apostolii, și sfinții, și sărbătorile noastre sunt scăldate în lumină!
Adeseori, chiar și ochii noștri trupești se împărtășesc de lumina cerească, veșnică și neapropiată. Când? Atunci când ne aflăm în lumină - ne aflăm cu adevărat în lumină pentru că trăim în har -, când ne preschimbăm lăuntric de-a lungul călătoriei noastre către tihnă, către odihnă, către smerenie și îndumnezeire, când ne schimbăm la față așa cum s-au schimbat la față ucenicii. Schimbarea la față a ucenicilor nu e nimic în comparație cu schimbările la față pe care le-au gustat sfinții Bisericii noastre. Potrivit Părinților, omul ajunge ca o lumină și, împreună cu lumină, Îl vede pe Dumnezeu.
Într-unul din troparele Cântării a opta, Imnograful spune: "Prin dumnezeiasca vedere din nor fața lui Moise s-a proslăvit oarecând". Odinioară, zice, în nor, în întuneric, fața lui Moise a devenit cu totul luminoasă; atât de luminoasă, încât Moise a acoperit-o, pentru ca iudeii să-l poată privi. Acum, de îndată ce apostolii au văzut norul că îi acoperă și s-a auzit glasul Tatălui: "Acesta este Fiul Meu!", când Hristos, adică, a fost descoperit, atunci Moise si Ilie au plecat (cf. Mt. 17, 5; 8; Lc. 9, 35-36).
Glasul lui Dumnezeu nu lipsește din Biserică; întreaga Biserică este plină de el. Oare nu se aude în biserică glasul lui Dumnezeu? Oare nu se aude "peste ape", cum spune slujba sfințirii apelor? Chiar si în iad se aude glasul lui Dumnezeu! În Vechiul Legământ, prin glasul Lui întunericul s-a umplut de lumină. Mai târziu, pe Sinai, Moise nu a văzut lumina, dar, cu toate acestea, chipul lui a fost slăvit "prin dumnezeiasca vedre din nor". Aceasta înseamnă că "scăldarea" în Dumnezeu se săvârșește chiar și atunci când nu vedem. Moise a văzut un nor și a auzit glasul lui Dumnezeu care mărturisea dumnezeirea Lui. Acest fapt i-a dăruit credința în adevăratul Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu nu încetează să se audă: "Nu sunt graiuri ale căror glasuri să nu se audă" (Ps. 18, 4). Dumnezeirea cea în Trei Sori strigă neîncetat, și de aceea simțirea glasului lui Dumnezeu ne umple cu slavă. Să nu simțim că Dumnezeu ne lipsește de lumină! Pur și simplu, noi ne lipsim pe noi înșine de dreptul de a vedea lumina!
Moise a avut și altă trăire pe Sinai: L-a văzut pe Dumnezeu. Dar oare ce a văzut? Spatele lui Dumnezeu (cf. Ies. 33, 23). Are Dumnezeu spate? Sensul este că Dumnezeu S-a înfățișat pe Sine sub formă omenească, drept preînchipuire, în mod profetic, pregătitor. S-a înfățișat pe Sine, a arătat o anumită arătare a Sa - folosim cuvântul "arătare" pentru că fiecare cuvânt poate fi explicat în mod eretic -, care era înțeleasă și cunoscută de oameni. Dumnezeu a imitat un lucru omenesc, ca să prevestească venirea lui Hristos. Moise a văzut doar spatele lui Dumnezeu, nu a văzut lumina Dumnezeirii. Lumina se ascundea sub forma norului, a stâlpului de foc, a îngerilor, a rugului, sub multe alte înfățișări. Dar pe ea n-o puteau percepe.
Trăim întru lumină. Sporim întru lumină. Suntem sfințiți, scăldați, absorbim lumina. Prin urmare, trupul nostru devine lumină și, încet-încet, capătă un chip tot mai dumnezeiesc. Pe cât gustăm din lumina lui Dumnezeu, pe cât trăim cu putere, pe atât trupul nostru are o înfățișare mai dumnezeiască. Expresia "înfățișare mai dumnezeiască" exprimă, prin excelență, schimbarea trupului nostru suferită la Parusie. Când ne vom lua din nou trupul, va fi cu "înfățișare mai dumnezeiască", va fi înnoit. La fel și trupurile celor care nu vor muri se vor schimba, vor primi o "înfățișare mai dumnezeiască". Înfățișarea dumnezeiască sporește. Cu cât trăim întru lumină, cu atât mai mult sporește și luminozitatea noastră, adică înfățișarea noastră dumnezeiască.
În Cântarea a treia, Imnograful spune: "Dumnezeu-Cuvântul fiind, Te-ai făcut cu totul muritor, amestecând întreaga Dumnezeire cu omenitatea în ipostasul Tău, pe care Moise și Ilie l-au văzut în două firi pe muntele Taborului". Aici nu este vorba de slava lui Dumnezeu, ci de slava noastră. Dumnezeu a avut slava Lui, a fost Dumnezeu-Cuvântul, dar S-a amestecat cu fira umană. Cel care primește o completare este omul. De aceea omul care se dă pe sine lui Dumnezeu nu e niciodată lipsit, nu suferă niciodată, nu are niciodată greutăți. Doar se umple de Dumnezeire. "Amestecând întreaga Dumnezeire cu omenitatea în ipostasul Tău, pe care Moise și Ilie l-au văzut în două firi pe muntele Taborului". Pe Tabor, Moise și Ilie au văzut Dumnezeirea și firea omenească slăvită. Au văzut omul schimbat la fată. În persoana lui Hristos L-au văzut pe Dumnezeu. De aceea să nu ne temem nici când cădem în cel mai mare păcat al nostru nici în cele mai mari patimi. Dumnezeu ne-a dat putința nu numai să ajungem nemișcați spre păcat, spre răutate și spre patimi, dar și să ajungem lumină, dumnezeu! Să nu ne temem câtuși de puțin!
Nu avem nimic altceva de spus, decât să-I mulțumim lui Dumnezeu, pentru că El ni le-a dăruit pe toate. Noi să ne îndeletnicim numai cu lucrarea noastră, care este faptul de a câștiga "înfățișare dumnezeiască", de a lucra dumnezeiește, de a ne lumina, de a absorbi Dumnezeirea. Lucrul nostru, ca monahi, este să descoperim înlăuntrul nostru și în lume slava omului, care este dumnezeirea Domnului. Să fim lucrători ai isihiei, plini de putere, de nădejde și de siguranță, ca să câștigăm statornicia, iar Dumnezei să știe, în cele din urmă, cine suntem. Vom spune asta de mii de ori, pentru că Dumnezeu nu știe dacă Îl iubim sau dacă nu Îl iubim, dacă Îl înțelegem sau dacă nu Îl înțelegem, dacă Îl vrem sau dacă nu Îl vrem.
Așadar, mai înainte de toate să veniți odihniți la biserică, la sinaxă, la priveghere, la Stareț! În al doilea rând, să veniți cu pregătire și rugăciune, așa cum se impune să va apropiați de o astfel de taină care aduce lumina! În al treilea rând, să veniți așteptându-L numai pe Dumnezeu și pe cele ale lui Dumnezeu, și nimic în afară de Dumnezeu! Altfel, nu știm de ce mergem la priveghere, la Liturghie, la Stareț...!
În sfârșit, să veniți cu un gând curat și cu o inimă curată! Poate că cineva se va întreba: "Dar dacă inima noastră nu este curată? Dacă venim numai ca să vorbim, ca să aflam, ca să ne simtă Starețul, să ne îndreptățească, să-i fie milă de noi, să ne ajute?" Nu, ci să veniți doar cu gând curat și cu inima curată! Amintiți-vă de cuvântul Evangheliei: "Sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind" (Lc. 9, 27).
Care este împărăția lui Dumnezeu? Potrivit unei tâlcuiri, textul se referă la perioada de după răspândirea creștinilor din Ierusalim, atunci când Biserica a fost proslăvită până la marginile lumii. Alată tâlcuire este că împărăția lui Dumnezeu este cea de-a Doua Venire. Dar cel mai probabil este că Domnul a înțeles prin aceasta Schimbarea Sa la Față, pentru că împărăția lui Dumnezeu este Dumnezeu, slava Lui, lumina Lui. Lumina lui Dumnezeu este împărăția Lui, pentru ca Dumnezeu este lumină.
Cine reprezintă în lume împărăția cerească? Cine este părtaș la viața cea mai desăvârșită? Cine este ucenic mai presus de orice alt ucenic, dacă nu monahul? Prin urmare, dacă atunci a spus "sunt unii din cei care stai aici", cei care stau aici, în fiecare epocă a Bisericii, sunt cei care tânjesc după Dumnezeu și, în principal, monahii. Așa crede Biserica noastră. Dacă, din întâmplare, cineva nu crede acest lucru, putem să-i spunem ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur tatălui care a mers să-l ia această pe fiul său care se făcuse monah: "Dacă este adevărat că în afara monahismului se poate păstra dorul și putința unei vieți dumnezeiești, vino să ne-o spui și nouă, ca pe un lucru nou! Se întâmplă asta și în lume, dar cu multe lacrimi, cu greutăți, cu în înfricoșător chin, cu o desăvârșită lepădare de sine și cu o bunăvoință, aparte a lui Dumnezeu, iar cei care reușesc asta sunt foarte putini. În timp ce în mănăstire se află calea, drumul, împărăției lui Dumnezeu"
Să nu uităm că noi suntem aceia care nu vor muri până ce nu vor gusta împărăția lui Dumnezeu! Dacă nu o vedem, să știm că nu-L slăvim pe Dumnezeu. Să-L slăvim pe Dumnezeu în trupul nostru, în duhul nostru, în cuvântul nostru, "în toată purtarea" (1 Ptr. 1, 15)!
Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu