Păcatul este dezbinare atât în noi înșine, cât și în relațiile cu ceilalți, și când ne aflăm printre acești ceilalți nu trebuie să uităm de Aproapele nostru nevăzut, Dumnezeu. Așadar, primul pas în evaluarea pe care trebuie să ne-o facem este să apreciem cât de gravă este această ruptură [dezmembrare lăuntrică]. Cât de mult sunt în dezacord inima și mintea mea? Inima mea este îndreptată către un singur scop sau oscilează mereu? În ce măsură îmi sunt faptele dictate de propriile convingeri, în ce măsură sunt ele sub puterea impulsurilor nestăpânite? Există în mine ceva ce nu a fost vătămat? Pe de altă parte, cât de despărțit sunt eu de Dumnezeu și de aproapele meu? Această opoziție între mine și aproapele meu începe în momentul în care ne promovăm, ne afirmăm pe noi înșine fiindcă, făcând astfel, noi ne îndepărtăm pururea de celălalt și-l respingem. Nu degeaba a spus Sartre: "Iadul este celălalt". Dar, în timp ce-l excludem pe celălalt, ne întemnițăm propria persoană într-o singurătate iremediabilă, astfel că, în cele din urmă, același scriitor francez a spus "Noi suntem iadul".
Această promovare a sinelui este un semn de nesiguranță și neîmplinire. De asemenea, este o măsură a lipsei noastre de iubire, fiindcă iubirea te face să uiți de propria persoană și te determină să-i afirmi pe cei pe care-i iubești. Promovarea sinelui dezvăluie nesiguranță față de tăria propriei noastre ființe și incapacitatea noastră de a ne încrede în dragostea altor oameni. Ne afirmăm pe noi înșine pentru a fi siguri că existența noastră este recunoscută și că ființa noastră nu este primejduită, dar prin aceasta devenim mai mici și mai lipsiți de conținut.
Totuși, când încercăm să estimăm iubirea sau, mai degrabă, acea câtime de iubire ce se află înlăuntrul nostru, mulți dintre noi putem face o descoperire tristă. Cât de mulți oameni iubim? Doi, trei, anevoie mai mulți, dacă a iubi înseamnă a fi mai preocupat de ei decât de mine. Dar ce înseamnă iubirea noastră pentru ei? Este iubirea noastră întotdeauna pentru ei o bucurie? Îi eliberează iubirea noastră, le dă un impuls să iubească și să se înveselească? Oare dacă victimele iubirii noastre ar îndrăzni să vorbească, nu cumva ar spune: "Oh, te rog, iubește-mă mai puțin și lasă-mă să fiu liber! Sunt un prizonier al iubirii tale. Fiindcă mă iubești, tu vrei să decizi cursul vieții mele, vrei să-mi modelezi fericirea. Dacă nu m-ai iubi, as putea să fiu eu însumi!"?
Si apoi să fim prevăzători la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur numea "diavoleasca latură întunecată a iubirii". Mai adesea decât ar trebui, a iubi un om înseamnă a respinge alți oameni, fie din cauză că inimile noastre sunt prea înguste, fie pentru că ne simțim îndatorați, dintr-un spirit de loialitate față de aceasta, să-i urâm pe cei pe care el îi socotește dușmani; aceasta însă nu este iubire creștină - nu e nici măcar iubire omenească. Îmi amintesc cât de impresionat am fost în zilele invaziei din Cehoslovacia, când l-am întâlnit pe Dr. Hromadka, unul din liderii Bisericii din acea țară. Îl știam de mulți ani și, când ne-am întâlnit, mi-a zis: "Spune-le tuturor să nu-i urască pe cei ce ne-au invadat, să nu facă asta din iubire pentru noi. Cei care-i urăsc pe unii de dragul altora dau frâu liber diavolului". El era implicat în evenimente și decis să lupte, dar totuși știa unde se duce adevăratul război: în inimile oamenilor între iubire și ură, lumină și întuneric, Dumnezeu și cel ce a fost ucigaș dintru început. A-i alege pe unii pe care să-i iubești, a-i respinge pe alții pentru a-i urî, indiferent de ce parte te afli, această atitudine nu face decât să se adauge la suma totală a urii și întunericului. Iar diavolul se folosește din aceasta; pe el nu-l interesează pe cine urăști. Odată ce urăști, i-ai deschis o ușă prin care el poate să treacă, să se târască în inima ta, să pună stăpânire pe o situație ce ține de firea omenească. Iubirea pe care Hristos ne-o propovăduiește este incompatibilă cu ura față de celălalt; trebuie să învățăm să "facem deosebire între duhul lui Dumnezeu și stăpânitorul acestei lumi", iar piatra de căpătâi este smerenia si iubirea lipsită de egoism. Iar în iubire trebuie să fiu și eu.
***
Pilda despre zilele lui Noe (Matei 24, 37-41) și Pilda lui Lot (Luca 17, 28-30).
Unde au greșit oamenii din timpul lor? Erau bine dispuși, erau voioși, comozi. Nu făcuseră nimic rău. De ce a venit potopul și i-a înghițit? Nu fiindcă, pe de-o parte, nu făcuseră nici un bine (totuși viața nu înseamnă a te abține de la a face rău, adică de la "a risipi", ci înseamnă a face bine, adică "a aduna" împreună cu Hristos, Domnul nostru - Matei 12, 30) și, pe de altă parte, fiindcă deveniseră "carne", adică își pierduseră toată valoarea spirituală a ființei, preschimbându-se în brute, dobitoace domestice și lacome. Cât de mult din această caracterizare ni se potrivește nouă?! Suntem atât de înclinați să abandonăm nevoința duhovnicească, efortul constructiv, dar care necesită costuri, strădania lipsită de egoism, preferând să fim ușuratici, slabi și să spunem: "Dar eu nu fac nici un rău! Chiar dacă păcătuiesc în taină, ce are asta de-a face cu ceilalți? Eu sunt un om amabil, tolerant, alături de care poți trăi în pace. Pe cine-l preocupă că mă bucur de plăcerile mele, că fumeze și beau fără măsură, că fac pariuri, că...? ". Vai, dar ne preocupă pe toți! Motivul este faptul că nu suntem bucăți de unică folosință, părți autonome ale unui tot, ci mădulare vii ale fiecăruia, și astfel în noi și din cauza noastră întreaga omenire este jefuită de ajutorul Duhului lui Dumnezeu, lipsită de un potențial sfânt al lui Dumnezeu!
***
Dacă citim cu atenție Evanghelia, din punctul de vedere al relației dintre Apostoli si Domnul, vedem cum, puțin câte puțin, între Stăpân si ucenicii Săi se săvârșește o identificare. După ce au ajuns la El, unii într-un act de credință, alții cu scepticism: "Din Nazaret poate fi ceva bun? (In. 1, 46), după ce au trecut prin toate vicisitudinile ezitării și ale îndoielii, și fiind cu totul câștigați nu doar de ceea ce Hristos propovăduia, ci de întreaga Sa personalitate, îi vedem, înainte de Răstignire, formând un grup care poate fi cu adevărat descris ca fiind separat de lume, ales în sensul de "aleși și răscumpărați". Hristos a devenit centrul absolut al vieții lor. Când Hristos S-a adresat ucenicilor Săi și i-a întrebat dacă și ei doreau să-L părăsească, Petru a răspuns: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice" (In. 6, 68). Aici avem un grup de oameni, centrat în jurul Cuiva care este Viață Veșnică ce s-a arătat în această lume trecătoare, efemeră, o lume în care păcatul omenesc introduce moartea și stricăciunea; iar acest grup de oameni nu poate exista în afara relației cu Hristos, nu fiindcă între ei există o legătură de afecțiune, prietenie, loialitate, ci fiindcă în El ei trăiesc deja Viața Veșnică, cunosc o nouă dimensiune, nu una specifică unei relații, ci una ontologică, substanțială. Ei cunosc acum nu pur și simplu o viață mai măreață, mai deplină, mai bogată, mai frumoasă; este o viață diferită pe care Hristos le-a dăruit-o.
Iar când Hristos a murit pe Cruce, respins, trădat de cei care s-au așezat în afara acestui cerc de iubire, în afara acestei taine a iubirii dumnezeiești, prezente, întrupate, lucrătoare, transfiguratoare - ei bine, aceasta nu este ceva asemănători cu moartea unui prieten și a unui stăpân; este o tragedie cu mult mai mare. Dacă Hristos a putut, cu tot ceea ce El întruchipa, să moară pe Cruce, aceasta înseamnă că ura omenească este mai puternică decât Iubirea dumnezeiască; ura omenească a reușit să alunge Iubirea dumnezeiască; să-L izgonească din locuințele oamenilor, L-a respins și L-a ucis pe Golgota. Iar la această moarte a Iubirii dumnezeiești, la această respingere, se adaugă și dispariția prezenței Vieții Veșnice din mijlocul oamenilor: a fost alungată.
Iubirea dumnezeiască ce a fost oferită omului într-un astfel de chip încât să fie pentru el și mustrare, și nădejde măreață, această Iubire dumnezeiască este respinsă și, fără ea, cu ce mai rămâne omul? Doar cu ceea ce ar fost dintotdeauna al lor, acel amurg în care să se zbuciume, despărțit de Hristos, un amurg în care se află puțină afecțiune, puțină ură și o mare cantitate de indiferență, un amurg în care oamenii sunt străini unul față de altul, unde relațiile sunt fragile, ținute împreună doar de legături care adeseori se frâng, ținute împreună de iubiri ce se răcesc și pier.
Dar ce spuneți de acei oameni care erau uniți cu Hristos, care trăiseră în mijlocul lor prezența Dumnezeului celui Viu? Tot ceea ce le rămăsese era posibilitatea de a răbda, de a continua să existe, dar nu de a mai trăi. De vreme ce ei gustaseră Viața Veșnică, viața trecătoare a timpului care sfârșește în stricăciune și în moarte nu mai reprezenta pentru ei decât perspectiva înfrângerii finale, o amânare a întoarcerii în țărână - ceva ce nu mai putea fi numită viață, ci era o "premoarte". Prin urmare, atunci când Scriptura, prin intermediul imaginilor sau al cuvintelor directe, ne face să înțelegem că în moartea lui Hristos noi toți suntem morți, în măsura în care ne identificăm profund cu El, și că în Învierea Sa noi ne întoarcem la viață, împreună cu El, Scriptura ne vorbește despre ceva deosebit de exact si de real.
Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Reflectii. O călătorie duhovnicească
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu