Mitropolitul Antonie de Suroj - Buchet de texte duhovnicești despre rugăciune și întâlnire în adevăr

Rugăciunea în Împărăție

Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.

Dar dacă nu facem astfel? Dacă ne raportam la Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu L-a urmat pe Hristos fiindcă era prea bogat, atunci cum putem să-L întâlnim? Atât de adesea, ceea ce dorim să avem prin rugăciune, printr-o relație profundă cu Dumnezeu după care tânjim este pur și simplu o altă perioadă de fericire; nu suntem pregătiți să vindem ceea ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preț.

Cum atunci să dobândim acest mărgăritar de mare preț?

Pe acesta nădăjduim să-l obținem?

Nu este la fel precum în relațiile dintre oameni: când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alți oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: „Când bărbatul iși găsește o mireasa, el nu mai este înconjurat de bărbați si femei, ci de oameni”. Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogățiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu?

Închinarea adevărată 

Pentru mine închinarea înseamnă a avea o relație. Nu eram o persoană credincioasă; într-o zi însă L-am descoperit pe Dumnezeu și imediat am înțeles că este valoarea supremă și semnificația ultimă a vieții, dar în același timp și o persoană. Cultul divin nu înseamnă absolut nimic, cred, pentru cineva care nu are obiect de închinare. Nu poți să înveți pe un om să se închine dacă nu crede că Dumnezeul cel Viu există; poți să-l înveți să se poarte ca și cum ar crede, dar nu poate avea atitudinea spontană pe care o implică adevărata închinare.

Prin urmare, ca un cuvânt înainte la această carte despre rugăciune, aș vrea să vă transmit certitudinea mea referitoare la realitatea personală a lui Dumnezeu cu Care poate fi stabilită o relație. Apoi i-aș cere cititorului meu să se raporteze la Dumnezeu ca la aproapele său, ca la un cineva, și să prețuiască această cunoaștere în aceleași condiții în care prețuiește o relație cu un frate sau prieten. Acest lucru, cred, este esențial. 

Unul dinte motivele pentru care închinarea obștească sau rugăciunea personală pare atât de moartă sau convențională este faptul că actul închinării - care se săvârșește în inima ce comunică cu Dumnezeu - cel mai adesea lipsește. Fiecare expresie, verbală sau factică, poate ajuta, dar ele nu sunt decât expresii a ceea ce este esențial, anume, tăcerea adâncă a comuniunii.

Dumnezeu înlăuntrul nostru

Evanghelia ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este, în primul rând, înlăuntrul nostru. Dacă nu putem găsi Împărăţia lui Dumnezeu în noi, dacă nu ne putem întâlni cu Dumnezeu înlăuntru nostru, chiar în adâncul fiinţei noastre, atunci şansele de a-L întâlni în afara noastră sunt foarte mici. Când Gagarin s-a întors din spaţiu şi a făcut acea afirmaţie cunoscută cum că nu L-a văzut pe Dumnezeu în ceruri, unul dintre preoţii timpului i-a spus: „Dacă nu L-ai întâlnit pe pământ, nu-L vei întâlni niciodată în Ceruri”.

Dacă nu putem afla o legătură de contact cu Dumnezeu sub propria noastră piele, atunci sunt slabe şanse ca să-L recunoaştem, chiar dacă ne vom întâlni cu El faţă către faţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Găseşte uşa inimii tale! Vei afla că este uşa către Împărăţia lui Dumnezeu”. Aşadar, spre înlăuntru nostru trebuie să ne întoarcem, iar nu în afara noastră - dar "înlăuntru" într-un mod foarte deosebit. Nu spun că trebuie să devenim introspectivi. Nu mă refer la acel drum lăuntric la care se face referire în psihanaliză sau psihologie. Nu este o călătorie în lumea mea interioară, ci o călătorie prin sinele meu, pentru ca, din adâncul cel mai tainic al sinelui, să mă ridic şi să aflu locul unde eu şi Dumnezeu ne întâlnim.

Cum se naște rugăciunea

Rugăciunea este căutarea lui Dumnezeu, întâlnire a omului cu Dumnezeu, dar şi o depăşire a acestei întâlniri prin comuniune. Astfel, rugăciunea este o activitate, o stare şi o împrejurare, dar o împrejurare care-L priveşte atât pe Dumnezeu, cât şi lumea creată.

Rugăciunea se naşte din conştientizarea faptului că lumea în care trăim nu este pur şi simplu bidimensională, hotărnicită între categoriile timpului şi spaţiului, o lume plată în care nu experiem decât suprafaţa lucrurilor, o suprafaţă opacă ce acoperă vidul.

Rugăciunea se naşte atunci când descoperi că în lume există profunzimi; că nu suntem înconjuraţi numai de realităţi văzute, ci, de asemenea, suntem pătrunşi şi înconjuraţi de realităţi nevăzute. Iar această lume nevăzută este atât prezenţa lui Dumnezeu, realitatea absolută, sublimă, cât şi adevărul nostru cel mai profund.

Rugăciunea este întâlnire

Întâlnirea are un rol central pentru rugăciune. Ea este categoria de bază a revelației, fiindcă revelația în sine este o întâlnire cu Dumnezeu care ne oferă o nouă viziune despre lume. Totul este întâlnire atât în Scriptură, cât și în viață. Este atât personală, cât și universală, unică și exemplară.

Întâlnirea are întotdeauna doi poli: întâlnirea cu Dumnezeu și în El cu creația, și întâlnirea cu omul, în adâncimile sale înrădăcinate în voința creatoare a lui Dumnezeu, încordându-se către împlinire, când Dumnezeu va fi toate în toți.

Această întâlnirea este personală fiindcă fiecare dintre noi trebuie să o trăiască el însuși, nu o putem trăi la a doua mână. Este a noastră, dar are, de asemenea, o importanță universală fiindcă ea pășește dincolo de sinele nostru superficial și limitat.

Această întâlnirea este unică fiindcă pentru Dumnezeu, ca de altfel pentru fiecare persoană, atunci când avem ochi de văzut, fiecare dintre noi este unic și irepetabil. Fiecare făptură Îl cunoaște în felul său propriu pe Dumnezeu. Fiecare dintre noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu în felul nostru propriu, pe care nimeni altcineva nu-L va putea cunoaște vreodată dacă nu-i spunem noi.

Fiecare întâlnirea este exemplară, fiindcă firea omenească este universală. Este o revelație a tot ceea ce este cunoscut, dar [o revelație] trăită personal, de fiecare om. 

Întâlnirea în adevăr

O întâlnire este reală numai atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Si din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră despre Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine. 

Iar atunci când vine momentul să ne rugăm și dorim să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu adesea ne simțim pierduți fiindcă nu știm care dinte aceste personalități sociale este persoana umană adevărată și nu avem nici o cunoștință despre adevărata noastră identitate. Cele câteva persoane succesive pe care le înfățișăm înaintea lui Dumnezeu nu sunt sinele nostru. În fiecare din ele există ceva din noi, dar persoana întreagă lipsește. 

Si din acest motiv rugăciunea care s-ar putea ridica cu putere din inima unei persoane adevărate nu-și poate afla calea între oamenii de paie succesivi pe care-I prezentăm lui Dumnezeu. Fiecare din aceștia rostește un cuvânt care este adevărat în felul său deosebit, dar nu exprimă celelalte personalități parțiale pe care le avem în timpul zilei. Este extrem de important să ne găsim unitatea, identitatea noastră fundamentală. Altminteri nu-L putem întâlni pe Dumnezei în adevăr.

Citirea Sfintei Scripturi 

Dacă citim Scriptura cu sinceritate, putem recunoaște că nu înțelegem prea bine anumite pasaje. Suntem gata să fim de acord cu Dumnezeu fiindcă nu avem nici un interes să-L dezaprobăm. Putem aproba o anumită faptă dumnezeiască sau porunca asta sau cealaltă fiindcă nu ne privește în mod personal; noi nu înțelegem încă faptul că și una și cealaltă cer ceva personal de la noi. 

Alte pasaje, sincer, ne contrariază. Dacă am avea curaj, I-am spune Domnului "nu". Ar trebui să însemnăm cu atenție acele pasaje. Ele sunt o măsură a distantei dintre Dumnezeu și noi și, de asemenea, ele sunt o măsură a distantei dintre noi înșine, așa cum suntem acum, și sinele nostru - potențial - definitiv. 

Evanghelia nu este o succesiune de porunci externe; ea este o întreaga galerie de portrete lăuntrice. Si de fiecare dată când zicem "nu" Evangheliei, noi refuzăm să fim o persoană în adevăratul sens al cuvântului. 

În Evanghelie sunt pasaje care ne fac inimile să ardă, care ne luminează mintea și ne deșteaptă voința. Ele dau viață și tărie întregii noastre ființe, moral și fizic. Aceste pasaje dezvăluie aspectele în care Dumnezeu și chipul Său din noi deja coincid, dezvăluie etapa la care am ajuns deja, poate doar pentru moment, în fugă, din procesul devenirii a ceea ce suntem chemați să fim.

Poate că ar trebui să însemnăm aceste pasaje cu o atenție și mai mare decât cele menționate anterior. Ele sunt aspectele în care chipul lui Dumnezeu este deja prezent în noi, oamenii căzuți. Si având ca punct de plecare aceste începuturi, ne putem strădui să continuăm preschimbarea noastră în omul care ar trebui să fim. Trebuie să fim fideli acestor descoperiri. Măcar față de acestea să arătăm mereu credincioșie.

Dacă vom face astfel, aceste pasaje vor crește ca număr, cerințele Evangheliei vor deveni mai depline și mai precise, încetul cu încetul ceața se risipește și vedem chipul omului care ar trebui să fim. De abia atunci putem să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în adevăr.  

***

Prin urmare, cercetați în Evanghelie pasaje care vă fac inima să ardă, chiar și pentru o clipită, pasaje care v-au atins în adâncul sufletului, pasaje care v-au făcut să simțiți că voi și Hristos aveți aceleași sentimente, aceleași gânduri, că sunteți una – da, una cu El.

Sunt pasaje despre care putem spune că gândurile Sale sunt gândurile noastre, sentimentele Sale sunt sentimentele noastre, că suntem una cu El, una cu El în acea clipă. Și atunci când, dintr-o dată, descoperim că am depășit acel moment, că L-am strivit sub picioare, că ne-am îndepărtat de El, că eram una cu Hristos, dar ne-am îndepărtat – înseamnă că am lepădat puțina sfințenie care este, probabil, în noi. Într-un anumit sens, nu are nici o importanță că am încălcat anumite reguli, ci că am încălcat în cel mai înfricoșător chip unitatea noastră cu Cel Iubit și Singurul care ne iubește.

Și ar trebui să recitim aceste paragrafe, să ne punem în oglindă cu ele; nu căutând în ce privință suntem vinovați, ci cum ne-am lepădat loialitatea, prietenia, iubirea în ceva ce exista deja; fiindcă Hristos face ca această prietenie să fie cu neputință de înstrăinat; noi suntem cei care am lepădat-o.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 122-123)

A trăi în duh de lucrare

Ziua noastră este binecuvântată de Dumnezeu. Oare aceasta nu înseamnă că orice cuprinde ea, orice eveniment prin care trecem este voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că ceea ce se întâmplă este datorită hazardului înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce ni se întâmplă şi orice persoană cu acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să săvârşim lucrarea Domnului în orice moment și în orice împrejurare a vieții noastre.

Orice întâlnire este o întâlnire cu Dumnezeu şi sub privirea Lui. Suntem trimişi către fiecare om pe care îl întâlnim în calea noastră, fie pentru a da, fie pentru a primi, câteodată fără ca măcar să ştim aceasta. Uneori trăim minunea de a da ceea ce nici măcar nu avem, alteori trebuie să plătim cu propriul sânge ceea ce dăruim altora.

Trebuie, de asemenea, să ştim şi cum să primim. Trebuie să fim în stare să-l primim pe aproapele nostru, să-l privim, să-l ascultăm, să tăcem, să-i dăm atenţie, să ştim să iubim şi să răspundem din toată inima la tot ceea ce ni se oferă, fie că este bucurie sau amărăciune, fie că este ceva trist sau ceva minunat. Ar trebui să fim cu totul maleabili precum un aluat în mâinile lui Dumnezeu. Lucrurile care ni se întâmplă în viaţa noastră, primite ca daruri ale lui Dumnezeu, ne vor oferi astfel ocazia de a ne reînnoi neîncetat creativitatea noastră, săvârşind lucrarea care-i revine unui creştin.

Adâncimi înnegurate

Dacă veți lua aminte asupra cursului proprie voastre vieți, veți observa destul de repede că noi rareori trăim din interior spre cele din afară; răspundem însă la stimuli, la ceea ce ne stârnește interesul. Cu alte cuvinte, trăim prin reflecție, prin reacție. Ceva se întâmplă, iar noi răspundem; cineva vorbește, iar noi răspundem.

Dar atunci când nu mai avem nimic care să ne stimuleze să gândim, să vorbim sau să acționăm, înțelegem că în noi există prea puțină hotărâre pentru a ne determina să facem ceva, în orice privință.

Aceasta este o deconspirare cu adevărat tragică. Suntem cu totul goi, nu acționăm dinlăuntrul nostru, ci acceptăm ca viață a noastră o viață ce este de fapt hrănită din afară; suntem obișnuiți cu întâmplări ce se petrec și care ne obligă să fim autorii altor întâmplări. Cât de rar putem noi să trăim având ca imbold doar adâncimea și bogăția ce este de dorit să se găsească înlăuntrul nostru...

Cum să începi lucrarea rugăciunii

Primul lucru pe care trebuie să-l facem, dacă vrem să ne rugăm, este să avem certitudinea că suntem niște păcătoși care avem nevoie de mântuire, tăiați de la Dumnezeu și care nu putem trăi fără El, și că tot ceea ce-I putem dărui lui Dumnezeu este tânjirea noastră deznădăjduită de a deveni astfel încât Dumnezeu să ne primească, să ne primească în pocăință, să ne primească cu milă și dragoste.

Si astfel, de la bun început rugăciunea noastră se arată cu adevărat a fi smeritul nostru urcuș către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem cu fața către Dumnezeu, rușinoși să ne apropiem mai mult de El știind că dacă Îl vom întâlni prea curând, înainte ca harul Său să fi avut timp să ne ajute pentru a deveni capabili să-L întâlnim, atunci această întâlnire va deveni Judecată.

Tot ce putem face este să ne îndreptăm către El cu toată evlavia, toată cucernicia, toată slujirea, frica de Dumnezeu pe care o putem avea, cu toată atenția și sinceritatea noastră și să-I cerem să facă ceva cu noi ca să devenim capabili de a-L întâlni față către față, nu pentru a fi judecați, nu pentru a fi osândiți, ci pentru a putea primi viața veșnică.

Cuvintele rugăciunii precum săgeata

Către ce, înspre cine îmi voi îndrepta vârful ascuţit al rugăciunii mele? Foarte des oamenii caută să strige spre cer, fiind extrem de surprinşi să descopere că cerul este pustiu şi că nici un ecou nu vine înapoi. Nu dinspre cer ne-ar putea veni ecoul pe care-l dorim.

Un scriitor duhovnicesc din secolul al Vll-lea, Sfântul loan Scărarul, a scris că rugăciunea, cuvintele rugăciunii sunt precum o săgeată. Dar a avea o săgeată nu este destul. Dacă vrei să loveşti o ţintă, atunci îţi trebuie un arc cu o coardă tare, şi-ţi mai trebuie şi un braţ puternic pentru a-l încorda. Dacă ai un arc bun, dar nu-l poţi încorda, săgeata ta va zbura doar câţiva metri şi nu va ajunge la ţintă. Ne sunt necesare arcul, coarda şi braţul puternic. Acum, presupunând că săgeata reprezintă cuvintele rugăciunii, vom ţinti către cel mai adânc punct în care Dumnezeu ar putea fi găsit înlăuntrul nostru; trebuie să îndreptăm arcul spre înlăuntrul nostru pentru a ne lovi pe noi înşine în acel loc de maximă adâncime. Apoi trebuie să asigurăm toate condiţiile pentru ca săgeata să zboare cu putere. Foarte des suntem neatenţi în rugăciune, inima noastră nu este prezentă în rugăciune şi astfel ea nu este sprijinită de viaţa noastră. Aici se găseşte, dacă vreţi, analogia cu arcul, coarda şi puterea.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 61-62)

Condiția pentru a trăi viața de rugăciune

Aș vrea să subliniez că întâlnirea dintre Dumnezeu și om este primejdioasă. [...] A-L căuta pe Dumnezeu este un act de curaj, în afară de cazul în care este un act izvorât din smerenie desăvârșită. Întâlnirea cu Dumnezeu este întotdeauna o criză, iar cuvântul grecesc crisis înseamnă judecată. Această întâlnire se poate petrece în uimire și smerenie. De asemenea, poate avea loc în groază și osândă.

Așadar, nu este surprinzător faptul că îndreptarele ortodoxe de rugăciune oferă puțin spațiu întrebărilor despre tehnică și metodă, dar dau sfaturi multe despre condițiile morale și duhovnicești pentru rugăciune. Să ne reamintim mai întâi porunca evanghelică (Mt. 5, 23-24): "Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce amine că fratele tău are ceva împotriva ta lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău". 

Această poruncă este interpretată strălucit de Simeon Noul Teolog care ne spune că dacă vrem să ne rugăm cu o inimă liberă, trebuie să ne împăcam cu Dumnezeu, cu conștiința noastră, cu aproapele nostru, și chiar cu lucrurile care ne înconjoară. Atât este de spus despre condiția pentru a trăi o viață de rugăciune după cuvântul Evangheliei. O viață care face ca poruncile și sfaturile care ni se dau în Evanghelie să devină a doua noastră fire.

Dumnezeul cunoscut și Dumnezeul necunoscut

Poate că am înțeles multe despre Dumnezeu din propria noastră experiență, din experiența altora, din scrierile sfinților, din învățătura Bisericii, din mărturia Scripturilor; poate că știm că este bun, smerit, că este foc mistuitor, că este judecătorul nostru, mânuitorul nostru, dar trebuie să ne amintim că El poate oricând să Se dezvăluie pe Sine într-un chip la care niciodată nu ne-am gândit, într-un chip chiar cuprins în categoriile mai sus amintite.

Trebuie să ne așezăm înaintea Lui cu evlavie și să fim gata să-L întâlnim pe Cel ce ne întâmpină: fie Dumnezeul despre Care știm deja, fie un Dumnezeu pe Care nu-L recunoaștem. S-ar putea să ne facă să înțelegem ce este El și s-ar putea să fie destul de diferit de ceea ce ne-am aștepta. Sperăm să-L întâlnim pe Iisus blând, plin de compasiune, iubitor, și-L întâlnim Dumnezeu Care judecă și osândește și Care nu ne lasă să ne apropiem de El așa cum suntem acum. Dar dacă ne apropiem cu pocăință, așteptându-ne să fim respinși, vom fi întâmpinați cu compasiune.

Dumnezeu, în orice moment din viața, este pentru noi parțial cunoscut și parțial necunoscut. El Se dezvăluie, și în această măsură în care Se dezvăluie Îl putem cunoaște, dar nu-L vom putea cunoaște niciodată desăvârșit; întotdeauna va exista dumnezeiasca taină, un miez de taină pe care nu vom putea vreodată să-L pătrundem.

Numele de botez si numele pe care nu îl cunoaştem

Numele pe care îl primim la botez este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.

Mai avem şi un alt nume, unul pe care nu îl cunoaştem. În cartea Apocalipsei se spune că în Împărăţie fiecare va primi o pietricică albă având un nume scris pe ea, un nume care este cunoscut numai de Dumnezeu şi de primitorul numelui. Acesta nu este un diminutiv[o poreclă n.n.], nu este nume de familie şi nici nume de botez. Este un nume, un cuvânt, care este aidoma nouă, care coincide cu noi, care este noi. Am putea chiar spune că este un cuvânt pe care Dumnezeu l-a pronunţat când a voit să fim şi care este noi, aşa cum noi suntem el. Acest nume defineşte unicitatea noastră absolută şi de nerepetat în legătură cu Dumnezeu. Nimeni altcineva nu poate cunoaşte acest nume, căci nimeni nu poate, în ultimă instanţă, să cunoască pe cineva aşa cum îl cunoaşte Dumnezeu; şi totuşi, tot ceea ce poate fi cunoscut despre noi izvorăşte din acest nume necunoscut.

Trupul și sufletul

Trupul a fost pregătit pentru îngropare; trupul nu este o haină învechită, așa cum le place să spună unor oameni aparent evlavioși, care a fost aruncată pentru ca sufletul să fie liber. Un trup este cu mult mai mult pentru un creștin; nimic nu se întâmplă sufletului fără ca trupul să nu fie părtași la acesta. Primim impresiile acestei lumi, dar și pe cele ale lumii dumnezeiești în parte prin intermediul trupului. 

Fiecare Sfântă Taină este un dar al lui Dumnezeu, oferit sufletului prin mijloace fizice: apa de la Botez, uleiul de la Mirungere, pâinea și vinul de la Sfânta Euharistie, toate sunt luate din lumea materială. Nu putem face nici bine, nici rău decât prin trup.

Nu am primit trupul pentru ca sufletul să se nască, să se materializeze și apoi să plece, abandonându-l; trupul din prima și până în ultima zi, a fost împreună-lucrător cu sufletul în toate lucrurile și formează, împreună cu sufletul, omul întreg. Este marcat pentru totdeauna de pecetea sufletului și a vieții pe care au dus-o împreună. 

Împreună cu sufletul, trupul este, de asemenea, unit cu Iisus Hristos, prin intermediul Sfintelor Taine. Ne împărtășim cu Sângele și Trupul Său, iar trupul este astfel unit cu lumea dumnezeiască. 

Iertarea

Judecata nu ar reprezenta pentru noi decât groază dacă nu am avea nici o nădejde de iertare. Iar darul iertării în sine se află implicit în iubirea lui Dumnezeu și în iubirea oamenilor. Totuși nu este îndeajuns să primești iertare; trebuie să fii pregătit să o primești, să o accepți.

Trebuie să consimțim să fim iertați printr-un act de credință curajoasă și nădejde darnică; trebuie să întâmpinăm darul cu smerenie, ca pe o minune pe care numai iubirea - iubirea omenească și cea dumnezeiască - o poate săvârși, și să fim întotdeauna recunoscători pentru această gratuitate, pentru puterea sa restauratoare, vindecătoare, reintegratoare.

Nu trebuie să confundăm niciodată iertarea cu uitarea, sau să ne imaginăm că acestea două merg împreună. Nu doar că nu fac casă împreună, dar se exclud reciproc. Ștergerea trecutului are puține de-a face cu iertarea ziditoare, inventivă, roditoare; singurul lucru care trebuie să plece, sa fie șters din trecut este veninul lui; amărăciunea, resentimentul, înstrăinarea, dar nu și amintirea. 

Cruce și Întrupare

Pentru a înțelege semnificația morții mântuitoare a lui Hristos trebuie să înțelegem semnificația Întrupării. Fiecare dintre noi se naște în timp din neființă. Intram într-o viață trecătoare, plină de riscuri pentru a spori în dobândirea statornicei în Viața veșnică. Chemați din nimic de cuvântul lui Dumnezeu, pătrundem în timp, dar înlăuntrul timpului putem afla veșnicia, fiindcă veșnicia nu este un timp care nu se termină niciodată.

Veșnicia nu este ceva - este Cineva. Veșnicia este Dumnezeu Însuși, pe Care Îl putem întâlni în scurgerea efemeră a timpului, iar prin această întâlnire, prin comuniunea pe care Dumnezeu ne-o oferă prin har și iubire în libertate reciprocă, putem, de asemenea, să pășim în veșnicie pentru a deveni părtași la însăși viața lui Dumnezeu, devenind după cuvintele îndrăznețe ale Sfântului Apostol Petru, "părtași dumnezeieștii firi". 

Nașterea Fiului lui Dumnezeu, nu este precum a noastră. El nu pătrunde din nimic în timp. Nașterea Sa nu este începutul vieții, o viață ce crește neîncetat; este o mărginire a deplinătății pe care o avea înainte de facerea lumii. Cel car a avut slavă veșnică împreună cu Tatăl înainte de veacuri, pătrunde în lumea noastră, în lumea creată, lume în care omul a adus păcatul, suferința și moartea. Nașterea lui Hristos este pentru El nu începutul vieții, ci începutul morții. El acceptă tot ceea ce țin de firea noastră și prima zi a vieții Sale pe pământ este prima zi a urcușului Său pe cruce.

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade, Buchet de texte duhovnicești pentru lectură zilnică  

A te întâlni înseamnă a te întâlni pentru totdeauna

Omul nu a învăţat până la capăt să se întâlnească nici cu Dumnezeu, nici cu sine, nici cu aproapele său. Nu ştim să ne întâlnim; între noi şi Dumnezeu, între noi şi făptură există bariere; suntem orbi, suntem surzi, suntem lipsiţi de simţuri.

Dar mai întâi de toate suntem speriaţi, ne temem de întâlnire, căci a te întâlni înseamnă a te întâlni pentru totdeauna, a te întâlni o dată pentru vecie; întâlnirea pune asupra noastră obligaţii şi responsabilitate.

(Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, traducere de Mihai Costiș, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 16-17)

Iertarea

Foarte adesea ni se pare că este suficient să gândim că sunt vinovat, voi cere iertare și acel om trebuie să mă ierte de vreme ce îi cer aceasta, sau viceversa. Dar aici este nevoie de o pregătire atentă. Uneori persoana este atât de rănită, nu din cauza a ceea ce îi ceri, ci a întregii sale vieți. Prin urmare, pentru ca acest om să te poată ierta, este de trebuință ca un întreg segment al vieții sale să fie vindecat.

Îmi amintesc de cineva care nu putea ierta pe nimeni, fiindcă era atât de rănită și nimic nu-i putea vindeca rana. Această doamnă vârstnică fusese trimisă la vârsta de 14 ani într-un lagăr de concentrare. A fost eliberată la vârsta de 18 sau 20 de ani, a trebuit să vagabondeze... Toate experiențele dureroase care au urmat s-au adunat unele peste altele ca într-o grămadă peste această traumă. Acea rană nu putea fi atât de ușor de tămăduit.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hrisos: spovedania și iertarea, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 160

A te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată

Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El Însuși ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos știe că nu suntem pregătiți încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim față către față pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată.

Și în fața acestei frumuseți, acestei dreptăți și acestui adevăr – în fața sfințeniei dumnezeiești – stăm fără răspuns. Din acest motiv Dumnezeu așteaptă timpul pârguirii, maturizării, atunci când vom fi noi înșine în stare să ne pronunțăm judecata asupra noastră și când vom putea primi judecata Sa necondiționată, dreaptă, nepărtinitoare, în care să nu vedem condamnare, ci o chemare a lui Dumnezeu către o creștere spre vrednicia de om în deplinul său înțeles.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, traducere de Mihai Costiș, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 17-18)

Întâlnire cu tine însuţi

După întâlnirea cu Dumnezeu, a doua întâlnire este cea cu tine însuţi. S-ar părea că trăim mereu cu noi înşine şi nu ar mai fi cui să dăm întâlnire. De fapt, avem cui. Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozeşte. Să rămâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai tulburătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. 

A te înfăţişa ţie însuţi: fără podoabe, fără apărare, fără toate acele lucruri pe care le punem de obicei între această înfiorătoare, sau pur şi simplu înfricoşătoare, imagine a noastră, şi propriile priviri. Anume această teamă ne împiedică cel mai mult să o facem – oare ce voi vedea atunci când voi deschide ochii? Ce voi avea în faţă după ridicarea paravanului? 

Când ne supunem acestor frământări, cel mai adesea ne pomenim cuprinşi de plictiseală: suntem obişnuiţi cu distracţiile; suntem obişnuiţi să ne sustragem de la noi înşine printr-o mie de lucruri mărunte, dintre care, în sine, multe sunt şi bune, şi vrednice de atenţie, dar pe care le consumăm pentru a ne ascunde de înfricoşătoarea noastră singurătate.

(Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, traducere de Mihai Costiș, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 20-21)

Taina uimitoare a iubirii

Taina uimitoare a iubirii stă în aceea că suntem chemaţi să iubim tot atât de mult pe cât ne-a iubit Dumnezeu, adică să ne punem viaţa pentru ceilalţi până la totala dăruire.

Aceasta ni s-ar putea părea înfricoşător. Şi ne spunem: dacă mă uit pe mine şi dacă nimeni nu se mai gândeşte la mine, atunci nu e oare posibil să dispar cu totul din lumea celor vii? Dacă nimeni nu-şi mai aminteşte de mine, dacă am să cad în uitarea generală, ce se va întâmpla? Dumnezeu nu va uita, Maica Domnului nu va uita, sfinţii nu vor uita, îngerul nostru şi oştile cereşti nu vor uita; chiar şi cei păcătoşi, lipsiţi de statornicie şi slabi, nu vor uita, ei care de-a lungul vieţii nu au ştiut să iubească până la capăt, dar au ştiut să iubească având inima sfâşiată de durere (de durerea pierderii), fără a putea uita vreodată.

Nădejdea noastră în viaţa veşnică stă în aceea de a fi iubiţi; e inutil, deci, să forţăm nota, impunându-ne celor din jur şi făcând apel la cele trăite împreună, repetând acel nu „uitați! nu uitați!” – amintindu-le nu numai faptele bune, dar şi acele fapte susceptibile de a-i irita, doar ca să nu fim uitaţi şi să scăpăm de sentimentul acesta înfricoşător de a nu exista, de a vedea viaţa scurgându-se pe lângă mine, de a nu fi decât o umbră, propria mea fantomă, pe care nimeni nu o vede, nu o aude, nu o cunoaşte...

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 161-162)