Frica de Dumnezeu şi frica de lume - între paza libertăţii şi uşa robiei. Cuvânt al lui Ioan Ianolide versificat

Frica de Dumnezeu 

este 

paza libertăţii,

iar

frica de lume

este 

uşa robiei. 

Frica de lume 

supune lumii

 – iar lumea îl degradează pe om –

pe când

frica de Dumnezeu 

supune lui Dumnezeu

 – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu

conduce 

la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, 

căci 

ea este de fapt 

îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. 

Frica de Dumnezeu 

ţine 

duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască,

iar

frica de lume 

adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm 

necontenit în faţa lui Dumne­zeu 

şi vom fi fericiţi pe pământ 
şi-n veci, 

fericiţi în noi înşine 
şi în relaţiile dintre noi, 

căci 

conştienţi fiind de nimicnicia noastră, 

ne trezim în Hristos, 

îndrăznim în Hristos, 

biruim în Hristos.

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

Sursa web: Ioan Ianolide, Deținutul profet, Despre frica de Dumnezeu