Cum să înțelegem harul? Intrând în legătură cu lumea zidită, omul primește energia creată a acesteia și dobândește o cunoaștere relativă. Creația dezvăluie rodul lucrării ziditoare și proniatoare a lui Dumnezeu, dar se deosebește de Creator, așa cum se deosebește un tablou de pictorul său. Ea dă mărturie despre Dumnezeu, dar nu îl călăuzește pe om la comuniunea cu El. Însă, dacă omul intră în legătură cu Dumnezeu cel nezidit, primește energia Lui nezidită, adică harul.
Am putea defini harul, pe scurt, ca fiind lucrarea nemijlocită și personală a lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. El este nezidit și, ca atare, oglindește Firea nezidită a lui Dumnezeu. Este Însuși Dumnezeu sub forma energiilor Sale. Este dragostea Sa, care se revarsă din Ființa dumnezeiască și îmbrățișează toate făpturile.
Harul nezidit este Lumina lui Dumnezeu; este Hristos Care "stă la ușă și bate" (Cf. Apoc. 3, 20); este Duhul Învierii, Duhul Fiului lui Dumnezeu, care "strigă în inimile noastre: Avva, Părinte!" (Cf. Rom. 8, 15; Gal. 4, 6); este suflarea Cincizecimii, slava Schimbării la Față. Harul este viață, pace, bucurie. El robește inima și întreaga ființă a omului prin farmecul său fără a-i desființa libertatea. Harul aduce nădejdea mântuirii.
Harul nezidit este puterea nebiruită a Tainelor Bisericii. El îl renaște ontologic pe om în Sfântul Botez și îl unește cu Trupul lui Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Totuși, harul nu sălășluiește doar în Sfintele Taine, ci și în poruncile dumnezeiești, mai ales în porunca atotcuprinzătoare de a ne lua crucea și a-L urma pe Domnul.
Harul surpă peretele din mijloc al despărțiturii dintre Dumnezeu și om și aruncă o punte peste prăpastia care îi desparte. Harul este bogăția negrăită a vieții lui Dumnezeu, care se împărtășește omului. Este viața lui Hristos Însuși în inima credinciosului Său slujitor, dar și viața omului în Hristos. Harul zidește ființa veșnică a omului, ipostasul său. Așa cum aerul pe care îl respirăm este de neapărată trebuință pentru trup, tot astfel și harul este de neapărată trebuință pentru suflet. El nimicește moartea și dăruiește adevărata libertate duhovnicească, în timp ce omul lipsit de har nu se deosebește cu mult de dobitoacele necuvântătoare.
Părtășia la har înseamnă părtășie la moartea și Învierea lui Hristos. Ea presupune o jertfă, omorârea iubirii de sine și un chip de viețuire asemenea celui propovăduit de Tainele Bisericii.
Harul nu este ceva impersonal; nu este o putere abstractă. El este personal, întrucât izvorăște din Dumnezeul personal al Descoperirii. Prin urmare, a întrista harul, păcătuind și abătându-ne de la voia lui Dumnezeu, înseamnă a tăgădui și a trăda legătura noastră personală cu Hristos și cu întreaga Sfântă Treime.
Harul este puterea învierii viitoare pe care o așteptăm. În viața de acum, omul îl primește atât în sufletul, cât și în trupul său. Când omul moare, Harul însoțește și trupul în mormânt, și sufletul în cer. În ziua celei de-a Doua Veniri a Domnului, acest har va restabili în chip duhovnicesc legătura dintre trup și suflet, și îl va înfățișa pe om întreg înaintea veșnicului Judecător.
Când Dumnezeu va clătina "încă o dată cerul și pământul", pentru ca toate cele clătinate să treacă "ca niște lucruri făcute" (Cf. Evr. 12, 26-27), doar cele ce au fost pecetluite cu harul Său cel veșnic vor rămâne neclintite. Pecetea nevăzută a harului, văzută însă de îngerii lui Dumnezeu, va fi semnul celor care Îi aparțin Domnului. Pe temeiul acestui semn, oștirile îngerești îi vor aduna pe aleșii lui Dumnezeu și îi vor înalța la Cer, pentru a-L întâmpina pe Domnul și a rămâne împreună cu El în vecii vecilor.
Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Dreptatea lui Dumnezeu pe cărările harului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu