Aspazia Oţel Petrescu: "Ceea ce contează într-adevăr este să poţi să trăieşti în Duhul lui Iisus, în pacea lui Iisus"."Jertfa nu înseamnă să ne topim noi, să căutăm neapărat să fim desființați. Jertfa este un act de iubire"

* Frica de Dumnezeu este frica de a nu jigni iubirea Celui Care vine să ţi-o dăruiască; în ultimă instanţă, de a nu jigni iubirea Mântuitorului, Care S-a aşezat pe cruce pentru noi.

* Dacă ai şansa să poţi să oferi câteva clipe din viaţa ta în pacea lui Iisus, aia este fericire!

* Libertatea noastră desăvârşită este în momentul în care suntem liberi de păcat.

* Cel ce vrea să-şi scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.

* Cred că treaba generației voastre este să stați pe loc, să vă rugați și să postiți, și să așteptați momentul când Iisus vă va cere : "am nevoie de mărturia voastră". Tu vei fi acolo, și când vei auzi chemarea vei zice: "aici sunt Doamne, prezent!".

Din "Glasul Domnului": "Tot ceea ce face prietenul (lui Dumnezeu) este o roadă a iubirii altruiste"." Omul este liber pe cât de sincer iubește"."Lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun"

Glasul Domnului (1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20) 

Numărul 177 (2017), 

Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Evanghelia Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.  Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.

Pr. Ioannis Romanides: Desăvârşirea şi Taina Crucii

(...) crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu prin care ajunge la îndumnezeire.

Mântuirea fiinţelor umane nu constă doar în răstignirea Domnului pentru ele şi în dobândirea roadelor Jertfei de pe Cruce pentru satisfacerea dorinţelor de fericire. Dimpotrivă, fiecare credincios ar trebui să se răstignească pe sine nu din obligaţie, ci din propria voinţă, întocmai precum Hristos, fiindcă doar prin această dorită răstignire de sine se ajunge la participarea la Taina Crucii, prin care omul este transformat dintr-o fiinţă egocentristă în prieten al lui Dumnezeu şi dumnezeu prin har.

Glasul Domnului - Vindecarea orbului din naştere. "Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască"."Cine mustră înaintea celorlalţi pe cineva care a păcătuit sau vorbeşte cu patimă despre o oarecare persoană, unul ca acesta nu e mişcat de Duhul lui Dumnezeu, ci de celălalt duh."

Glasul Domnului(1)

“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)

Numărul 115 (2016), 

Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere)

Evanghelia: Ioan 9, 1-38 (*)

În vremea aceea, trecând Iisus a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Săi L-au întrebat, zicând: „Învățătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s-a născut orb?“ Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M-a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!“ Aceasta zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului“ – care se tâlcuieşte: trimis –. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.

Impresionanta marturie a doamnei preotese Emilia Şpan, mama PS-lui Siluan, despre Parintele Arsenie Boca si despre nasterea de prunci

În grija lui Dumnezeu

Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan

Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitro­politană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu popo­rului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.

Preotul din vis

M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bu­cium-Cerbu, în 1938. Du­pă absolvirea Şcolii Peda­gogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o gră­diniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cu­noscut pe Gheorghe Şpan, care era student la "Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Fa­milia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am sim­patizat, ne-am împrie­tenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facul­tatea, în 1959, ne-am că­să­torit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de în­văţă­mânt, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi "pro­feţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Epis­copul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi So­haru, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recu­noscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scări­şoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne aju­tau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu... Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţi­neam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
 

La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
 

În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstă­riţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ci­prian.

 Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mla­din, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: "Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”... La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: "Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămu­riri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi ru­dele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: "Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”...

Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi săr­bătoreşte pe Sfântul Ioan Evan­ghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântă­reţi la strană, la Gura Râu­lui. Mi-a zis: "Hai, vino tu!”. I-am po­vestit că noap­tea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufle­teşti. El mi-a zis să citesc Sinaxa­rul, în loc de pri­ceas­nă. Am citit şi m-a sur­prins cum era descris Sfân­tul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger... Aşa vă­zusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Bo­ca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi fru­moşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.

În Orlat, localitate ve­cină cu Gura Râu­lui, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să tri­mită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre mo­nahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii '50 ai veacului trecut. Fusese la Mâ­năstirea Vladi­mireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: "Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părin­tele, nu mă primeşte şi pe mine?”.

S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bu­cu­reşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cu­noască:

- Care, mă? - a zis Părintele Arsenie. La Gura Râu­lui sunt doi preoţi. 

- Soţia Părintelui Şpan. 

- Spune-i, măi, să vină! Da' să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.

O întâlnire binecuvântată

Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a înso­ţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam per­soane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mer­gem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: "Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: "Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?...”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: "Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adre­sându-mi-se: "Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa dia­conească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: "Ai faţă lu­minoasă!”. Apoi m-am retras.

 Între timp a început să vină lume, până când aproa­pe s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinu­ta sa. Îmi amintesc că a zis: "Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: "Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o foto­grafie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: "Tu!... Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: "Dac-o vrea şi Dumnezeu...”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau: "Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la dato­rie! Adică: nici abuz, nici refuz”.

Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: "Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?... De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: "Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. "Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul...”.

Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: "Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.

Ca să trăiţi!

După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: "Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”... S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.

 N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: "Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. "Să mai naşteţi un copil, că dacă nu...”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor. Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: "Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noas­tră, să mai facem copii?!”... Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: "La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.

În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: "Pregăteşte fami­lia!”... Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: "Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au des­chis toate uşile: elicopterul SMURD - liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: "Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsân­du-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.

Era pe la mijlocul anilor '70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: "Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Ar­senie şi i-am povestit. Mi-a zis: "Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.

Decât să omori, mai bine mori!

După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Ar­senie mi-a spus: "Decât să omori, mai bine mori!”. Pă­rin­tele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comen­tarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: "Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însăr­cinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: "Auzi, tu!? Mă, dacă fa­ceţi ceva - adică avorturi - suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.

După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucu­reşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sar­cina iar. M-am dus încă o dată la Dră­gănescu. Părintele Arsenie lu­cra pe schelă şi nu vorbea cu ni­meni. Părin­tele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: "Părinte Arsenie, aju­tă-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.

Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. "Hai să-i sărutăm mâna!” - i-am zis. Ne-am dus re­pede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: "Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: "Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!

Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: "Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: "Eşti însărci­nată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cine­va care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: "Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-ade­văr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.

Cunoscătorul gândurilor

Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: "A­cum am ce să-i spun Părin­telui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fari­seul. Că mă duceam cu lau­dă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: "As­tea-s de mărit!”. Adică de măritat.

Am venit acasă şi am plâns: "Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pen­tru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închi­nat acolo şi o doam­nă aştepta să dea cui­va în dar Cărarea Îm­părăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dum­nezeu iubeşte pe păcătos mai tare de­cât sfântul pe Dum­ne­zeu, nu mă puteam opri din plâns!... Ci­team pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manu­scris, cu predici. La Gura Râu­lui, în fiecare dumi­nică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Îm­­părăţiei. Scrieri ex­traordinare!

La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat din­tr-o fa­milie care-l cunoştea pe Părintele din tine­reţe a pomenit de Izvorul Părin­telui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu pro­prietăţi tămăduitoare: "Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da' nu s-o vinde­cat”. "Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.

Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Dră­gănescu, am băut apă dintr-o gă­leată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: "Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie so­cotelile cu viaţa asta pământeas­că. Maica Macrina a povestit că unei călu­găriţe i-a zis tot aşa, metaforic: "Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.

 Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Dră­gănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:

- Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?

- Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.

Apoi, privind către el, îl întreabă:

- Da' tu câţi copii ai?

- Părinte, eu nu-s căsătorit.

- Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?

- Doi.

- Da' tu le porţi grijă?... Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!

În faţa Părintelui Arse­nie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: "Mă, lăsaţi-vă, mă, în gri­ja lui Dumnezeu!”.

Lucrarea dumnezeiască

Am fost odată la Părin­tele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: "Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adi­că îşi câştigă ei cele ne­ce­sare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoş­tinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii '50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de mate­rial pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.

Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: "Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dum­nezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă "Saint Serge” din Paris. L-a cunos­cut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în mona­hism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfân­tul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Orto­doxe Române din Italia.

Parohia Părintelui Arsenie

Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bu­nescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.

 Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arse­nie n-a avut nimeni: toată ţara!

Sursa: Formula AS, Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

***

Preoteasa Emilia Şpan este mama Preasfinţitului Siluan, Episcopul românilor ortodocşi din Italia. Fiică de preot din Apuseni, preoteasă, mamă a şase copii, toţi cu studii superioare, între care şi un preot, doamna Emilia Şpan este un model pentru alte preotese, dar mai ales pentru credincioşii care o cunosc. De fapt, întreaga familie este una model, călăuzită de o puternică credinţă în Dumnezeu. [...]

Cum v-aţi cunoscut soţul?

Sunt fiică de preot, născută în Apuseni. A fost o bucurie pentru mine când am întâlnit un teolog, mai cu seamă că în zona noastră nu erau decât preoţi bătrâni. Eram şi eu curioasă să văd cum arată un tânăr teolog. În '56 am terminat Şcoala Pedagogică, iar întâmplarea a făcut să fiu numită în comuna Lupşa. Când am aflat că este un teolog acolo, am dorit să îl văd, să îl cunosc, fără un gând deosebit. Terminase abia atunci anul I. Ne-am simpatizat reciproc, fără promisiuni, ne-am împrietenit, iar prin anul III s-a propus căsătoria şi ne-am logodit. În '59 ne-am căsătorit, dar hirotonia a urmat mai mult în secret, întrucât nu avea stagiul militar. Înaltul Teofil Herineanu, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului la acea dată, a avut curaj şi l-a hirotonit pentru o parohie din Apuseni. A urmat o perioadă grea, întrucât nefiind recunoscut de stat, soţul meu nu primea salariu. Am locuit la părinţii mei, în apropiere de parohia respectivă. Înaltul Teofil ne mai trimitea câte un ajutor. A venit pe lume şi prima noastră fetiţă. Nu a fost uşor. Toată lumea reproşa părinţilor mei: "De ce aţi lăsat-o, în zilele astea, să se căsătorească cu un preot, nu vedeţi cât e de greu?" Cei de la inspectoratul şcolar m-au ameninţat că mă dau afară din învăţământ, ziceau că în zece ani nu vor mai fi nici preoţi şi nici biserici. Eu mi-am dat demisia din învăţământ şi mi-am urmat soţul, pentru că eram mereu ameninţată că o să mă dea afară. După 1961, a trecut perioada aceea grea, iar soţul a fost recunoscut de stat ca preot. La 1 martie a fost dat un decret şi am fost repartizaţi în comuna Scărişoara, judeţul Alba. Un început greu pentru că nu aveam şi noi acolo o cameră, o bucătărie de început, locuiam cu soţia preotului de acolo, care decedase. Pe-atunci ţineam legătura cu un părinte călugăr, Gherman Baciu, care a fost dat afară din mănăstire, de la Alba Iulia, dar el ne încuraja, ne sfătuia, era un sprijin.

"Era o bucurie să merg cu copiii duminica la biserică"

Cum v-au primit oamenii acolo?

Moţii sunt deosebiţi, ne-au aşteptat cu lemne tăiate, chiar şi cu aşchii ca să putem face focul repede. Am simţit o căldură deosebită din partea lor; nu veneau pe la biserică fără să intre pe la noi; majoritatea ne aduceau câte ceva: un litru de lapte sau smântână, sau ouă, erau foarte buni şi darnici. Aşa, ne-am acomodat repede. Nu a trecut un an şi am avut al doilea copil. Femeile mă încurajau văzându-mă ocupată mereu, la aproape un an-doi a venit şi al treilea copil. Pentru noi, copiii au fost o bucurie mare. Nu purtam grija zilei de mâine, ne rugam mereu la Dumnezeu, căci de fiecare dată era o bucurie pentru mine să merg duminica la biserică cu copiii. Erau acolo obiceiuri deosebite, dacă intrai în biserică trebuia să duci o prescure şi o lumânare pe care să le îmânezi preotului la uşa altarului. De Paşte se dăruia un miel viu care, pentru copii, dar şi pentru noi, era o bucurie. Viaţa în parohie era destul de grea, cine cunoaşte Apusenii ştie că sunt case destul de răspândite, împrăştiate pe dealuri. Era câte un cătun aşa de departe că, dacă pleca părintele dimineaţa, abia seara târziu se întorcea. I se aducea un cal şi aşa putea să meargă. Dar căldura cu care ne înconjurau şi tinereţea noastră făceau să nu socotim toate acestea ca pe nişte inconveniente.

Cum aţi ajuns la Gura Râului, lângă Sibiu?

Fiica cea mare s-a îmbolnăvit foarte grav, iar Clujul ne-a recomandat să plecăm de pe Valea Arieşului. Fiind o regiune minieră unde se exploata uraniul, putea să-i facă mult mai rău. Dar nu cred că a fost cauza asta. A fost o anemie hemolitică microsferocitară. După ce am stat la Cluj vreo şase săptămâni, medicii şi-au dat seama - în vremurile acelea nu era aşa cunoscută această boală - şi au recomandat să-i facem o splenectomie, adică să i se scoată splina. Am fost la Bucureşti şi tot aşa ni s-a spus, astfel că am cerut mitropolitului Nicolae Mladin să ne ajute. Chiar aşa i s-a şi adresat soţul meu: "Încotro să ne îndreptăm Înalt Preasfinţite?", fiind şi profesorul, şi duhovnicul lui de altădată. Se vacantase chiar atunci o parohie lângă Sibiu, la Gura Râului; fără să ştim unde este, a făcut o cerere imediat şi a urmat transferul. Aici am stat 22 de ani. La fel ca şi în parohia unde am fost, prin grija părintelui s-au pictat bisericile. La Gura Râului s-a dezvelit şi pictura veche de la o biserică greco-catolică care, iniţial, a fost ortodoxă.

A fost deosebit de frumos aici, ni s-au adăugat alţi copii, al patrulea, apoi al cincilea, al şaselea şi eram foarte fericiţi. Copiii au fost bucuria vieţii mele, chiar dacă trebuia să stau acasă şi să-i îngrijesc. La un moment dat erau patru la Sibiu, nu era uşor să facă naveta, dar când veneau acasă se întâlneau cu atâta drag cu surorile mai mici. Noi ne bucuram de succesele lor, învăţau foarte bine. Cea mare a început şi a terminat ca premiantă la Colegiul "Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Toţi au învăţat bine. Fiica cea mare este profesoară, a făcut Facultatea de Fizică, apoi a făcut Facultatea de Educaţie Tehnologică, a făcut şi specializarea în calculatoare, iar acum este profesoară. A doua a făcut Medicină, este medic epidemiolog, al treilea a făcut Teologie şi este preot în Sibiu, al patrulea este Preasfinţitul Siluan al românilor orodocşi din Italia, a cincea fată este asistentă, are doctorat în limbi moderne, iar a şasea, tot aşa, a studiat limbi moderne aplicate, a făcut un masterat şi un doctorat în Franţa, la Paris, legat de antropologia costumului popular românesc din Gura Râului.

Am avut copii buni, nu au fost pretenţioşi, nu ştiau să răspundă, erau respectuoşi. Poate că am fost puţin cam severi cu ei în perioada când erau mici. Am ajuns la concluzia că trebuie educaţi cel puţin până la vârsta de 3 ani, pe urmă se fac corecturi. Nu aveam probleme cu nici unul, erau foarte cuminţi. Au intrat cu toţii la facultate, cu bursă.

Oamenii erau apropiaţi de familia preotului în perioada aceea?

Odată a venit o vecină, voia să facă un avort. Ştiam de la părintele Arsenie că, decât să omori, mai bine mori. Am convins-o şi s-a întors de la autobuz, s-a întors acasă, a născut o fetiţă care, sigur, a fost bucuria ei. Noi mai trimiteam la mănăstiri pomelnice pentru Sfinta Liturghie, ne rugam la Dumnezeu amândoi, toată nădejdea era în mila lui Dumnezeu. La Gura Râului şi la Scărişoara lumea nu ţinea seama de vremurile care erau, îşi ţinea tradiţia creştină şi fiecare mergea înainte, chiar dacă pe ici, pe colo trebuia să fim atenţi la ce vorbim.

"Fie trăiesc o viaţă normală, fie mor la datorie"

Vă puteţi imagina viaţa fără copii?

Nu! Pentru mine au fost cea mai mare bucurie! Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost hotărâtoare. Mi-a spus fie să trăiesc viaţă normală, fie să mor la datorie şi mi-a dat şi un curaj, o putere poate nebănuită. Am fost de mai multe ori la el cu nişte probleme, am avut încercări destul de mari, dar rugam pe părintele, rugam pe Dumnezeu, pe Maica Domnului să mă ajute, şi aşa Dumnezeu m-a ajutat.

Câţi membri are familia lărgită?

Două dintre fiice ni s-au căsătorit cu preoţi. Avem în total 13 nepoţi. E o plăcere să se întâlnească, de acum sunt destul de mari şi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a rânduit. Mergeam cu soţul la părintele Arsenie şi adeseori el repeta: "Văduvele şi orfanii sunt ai lui Dumnezeu". Credeam că soţul meu este cel care trăieşte şi eu sunt cea care pleacă prima, dar a fost altfel... Am crezut în puterea lui Dumnezeu în toată vremea. Din punct de vedere material nu mă pot mândri cu nimic, dar nu ştiu de ce, nu am avut niciodată grija zilei de mâine. Am avut încredere deplină în Dumnezeu. Am fost uimită să văd că Dumnezeu ne poartă de grijă şi nouă. Mulţumesc şi Înalt Preasfinţitului Laurenţiu, care ne-a îngăduit să mai stăm în clădirea asta a mitropoliei, pentru că nu am avut casă, dar Dumnezeu ne-a rânduit de toate. Supravieţuim mulţumitor, mai mult nu putem să cerem de la Dumnezeu.

Cum au ales o parte din copii calea preoţiei?

La noi în familie se ştia că duminica se merge la biserică, nu rămâneau copiii acasă sau pe stradă. Acasă erau conversaţii în domeniu, vedeau şi ei care sunt preocupările noastre. Dacă erau prezenţi la Sfânta Liturghie, Dumnezeu a purtat grijă de ei. Noi nu le-am impus "du-te acolo" sau "nu te duce". Fiecare şi-a ales partea pe care o simţea că o poate face. Fiind totdeauna cu noi la biserică, şi lor le-a plăcut. Noi eram severi, se ştia că ce e drept e drept, ştiau regulile, ne-au ascultat mereu, dar fiecare şi-a ales să facă după cum a crezut el. Toată nădejdea ne-am pus-o în Dumnezeu, apoi, cu toţii au avut bursă, au fost şi burse de merit, burse republicane. Copiii noştri nu erau pretenţioşi, erau mulţumiţi cu ceea ce aveau, şi au învăţat bine.

"Toată biruinţa este bazată pe naşterea de copii"

Cum aţi trecut peste greutăţi?

Chiar dacă am avut momente mai dificile, eu obişnuiam să mă rog, să postesc şi între posturi, mă rugam, toată nădejdea mea era în Dumnezeu, în Maica Domnului, în sfinţi. La început ne era foarte greu, nu era material bibliografic ca acum. A fost o minune că l-am întâlnit pe părintele Arsenie şi am primit "Cărarea Împărăţiei" în manuscris. Mergeam des la părintele şi ne sfătuia. Am căutat sprijin la Dumnezeu şi prin mijlocirea preotului. Noi aşa am făcut şi nu ne-am înşelat. Fiecare copil a primit de la Dumnezeu - aşa şi spunea părintele Arsenie, "lasă, îşi câştigă ei" - şi într-adevăr Dumnezeu le-a rânduit la toţi, le poartă grijă la toţi. Niciodată nu m-am îndoit! Dacă era ceva de răbdat, răbdam. Ne rugam şi Dumnezeu le rezolva. Niciodată nu am cerut ca un copil să aibă nu ştiu ce carieră. Adevărul e că am zis: "Doamne, ce n-aş da să am şi eu un fiu călugăr! Doamne, primeşte şi un fiu de preot". Şi, la un moment dat, mi-a spus fiul că se călugăreşte. La început parcă am tresărit, dar deşi m-am bucurat foarte mult, când a plecat la mănăstire, ne-am despărţit mai mult lăcrimând. M-am bucurat foarte mult şi pentru că se întâlnise şi cu părintele Rafail Noica. Am fost fericită de fiecare dată când termina facultatea unul dintre copii, toată viaţa m-am bucurat de ei. Dumnezeu ne-a rânduit aşa, fără să cerem în mod deosebit.

Cum aţi îndruma o tânără preoteasă?

Nu e chiar uşor nici în zilele noastre. Dar şi pe vremea tinereţii mele a fost greu, cum v-am spus. Acum nu mai e la modă să se nască mulţi copii. Cred că tot succesul şi toată biruinţa sunt bazate pe naşterea de copii. Zicea părintele Arsenie: "Măi, dacă nu îi naşteţi la rând, dacă faceţi ceva cu copiii, se varsă păcatul pe cei care sunt în viaţă". Mie mi-a fost teamă, ştiam că nu avem ce să le dăm copiilor din punct de vedere material, atunci nu mi-a rămas decât să lupt, să mă rog, cât mi-a stat în putinţă, la Dumnezeu, să ne ajute cum ştie. După ce soţul meu a murit, a fost foarte greu, e o sfâşiere pe viu. În momentul în care simţeam durerea aceea mare citeam un paraclis, un acatist, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan, Sfântul Ioan din Kronstandt, nu mai ştiu ce nu am citit, cuvinte de îmbărbătare şi, împărtăşindu-mă des, Dumnezeu mi-a dat o putere pe care nu o pot descrie, să depăşesc acele momente, toate cu folos. Ceva mai frumos nu poate să fie decât să fii aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu le rânduieşte toate.

Nu vă spun după cărţi, vă spun din ce am trăit. Aş fi fericită să fie mereu preoţi şi preotese cu credinţă. Însă Dumnezeu pe toţi ne apropie, poate nici noi nu am fost de la început aşa trăitori, dar a avut grijă Dumnezeu să ne dea şi câte o încercare, şi câte un semnal de alarmă, cum e drept, cum e bine, şi noi am biruit.

Dumnezeu este aşa de bun, chiar dacă nu începem aşa de sinceri, are mijloacele Lui de a ne întoarce, de a ne atrage, pedagogia lui. Rugăciunea să nu lipsească.

Nici eu nu ştiu cum am avut curajul să spun atunci că nu pot să slujesc la doi stăpâni. Dar Dumnezeu, chiar în naivitatea aceea a mea, nu m-a lăsat. Trimitea ajutoare Dumnezeu, că m-am cutremurat. Uneori mi-a trimis câte o mătuşă care nu avea copii şi care mă mai ajuta. Mai ajungea câte un pachet, câte un cadou. Eu atât vă spun, ca rugăciunea să nu lipsească preoteselor, dacă s-ar putea. Să aibă curaj să nască copii. Copiii sunt cheia succesului. Eu sunt o preoteasă demodată. Am trăit în anii aceia când se ştia mai mult de Dumnezeu, dar şi acum sunt impresionată de trăirea preoţilor. În zilele astea, soţiile de preoţi trebuie să se încadreze şi cu serviciul şi cu toate. Dar eu am îndrăznit şi mi-a ajutat Dumnezeu.

Sursa: Slujirea Preotesei Doamna preoteasă Emilia Şpan: „Copiii au fost bucuria vieţii mele“

Parintele Iustin Miron: "Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat."

Simti ca te afli pe acoperisul lumii. Sus, pe un platou insorit, deasupra padurilor si a muntilor valuriti, deasupra unei manastiri cu ziduri albe, cufundata in liniste. Eu si un calugar, intinsi amandoi pe iarba. E locul lui de meditatie, unde se retrage cand nu mai are treburi, in ceasul acela de amiaza tarzie, in care intregul asezamant se invaluie de soapte, lumina lina si mister: Iustin Miron, staretul manastirii Oasa. Sta tihnit intr-un cot, isi intinde alene picioarele pe iarba, priveste zambitor departarile, cu ochii sai albastri, si ii place. Ii place tot ce vede. Zice ca adesea "simte" intreaga fire ca pe o simfonie. Paduri, munti, animale, oameni... Intreg poporul asta de oameni aflat la picioarele muntelui, misunand prin vai. "Manastirile sunt pilonii lumii", spune. "Sunt un varf al existentei romanesti. Tot ce are neamul nostru mai bun, ridicat pe culmile cele mai inalte..."

La Manastirea Oasa sunt douazeci si cinci de calugari si toti sunt tineri, toti intelectuali, absolventi de studii superioare. Au ales sa abandoneze lumea. Sa faca manastire aici, pe-un pisc al Sureanului, si sa traiasca-n ea cu totii impreuna, rugandu-se pentru binele omenirii. Cea mai apropiata asezare e la 45 de kilometri in vale - Sugag. Unii dintre frati n-au mai ajuns pe acolo de luni si luni de zile. N-au timp. O manastire cu randuieli aspre, athonite, cu rugaciune neintrerupta si slujba de la 3 noaptea pana la ora 8 dimineata, apoi munca, vecernie si iar rugaciune. Dar mai ales cu o bucurie teribila de a face toate astea impreuna.

Staretul insusi e absolvent de doua facultati, ucenic apropiat al marelui duhovnic Teofil Paraian si unul dintre conducatorii tineretului ortodox roman. Un important teolog al Ardealului, la numai 42 de ani, judecand mai ales dupa numarul mare de oameni care il viziteaza sau i se spovedesc. Tineri, mai ales tineri urca la Oasa. Multimi de adolescenti iau in piept muntele, saptamana de saptamana, doar ca sa il cunoasca. Multi dintre cei care isi spuneau inainte atei, rockeri sau anarhisti si-au gasit o "directie" in viata, dupa numai o singura discutie purtata cu staretul Iustin. De aici, din inaltimile azurii ale padurilor, calugarul cu ochi albastri vede altfel lucrurile. Mai detasat, mai limpede, mai stravezii. Pentru noi, cei de jos, vorbele sale pot fi astazi pilda.

"Tara" din varful muntelui

Zice ca manastirile ar trebui sa fie "un model" pentru toti oamenii de la poalele muntelui. La propriu, ca un model de economie si organizare. Ca ele sunt "tara in mic", in orice moment istoric, un reper de la care toti conducatorii neamului ar putea sa invete. "Da, manastirea poate fi un model pentru o societate, pentru o tara. A venit odata la noi un duhovnic renumit din Athos si ne-a zis ca daca noi, romanii, vrem sa ne salvam ca popor, sa ne intoarcem spre manastirile noastre".

Ca ele pot fi solutia. Ne indemna pe noi, romanii, sa nu cautam spre Apus, ci sa ne gasim ca reper manastirile noastre. M-a mirat cand a zis treaba asta, chiar nu ma gandisem. Mi-am dat seama ca si noi suntem aici, de fapt, "o tara". Fiindca avem si administratie, multa munca, tot felul de profesii care ar putea alcatui o "economie in sine", dar avem si viata culturala, duhovniceasca, totul. Si, mai presus de toate, manastirea e un model pentru a trai impreuna. De aceea am luat noi programul manastirilor din Athos - cu scopul de a ne potenta valorile noastre romanesti, nu de a-i imita pe greci. Am luat doar niste elemente de randuiala, de program. De ce? Fiindca am observat ca, inca de la stramosii nostri, de la daci, noi, romanii, avem doua mari insuficiente: lipsa de organizare si de unitate. Chiar Herodot spunea despre traci - in secolul 5 dinainte de Hristos - ca daca ar fi uniti, ar fi cei mai puternici din lume. Erau darji, spirituali, luptatori, cei mai numerosi dupa "inzi". Iar noi, dacii, cei mai reprezentativi din aceasta imensa putere tracica. Acelasi Herodot zicea, insa, ca "ei nu vor putea sa se uneasca sub acelasi conducator niciodata si de aceea ei vor ramane intotdeauna... slabi". Asta e. Asta-i slabiciunea noastra, cu care trebuie sa luptam si azi. Dar temei de unire exista. Ar trebui sa intelegem ca pentru noi, romanii, a fi "aproape de ortodoxie" inseamna de fapt a fi aproape de noi insine. Mai aproape de realitatea noastra. Iar chipul lui Dumnezeu este chipul tau, de fapt. De aceea, Domnul Hristos mai e numit si "oglinda". Zicea parintele Teofil ca, inainte de a te intalni cu Dumnezeu, te intalnesti cu tine insuti. Adica tu Il cauti pe Dumnezeu intrupat si te gasesti pe tine. El apare ca o oglinda, aratandu-te pe tine cum esti. Majoritatea dintre noi, oamenii de azi, nu ne cunoastem pe noi insine. Nu ne cunoastem identitatea, misiunea. De aici porneste drama omenirii intregi."

Calea spre cer

- Dumneavoastra, parinte, cum v-ati gasit vocatia, misiunea?

- Cand am descoperit prima data o manastire - Sambata de Sus - eram student la Electronica in Timisoara. Nu mai fusesem niciodata intr-o manastire si nu credeam in Dumnezeu. Eram un ins foarte rational, imi placeau matematica, stiintele, si pot spune ca am fost chiar un student bun. Dar pana la urma, logic vorbind, ma tot intrebam ce rost au toate lucrurile astea care ne inconjoara. Cum au aparut?... Evolutionismul... Teoria big-bang-ului, ca la inceput a fost un haos al particulelor de praf care s-au unit intre ele... Sincer, toate astea nu m-au satisfacut. Ma intrebam: cum se poate sa fi fost haos si acum sa fie ordine? Cum poate haosul sa creeze ordinea, de la sine? Nu se poate, imi tot ziceam. De la haos nu se poate trece decat la o alta forma de haos. Iar eu, fiind de la sat, ma gandeam asa, gospodareste: cum ar fi sa las haos in gradina mea, sa nu intervin deloc, si sa vad aparand porumbul pe randuri, de la sine, la mine-n ograda? In vecii vecilor n-o sa apara!, daca nu intervine o persoana care sa faca ordine. Ordinea implica persoana. Nu se poate de la sine.

Hotare noi, pentru o biserica veche

Si astfel am pornit sa ma intreb mai adanc... Ei, si cand am ajuns prima data intr-o manastire, la Sambata, nu mi-a venit sa cred ce am vazut acolo. O alta lume. Oameni care traiau impreuna. Care se iubeau. Care se rugau necontenit pentru altii... Care aveau totul impreuna, n-avea nici unul nimic al lui. Liberi ca pasarile-n vazduh, fara nimic de pierdut. Nimic personal, nici un bun, nici un capat de ata. Nu-mi venea sa cred ce comunitate extraordinara! Credeam ca visez. Mi-au trebuit trei zile ca sa ma dezmeticesc. Imi ziceam: "Mai, e real! Asa ceva chiar exista!...". Si atunci mi s-a reactivat ceva ce deja aveam, ceva cu care ma nascusem: chemarea.

- Credeti, asadar, ca fiecare om se naste cu o anumita chemare, pe care o are de la inceput?

- La monahi, sunt sigur. Se zice ca multi s-au calugarit din cauza ca li s-a intamplat ceva in viata mai tarziu. Fiindc-au avut un necaz - saracie, boala, esec in iubire etc. Eu n-am avut nici una din toate acestea. Si oricum iti descoperi vocatia si fara necazul ala. Nu necazul produce vocatia. De fapt, Dumnezeu te intoarce, dar numai atunci cand ai tu disponibilitatea, cand esti pregatit. De pilda, ditamai Sfantul Antonie cel Mare, intemeietorul monahismului mondial - el a stat in ispita aproape 40 de ani. Credea ca asa va fi viata lui pana la capat - fara credinta. Numai ispite si ispite. Iar dupa 40 de ani, i s-a aratat Domnul Hristos. El L-a intrebat: "Doamne, unde ai fost pana acum?" Hristos s-a intors si i-a zis: "Antonie, am fost tot timpul cu tine..." Asadar, a fost mereu cu el, dar l-a lasat sa priveasca singur si sa aleaga. Asa ca vedeti, Domnul Hristos e mai aproape de fiecare dintre noi decat suntem noi fata de noi insine. Dar uitati-va cat e El de smerit, ce delicat se amesteca cu gandurile omului, cu toate ispitele lui, cu fleacurile si mizeriile lui, pana la urma. El coboara acolo, merge in mizeria aia din sufletul nostru, doar ca sa ne recupereze. Si ne-ar recupera imediat pe toti, daca nu ar face totodata un lucru sublim: daca nu ne-ar respecta libertatea.

- Puteti spune ca v-ati simtit liber, in ziua in care ati renuntat la lume, cand ati ales aceasta viata izolata, plina de lipsuri si restrictii?

- Eu inca de foarte tanar am crezut mereu ca sunt un om liber. Adica am facut numai ce am vrut in viata mea. Inainte de a merge la manastire, eram indragostit de-o fata, mergeam la chefuri, in excursii pe munte, faceam numai ceea ce doream. Este un lucru pe care l-am inteles mai tarziu: anume, ca orice initiativa de bine, orice gand bun care-ti vine, e de la Dumnezeu. Adica initiativa binelui in viata omului o are intotdeauna Dumnezeu. Tu zici: "E gandul meu. Pornirea mea!" Ei bine, nu-i a ta. Dumnezeu ti le-a transmis. Ei, si atunci mi-am zis, cand am ajuns la Sambata: daca exista lumea asta manastireasca atat de curata, de frumoasa, si eu sunt un om liber, atunci ce ma opreste pe mine sa aleg calea asta? Ce ma poate opri? De atunci m-am hotarat. Mi-am terminat facultatea, am vorbit cu parintii, am incheiat toate socotelile cu lumea. Iar apoi am pornit pe calea mea pana la capat.

"Cel mai greu lucru e sa faci unul din mai multi"

- Se simt pacea, armonia, in manastirea aceasta a dumneavoastra. Nu peste tot e la fel. Unii calugari marturisesc ca uneori se strecoara si in mediul monahal invidia, cleveteala, ispita. Cum reusiti sa tineti in mana o obste atat de eterogena si numeroasa?

- Intr-adevar, nu-i usor. Mai ales cand apar in manastire si sutele de pelerini. Suntem cea mai numeroasa obste din Arhiepiscopia Albei. In Ardeal nu-s manastiri asa mari ca-n Moldova. Dupa cum spunea parintele Arsenie Boca: cel mai greu lucru este sa faci unul din mai multi. Trebuie sa-l valorifici pe fiecare, astfel incat sa ramana el insusi. O legare impreuna, dar in care fiecare-si pastreaza unicitatea lui. O simfonie ar trebui sa fie manastirea. Sunt inca atat de multe lucruri bune in oameni, incat nici nu va dati seama ce bogati am putea fi noi, daca am fi mai deschisi unii spre ceilalti... De pilda: noi doi vorbim acum. Dialogam pentru ca eu sa ma imbogatesc cu tot ce aveti dumneavoastra.

Ce avere inestimabila e ascunsa in dialogul acesta al nostru! Iar dumneavoastra nu-mi dati darul pe bani. Va oferiti pur si simplu. Comunicam. Dar va inchipuiti ce-ar fi daca ai reusi sa te impartasesti cu toti ceilalti - cu toti! - cat de bogat ai putea fi din aceste bucurii atat de simple? Ce ne inchide, de fapt? Mandria, orgoliul. Atat. Or, biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii.

Gica AluiHristos de Marius Iordachioaia

La noi in manastire sunt multi calugari intelectuali. La vaci lucreaza doi frati, amandoi cu studii superioare. Monahi de mare valoare. Te poti intreba cum se face ca oamenii astia nu se plafoneaza. Fiindca ei traiesc unirea cu Dumnezeu prin toate. In timp ce calugarul munceste la vaci, prin asta lucreaza in el comuniunea cu Dumnezeu - prin ceea ce face. Si asta e ceva minunat: impreuna lucrarea cu Dumnezeu... Impreuna cu Dumnezeu ranesc la grajduri, impreuna cu Dumnezeu matura prin curte, impreuna cu El fac totul. Astfel te poti sfinti chiar maturand o viata intreaga. E atat de slaba ideea asta, ca trebuie sa faci lucruri inalte, ca sa fii inalt. Gresit. Si prin lucrurile cele mai de jos te poti indumnezei.

- Pierderea acestor bucurii simple, a comunicarii si deschiderii sufletesti, poate fi una din cauzele acestei crize mondiale, care ne inspaimanta pe toti?

- Poate chiar cauza principala. Pentru ca, vedeti, in ultimii ani ni s-a introdus o mentalitate de consumator. Traim intr-o societate a consumului. Traim parca numai ca sa consumam. Or, duhovniceste, criza asta ne-a ajutat. Era o risipa. Eram buimaci, nu mai stiam de noi. O risipa de valori materiale. Dar si o risipa de oameni, pana la urma. Foarte multi oameni se pierdeau. Vin aici oameni care au bunastare, averi multe. Discut cu ei. Mi se spovedesc. Pai sa vedeti ce probleme au avut si au... cu viata lor, cu familiile lor. Sa vedeti ce mentalitate sindicala aveau copiii lor - mereu voiau bani, zic ca parintii niciodata nu-i inteleg, le trebuie si jeep-ul ala, si hainele alea... Nu-i mai puteau tine in frau parintii. Ei, acuma pot: e criza. Deci se folosesc de criza asta ca sa-si educe copiii, sa-i aduca la normalitate. Stiu ca azi e mare suferinta in lume. Dar e si o parte buna a crizei acesteia: prin ea, putem sa ne recastigam sufletele.

"E vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce a primit de la el in istorie"

- Care dintre calitatile noastre, ale romanilor, le putem folosi pentru a iesi din acest impas material si sufletesc?

- O calitate care din pacate e adesea neinteleasa ori vazuta prost: apetenta romanilor pentru taina, pentru mister. O dorinta de taina, pentru Dumnezeu in creatie, in materie - in arbori, in munti, in case, in brazdele campului - in tot ce ne inconjoara... E un atu al nostru, alte popoare n-au asta. Cele din Orient, ca sa realizeze legatura cu divinitatea, "taie" materia. Vor sa se poata detasa de tot ce-i in jur. Noi, invers, prin lucurile cele mai simple, ne apropiem cel mai mult de Dumnezeu. E o calitate aceasta. Pentru noi, tot ce ne inconjoara e-o scara spre cer. Prin toate urcam catre cer. Altii n-au simtirea asta, dimpotriva, le elimina pe toate si urca numai launtric, nevazut. Sau Occidentul... Ei nu taie materia, dar sunt foarte utilitaristi. Ei nu-L urmaresc pe Dumnezeu prin creatie, prin tot ce-i in jur, ci urmaresc doar profitul. De aceea, bisericile lor sunt goale si ale noastre pline. Uite, cum ar fi o vaca. Pai occidentalul nu se gandeste decat cum sa aiba cat mai mult lapte de la ea. Dar el nu-si iubeste vaca aia. Eu, cand eram copil, tin minte cum asteptam vaca de la pasune, cat ma bucuram cand o vedeam venind seara si o mangaiam, parca era cineva drag din familie. Vedeti, acum s-a pierdut foarte mult in planul vietii prin "eficienta cu orice pret". Inainte, taranii nu-si puneau problema daca sunt eficienti, si tocmai astfel castigau mai mult.

Tara era mai bogata. Fiindca munceau cu drag, munca le statea in fire. Eu am intrebat-o odata pe mama, cand eram la facultate si inca ateu, daca ei castiga ceva lucrand pamantul, sau pierd. Ea s-a uitat la mine asa... uimita. Ma privea ciudat, ca pe un om care nu-i intreg la minte, fiindca poate gandi asa ceva. Zice: "Mai copile, ce vorba-i asta? Noi lucram pamantul fiindca asa ne-am pomenit si treba sa-l lucram..." Atunci n-am inteles, dar apoi, da. Am inteles ca ei asa-si traiesc viata. Nici nu va inchipuiti ce lucru inalt e asta: sa-ti traiesti viata! Taranul, lucrandu-si via, isi lucreaza de fapt solidaritatea cu ceilalti, caci munceste si cu vecinii acolo, deodata. Si se bucura, nu fiindca strugurii aia au o valoare materiala si-i evalueaza in bani. Nu. Se bucura de Dumnezeu, pentru darul acela! Ca uite, ce struguri o dat Dumnezeu... Lucreaza comuniunea cu celalalt si cu Dumnezeu prin asta. Prin ceea ce face. Si el asa isi traieste viata. Am observat ca astazi bunul cel mai de pret care ii e confiscat omului e chiar viata lui. Nu vorbesc de oras, ca acolo e dezastru. Mergi la serviciu, muncesti ca o masina, vii acasa, te pui la televizor, o bere, mancare si iarasi de la capat. Dar viata ta!... Unde e?... Si atunci treci intr-o extrema, fiindca orasu-i o zona a extremelor. Zici ca-ti traiesti viata daca te bagi la pacate, la alcool, femei si alte lucruri de tot rasul. Pe cand la sat, taranul isi traieste viata prin toate. El de dimineata pana seara face un exercitiu al trairii vietii. El se bucura de toate. Pentru el nu-i importanta productia materiala, ci productia spirituala pe care o realizeaza el in relatie cu animalul lui domestic, cu pamantul lui, cu tot ce-l inconjoara.

- Productia spirituala... Suna frumos, dar cam utopic pentru vremurile astea atat de nebunesti...

- M-ati intrebat ce calitati bune avem noi, romanii, in firea noastra. Si am raspuns. Acum e adevarat ca intreg sistemul e stricat. Satul e slab. Slabanogit de tot, golit de viata. Nu si-a mai revenit dupa comunism, a fost aceea o lovitura prea puternica. Daca noi am avea astazi o viziune unitara la nivel de popor, ar fi vremea ca orasul sa ii raspunda satului pentru tot ce-a primit de la el in istorie. Fiindca satul a dat atat amar de valori, iar orasul a consumat mai mult decat a produs. Satul a fost cumva ca radacinile pentru oras. Azi, radacinile sunt slabite si e nevoie ca orasul sa reactioneze, sa trimita seve proaspete inapoi, sa restituie darurile primite. Dar noi n-avem o viziune ca popor, prin care orasul sa ajute satul. Uitati-va in Germania - sunt firme aproape in fiecare sat. Nemtii au facut intentionat treaba asta, unitar, ca sa fixeze populatia la tara. Si-au pastrat satele, chiar daca viata traditionala nu mai este. Noi inca mai avem putin din aceasta viata traditionala, dar ne batem joc de ea. In Germania se cumpara si acum straie populare romanesti, doar pentru frumusetea lor, in timp ce noi nu avem demnitate, curaj, sa purtam hainele stramosilor nostri. Cum sa vorbesti tu de valorile unui neam, daca nici hainele nu ti le mai porti, fiindca ti-e rusine? Ispita e s-aduci, sa inlocuiesti, sa importi, sa imiti. Criza noastra n-ar fi fost asa mare, daca am fi fost oleaca mai destepti, sa nu ne uitam traditiile si valorile, care ne-ar fi ajutat si economic. Ce sa mai vorbim... Lucrul asta ma doare.

Minunile Maicii Domnului

- Pot sa faca ceva manastirea, credinta, pentru a salva aceste valori?

- Mereu, noi primim aici sute de tineri, elevi si studenti. Continuu, pe tot parcursul anului. Ne-am gandit ca singura nadejde a unei renasteri a neamului sunt acesti oameni noi. Ii gazduim, ii hranim, avem pentru ei tabere si sute de locuri. Si ii invatam pe tinerii acestia care urca la noi ca ar fi bine sa vina imbracati romaneste. S-a format aici asa, ca o "miscare" indreptata spre pastrarea hainelor stramosesti. Ei le recupereaza de la taranii care azi se rusineaza cu ele. Si le poarta ei, orasenii, cu mandrie. Va dati seama, faptul ca vin de departe, din toata tara, si urca atata drum... De ce fac asta? Doar nu-i obliga nimeni s-o faca. Sute si sute de tineri si-au regasit credinta in Dumnezeu venind aici. Va pot spune cazuri nenumarate. Pentru asta, am avut nevoie si de calugari buni. E o misiune grea aceasta, cu tinerii. Trebuie sa-ti faci timp pentru ei, sa le vorbesti, sa fii capabil sa raspunzi la problemele lor. Si, mai presus de toate, trebuie sa-i iubesti. Chiar sa-i iubesti, caci cu acestia nu merge sa te prefaci, sa fii protocolar. Imediat simt cand nu te indrepti spre ei cu tot sufletul.

Iti trebuie delicatete, iti trebuie putere. In general, am observat ca monahismul romanesc nu gestioneaza intotdeauna relatia cu lumea, intr-un mod mai responsabil. Noi suntem pe modelul vechi, cum au fost si stramosii nostri: adica foarte deschisi. Manastire deschisa, usi deschise, oameni deschisi. Un calugar trebuie sa sfinteasca intreg locul pe care il locuieste. Sa iasa in intampinarea oamenilor cu toata dragostea lui. Nu de mult, manastirea Oasa a primit din Athos o icoana a Maicii Domnului. Ea nu facuse minuni niciodata pana atunci. A inceput sa produca miracole doar atunci cand ne-am rugat inaintea ei noi, calugarii de aici. Vindecari, impliniri ale dorintelor. Poate credeti ca exagerez, dar pentru noi, calugarii, aceste minuni sunt cel mai firesc lucru. Noi nu ne miram deloc cand vedem ca se intampla vindecari miraculoase. Ne bucuram pentru oameni, dar nu ne miram, nu suntem surprinsi. Asta e de fapt ajutorul cel mai concret pe care i-l poate da omului manastirea: sa-l faca sa vada ca lumea e plina de miracole. Cand vad intr-un om venit la Oasa aceasta schimbare, mie imi vin lacrimi in ochi. Daca el a reusit asta, ce mai conteaza criza, necazurile, lipsurile?... Se simte puternic, fiindca are mereu de partea sa puterea rugaciunii si stie ca dorintele i se pot implini. Aici, sus, in munti, iti dai seama mai usor ca tot ce te incojoara e o minune a lui Dumnezeu. Iar cand cobori si te intorci acasa, poti sa ai de partea ta cel mai mare dar cu putinta: pe tine insuti. Chipul tau in care se oglindeste chipul lui Dumnezeu.

Sursa: Lumea Credintei, IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa - "Biserica poate fi locul unde se intalneste cerul cu oamenii"

PAGINI WEB:

Parintele Iustin de la Oasa si Parintele Mihail de la Sambata vorbindu-ne intr-o conferinta despre milostenie, dar nu numai 

Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos"

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate

Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad  

Parintele Iustin de la Oasa si Parintele Mihail de la Sambata vorbindu-ne intr-o conferinta despre milostenie, dar nu numai

Conferinta "Milostenia. Aspecte practice si duhovnicesti" tinuta la Manastirea Brancoveanu, Sambata de Sus de catre Părintele Mihail Bobârnat si Parintele Iustin (de la Manastirea Oasa) in noiembrie 2012

Parintele Mihail:

 Ceea ce se doreste este sa fie o comunicare; adica comunicare insemnand transmiterea preocuparilor voastre catre oameni, sa spunem, cu mai multa experienta, pentru ca varsta inseamna in primul rand mai multa experienta. Ceea ce face diferenta majora intre generatii este experienta de viata, nu cunoasterea, nu informatia, pentru ca asta se poate recupera si se poate egaliza ca nivel. Si experienta de viata te pune in fata a doua situatii diferite, a celui care a trecut prin niste lucruri si le stie, si a celui care le stie teoretic dar n-a trecut prin ele. Si atunci, sigur ca dorinta celui care a trecut prin experienta de viata este sa-i faca si pe ceilalti sa inteleaga.

Suferinta este o stare care se transmite doar pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare 

Sunt anumite aspecte, insa care nu se pot transmite. De exemplu partea afectiva a unei situatii prin care trece un om ramane unica; nu se poate transmite.

Voi n-ati fost cu noi in celule - de Radu Gyr

Intrebam pe cineva care a stat multa vreme in inchisorile comuniste si a trecut prin toate torturile multa vreme, si incerca sa faca cunoscuta experienta lui mai mult ca eveniment, prin ce a trecut. Si l-am intrebat daca el se simte inteles de ceilalti. Si mi-a spus ca foarte putin, pentru ca suferinta nu se poate transmite. Bucuria se poate transmite. Bucuria este o stare molipsitoare. Vezi pe cineva bucuros langa tine si devii si tu bucuros alaturi de el. Iti impartaseste motivul bucuriei si devii si tu foarte bucuros.  In schimb suferinta este o stare care nu se transmite decat pentru cel cu o mare sensibilitate, pentru cel cu un suflet sensibil, cu o inima iubitoare si compatimitoare. Numai in felul asta se poate transmite, dar neputand sa preiei intru-totul povara celui care sufera.

 Mila este  durerea unei inimi pentru cel care sufera

Tema noastra de dezbatere este cea a milosteniei, si a milostivirii practic. Milostenia este numai expresia milei, expresia concreta a milei, si mila este in legatura directa cu suferinta. Ce ar putea sa insemne mila? Este suferinta unei inimi iubitoare. Asta este mila. Deci in primul rand este iubire. Cine are mila categoric intra in primul rand in sfera celor care sunt oamenilor iubitori, celor care au dragoste. Nu poti sa zici ca mila-i altceva sau sa zici ca e un alt sentiment. Nu! Mila este durerea unei inimi pentru cel care sufera. Asta este mila. 

Si spuneam ca suferinta nu se poate transmite intrutotul, insa, prin coparticipare, dai sentimentul celui care sufera ca este incurajat, ca nu este singur si in felul asta isi poate purta crucea. Dar ca experienta durerea si suferinta nu pot fi transmise. De aceea, cei care au trecut prin experiente limita, experienta suferintei - in inchisorile comuniste in special, fiind expereinta asta mai recenta-, au spus ca scoala inchisorii a fost cea mai importanta scoala din viata lor, si ca ceea ce au invatat trecand prin suferinta n-au reusit sa invete in nicio alta experienta din viata. Asa incat unii s-au socotit binecuvantati de Dumnezeu ca au trecut prin ceea ce au trecut. Bineinteles ca afirmatii de felul acesta sunt facute postfactum, dupa ce starea respectiva de tortura, de chin, a trecut, si a putut omul sa rememoreze si foloasele pe care le-a dobandit.

Parintele Arsenie Boca - Dumnezeu sa-l randuiasca in ceata dreptilor! -  dupa ce a iesit din inchisoare, dupa ce a trecut pe la Canal, si a revenit in Manastire la Prislop, a scris o scrisoare episcopului de la Arad, printre care-i spunea: "m-am intors acasa, din inchisoare, de la munca fortata, sanatos si mult folosit". S-a socotit un om trimis de Dumnezeu ca sa fie sprijin celor care se aflau acolo in suferinta.

Si mi-a spus cineva care a stat cu Parintele la Canal, printre putinii oameni care au mai ramas in viata si am putut sa-i cunosc, si exact acest lucru mi-a marturisit ca: prezenta Parintelui Arsenie Boca in mijlocul lor a fost binecuvantarea lui Dumnezeu, ei putand sa-si ia curaj, nadejde, putand sa-si poarte crucea, de la exemplul sau. Si ce exemplu dadea Parintele Arsenie? De fapt un exemplu care practic nici nu putea sa fie urmat. Dansul era semnul prezentei lui Dumnezeu in mijlocul lor. Si mi-a spus asa: Parinte, acolo unde toti eram garboviti de munca si chinuiti si suparati, si revoltati, era un singur om care era drept ca lumanarea, si asta era Parintele Arsenie Boca. Nu l-am vazut niciodata incovoiat de munca desi muncea cat doi. Nu l-am vazut niciodata nemultumit sau suparat, nu a comentat niciodata ca nu-i suficienta hrana, desi nu manca decat portia, strict, cat i se dadea de la temnita. In timp ce ceilalti detinuti aveau dreptul sa primeasca o data la trei saptamani, pachet de acasa, el refuzase orice fel de sprijin, sa nu puna credinciosii pe drumuri, sa-l ajute pe el, si se multumea cu portia strict de acolo. Si atuncea mila nesfarsita a lui Dumnezeu fata de oamenii aceia chinuiti si-a gasit si o forma concreta si prin prezenta Parintelui Arsenie acolo, care le dadea lor nadejde.

Mila presupune sensibilitate, dragoste

Spuneam ca mila este o fata a dragostei, este suferinta omului care iubeste. Chiar si in relatiile dintre doi tineri care se iubesc poate sa apara mila, si de multe ori mila insoteste, sau intareste dragostea. Si daca cineva dintre cei doi sufera, iubirea celuilalt se exprima sub forma de mila. Deci mila presupune o sensibilitate, presupune in primul rand dragoste.

Acuma se pune intrebarea daca poti interivieni cu ceva aici, sa influentezi starea inimii tale? Adica poti sa pleci de la fapte facute mecanic, dupa porunca, si sa ajungi la sensibilitatea pe care o cere Dumnezeu? Oare ce cere Dumnezeu de la mine? Cere intr-adevar sa schimbi situatia oamenilor? Oare Dumnezeu nu poate El sa intervia, sa-i faca pe toti sa aiba bunastare, sa fie multumiti, sa aibe tot ce le trebuie? Nu poate El schimba lucrurile acestea? Categoric ca da! Si atunci ce cere Dumnezeu de la noi? Sa facem lumea in care traim o lumea a bunastarii? Iata ca in occident in mare parte obiectivul asta s-a atins! S-a schimbat ceva? E multumit Dumnezeu cu ce s-a realizat? Sunt multumiti oamenii, ei insisi, acolo, in societatea in care traiesc, cu bunastarea? S-a rezolvat problema suferintei, acolo unde nu mai exista, sa spunem noi, un nivel de trai foarte scazut, oameni sub limita saraciei? Deci practic ne punem intrebarile astea ca sa stim de fapt ce urmarim prin mila. Urmarim sa schimbam fata lumii, sa rezolvam intr-adevar problemele oamenilor, sau sa ne schimbam pe noi? Si de fapt aicea este esenta problemei.

Relatia directa cu omul care sufera este cea pe care o cauta Dumnezeu, pentru ca pe mine ma ajuta

Cel care face milostenie - cum spunea Parintele Teofil - el este primul beneficiar al faptei sale.[...] Si Parintele, aproape la fiecare intrunire repeta cuvintele Sf. Atanasie cel Mare: cel care unge pe cineva cu mir, adica cu mirodenii, el este primul care se unge cu ele, si el este primul care va mirosi frumos. Asa si in cazul faptei de milostenie, tu esti cel care dai ceva, dar de fapt tu esti primul beneficiar. Ce cere Dumnezeu de la noi? Mila, adica sensibilitate. "Mila voiesc, iar nu jertfa", sta scris in Vechiul Testament[Osea (6, 6)], si Domnul Hristos repeta aceste cuvite din Vechiul Testament: "Mila voiesc, iar nu jertfa"[(Mt. 9, 13)]. De fapt mila ma transforma pe mine, in interiorul meu.

Pentru ca sa stiti, ca si in occident exista fapte de binefacere, intr-un mod foarte institutionalizat, si probabil ca asa se va ajunge si la noi.  Si s-a pus problema: sa rezolvam problema cersitului, sa nu nu ne mai sacaie cersetorii pe strada, sa nu ne mai intalnim [cu ei], sa nu ne mai stinghereasca privirea intalnirea cu oameni jerpeliti, intalnirea cu oameni murdari, cu oameni care sunt cu probleme foarte grave. Prefer sa dau un ban intr-un cont la nu stiu ce institutie de binefacere, oamenii acestia sunt profesionisti, am incredere ca vor merge banii acolo unde ii dau eu si s-a rezolvat problema saraciei. Intr-un mod foarte mecanic si foarte artificial. Problema saraciei se rezolva dar cu repercursiuni asupra interiorului omului, pentru ca atunci cand tu dai cu mana ta milostenie, tu esti primul care te transformi. Intrii in legatura directa cu un om care sufera, tu esti primul care vezi bucuria inflorita pe chipul lui si asta te face pe tine bun. Ori, modul foarte rece de a transfera aceasta legatura calda, cu un om care sufera, de a-l transfera printr-o  institutie, intr-o sfera, sa spunem noi abstracta, sau in orice caz indiferanta fata de problema suferintei, nu te mai sensibilizeaza pe tine deloc. Ai dat banul, si in Germania chiar asa si este: se opreste  impozite pentru anumite fonduri de ajutorare. In general cei care sunt in Biserica Protestanta sau chiar si cea Catolica, platesc o anumita contributie. Ei stiu ca banii acestia vor merge in diferite zone unde este saracie si rezolva problemele celor nevoiasi, si cu asta, in momentul in care se intalnesc cu un cersetor pe strada, intorc spatele: eu mi-am facut datoria, nu ma intereseaza problema ta.  Si atuncea omul rezolva saracia dar se impietreste. Ajung toti la bunastre dar sunt toti ca bilele intr-un sac. N-au niciunul legatura cu celalalt si se atomizeaza relatiile dintre oameni, fara niciun fel de legatura unii cu ceilalti. Deci relatia directa cu omul care sufera este cea pe care o cauta Dumnezeu pentru ca pe mine ma ajuta, pe mine ma transfora atunci cand dau ceva, cuiva, cu mana mea.

Cuvintele testamentarea ale Parintelui Arsenie Boca legate de mila si de iubire

Cand a plecat fortat Parintele Arsenie Boca din Manastire in 1948 - fiind silit de presiunea securitatii- a tinut o cuvantare, si mai sunt inca persoane care au fost la acea cuvantre de despartire ca testament. Mai sunt doua persoane aici in manastire, la peste 80 de ani, care-si aduc aminte. Unele isi aduc aminte anumite aspecte din ce-a vorbit Parintele, altii isi aduc aminte altele, si pot fi intregite cumva. Dar a lasat un testament din zece puncte. Sigur stim trei din ele, si zicea asa: sa nu uitati pe Lazarii de la poarta. Si asta este unul, dar il accentua foarte mult: sa nu uitati pe Lazarii de la poarta. Al doilea era ca pe Domnul Hristos il gasesti in Sfantul Potir si-n cersetori. Deci daca vrei sa ai o intalnire directa cu Domnul Hristos, o ai impartasindu-te si facand milostenie, sau avand legatura directa cu cersetorii, si cu cei care sunt in nevoi, in suferinta, nu neaparat cu cersetorii de profesie. Si al treilea punct era sa invatati, si aicea sunt niste adausuri ulterioare, nu stiu sigur daca sunt chiar de la Parintele - Parintele stiu sigur ca a zis asa: sa invatati pe dinafara Capitolul 13 din Epistola I catre Corinteni, capitolul despre dragoste. Pentru toti crestinii era ca norma, cei care se spovedeau la Parintele Arsenie, le dadea ca porunca: invatati pe dinafara, deci nu ca sa-l cititi, ci invatati pe dinafara Capitolul 13. Iarasi spuneam ca sunt adaugiri, Parintele spunea asa: invatati pe dinafara Evangheliile. Asta nu sunt sigur, pentru ca Parintele nu era un om absurd: sa cera ce putea el sa faca tuturor oamenilor. El stia Evangheliile pe dinafara. Le stia si Parintele Teofil. Poate cu mici scapari, dar in general Parintele Teofil avand o memorie foarte buna, el stia aproape tot Noul Testament pe dinafara, si pentru ca a avut preocupari in directia asta si la scoala, chiar lucrarea de licenta si-a scris-o despre Noul Testamnet: Mantuirea in Noul Testament. Deci trei lucruri dintre care doua sunt in legatura cu milostenia: nu uitati pe sarcii de la poarta si pe Domnul Hristos il gasesti in Sfantul Potir si in legatura cu saracii pe care ii ajuti.

Milostenia priveste orice fel de sacrificiu pe care-l faci in favoarea celuilalt

Acuma chestiunea se pune, nu ca n-am stii care sunt foloasele gestului de jertfa. Milostenia inseamna o jertfa: iau de la mine, din bunul meu, ma lipsesc pe mine, sau iau din prisosul meu si dau altuia. Si realitatea practica, pentru ca atunci cand esti impietrit si ai o porunca, nu esti dispus sa implinesti porunca, esti dispus mai degraba sa gasesti justificari sau sa gasesti diferite acuze pentru cei care au ajuns in starea de a cersi, in starea dificila de a cere un ban.

Sigur ca milostenia nu se reduce la binefacerea materiala, la milostenia baneasca sau stiu eu cu bunuri, ci milostenia priveste orice fel de sacrificiu pe care-l faci in favoarea celuilalt. E milostenia Samarineanului Milostiv care si-a sacrificat si timpul si ceva din bunastrea lui, si-a schimbat programul ca sa vina in intampinarea unui om cazut intre talhari.

Milostenia ca suport sufletesc

Parintele Arsenie Papacioc - Dumnezeu sa-l odihneasca!-, vorbea si de un altfel de milostenie. Si el spunea ca atunci cand a iesit din inchisoare, fiind prin Bucuresti, fara o letcaie prin buzunar, s-a intalnit cu un cersetor si acesta i-a cerut un ban, firesc.  Si Parintele, neavand niciun ban si totusi avand o inima iubitoare, neputand sa-i ofere nimic omului asta care era necajit, i-a spus: n-am niciun ban la mine, dar uite, iti intind o mana calda, si-ti strang mana. Si atuncea a ramas probabil coplesti saracul respectiv, si i-a spus domnule - nu era atuncea imbracat in reverenda Parintele, ca iesea din inchisoare - din tot sufletul iti multumesc foarte mult. Nimeni din viata mea, de cand sunt aicea, pe strada si cer, nu mi-a intins mana vre-o data. Cred ca lucrul asta e foarte imporntant pentru ca omul sarac e foarte sensibilizat si la aspectul asta, la dispretul pe care-l simte din partea celui care ii ofera ceva, pozitia de superioritate. Practic, daca-i dai un ban, isi implineste niste nevoi. Daca ii dai suport sufletesc, s-ar putea sa-i dai mai mult decat banul respectiv, sa-i dai puterea sa rabde, sa-i dai puterea sa se aline cu nadejde de Dumnezeu, sa-i dai nadejdea ca este inteles si ca nu sufera singur. Si una peste alta, cand poti sa dai un ajutor material bine, cand nu, sa suferi alaturi de om, si poate ca de multe ori cei necajiti asteapta chiar asta, sa te vada ca-i intelegi.

Milostenia cu bani mici si cea cu bani mari

Aici la manastire, sunt niste situatii concrete, ca esti asaltat de cersetori. Sunt niste puncte cautate. La manastire ii spui: pai Dumnezeu n-o zis sa faci milostenie? Si n-ai ce sa-i replici. Ori ii dai, ori cumva sa nu stai prin calea lui, ca nu poti sa-i zici ca n-am sau ca nu-ti dau sau... Parintele Teofil, cum rezolva problema asta, ca avea doua categorii de oameni care-l intampinau: cersestorii de profesie - si de multe ori zicea: Draga, astia sunt ca teroristii, cum iesi din casa cum sar pe mine :-) Da, erau cersetori de profesie, adica asta era serviciul lor zilnic, si cum prindeau pe cineva il agasau pana ceda, ori il scotea din rabdari. Si parintele avea totdeauna un buzunar cu bani mici, si un buzunar cu bani mari. Ambele buzunare cu bani pentru saraci. Aia cu bani mici erau pentru cersetorii de profesie - ca sa le dea totusi ceva-,si daca nu erau multumiti, ca s-au intamplat si situatii din astea, tot din cei care veneau in fiecare zi la usa. Si i-a dat unuia odata un leu, desi asta care venea era mai mare decat Parintele Teofil, Didica, dintr-un sat de-aicea de langa noi. Si venea aproape zilnic la Parintele, si i-a zis odata Parintele: "ma Didica, da' tu cum vii la mine si ceri bani, tu esti mai mare ca mine, mai voinic ca mine, si tu vii la un om infirm sa ceri bani, si nu ti-e rusine?". "Apai da, Parinte, ca sunt si eu necajit si sunt bolnav!". Si i-a dat un leu, si Didica zice: Pai Parinte, eu ce sa fac cu un leu?". "Draga, apai daca nu esti multumit, da-mil inapoi!". "Apai lasa Parinte ca e bun si asta". :-) Deci dadea si pentru constiinta lui, sa nu aibe mustrari de constiinta ca i-a cerut cineva si nu i-o dat, ca trebuie implinit si cuvantul Mantuitorului. Oricui iti cere, da-i. Deci este scris in predica de pe munte. Si Parintele voia sa implineasca si cuvantul asta. Ti-o cerut ii dai. Ii dai dupa cum poti, ii dai dupa cum il stii.

Si iarasi in privinta asta, mi-aduc aminte de acasa, cand veneau cersetori la poarta, si tata le dedea tot asa, putin, si imi explica de ce. Zicea: pai astia, castiga mai mult decat castig eu intr-o zi de munca, si atunci, daca asta-i meseria lor, le dau, si le spun asa: "ma, tu du-te si mai cere si de la altii, si de la altii, si de la altii. Si eu cand ma duc la treierat, nu adun totul intr-o singura zi. Incet, incet, fac snopul de grau. Asa si tu. Nu pot sa-ti implinesc eu toate nevoile tale. Si te duci si la altii, ca tu esti de meserie, si din asta traiesti".

Si [Parintele Teofil] avea si buzunarul cu banii mai mari, din care dadea, intr-adevar la oamenii pe care-i cunostea, sau, necunoscandu-i, ii simtea ca sunt intr-o situatie dificila si atuncea era foarte generos si era darnic. Deci nu dadea numai asa, ca sa inchida gura, sa n-o zica ca n-o dat.

Era o femeie aicea, baba Veta si dupa ce-o murit Parintele a venit sa-mi spuna ceva foarte impresionant. Mi-a zis: Parinte, asa l-am plans pe Parintele Teofil ca mi-a fost ca un tata. Si eram necajita, eram tanara, ca aveam multi copii, si caram in fiecare zi lemne cu spatele din padure, ca n-aveam nicio posibilitate. Si am venit si am spus, m-am plans la Parintele Teofil. Si zice: "Veto, uite iti dau aicea bani sa-ti cumperi un magar, sa nu mai cari lemne cu spatele ca te rupi de spate, si trebuie sa-ti cresti copii. Uite, cat costa un magar?". "Pai atata parinte!". "Uite banii si te duci si-ti iei un magar, dar am si eu o rugaminte, sa vii cu magarul, sa pun si eu mana pe el". Si a venit, si a pus mana pe el, Parintele. Si s-a bucurat asa de mult ca i-a rezolvat intr-o oarecare masura situatia femeii. Si am intrebat-o pe femeie: "ce-ai facut cu magarul, l-ai tinut?". "L-am tinut un an si pe urma l-am taiat si l-am mancat". :-) Ca pana la urma atata a dus-o mintea.

"Alaturi de Parintele am vazut exemplul practic, concret, in care se intrupeaza porunca Evangheliei intr-un om"

Parintele de multe ori sustinea pe cei care intr-adevar aveau nevoie in felul acesta. Eu am fost la un moment dat intr-o situatie foarte dificila si a strans tot ce a avut pe-acolo in dulap si mi-a zis: "Draga, ai nevoie de acestia, ia-i, ca eu, o sa mai aduca oamenii si tot asa... ". Tot asa ii dadea la altii, nu-i tinea pentru el. Si eu, aicea, alaturi de Parintele am vazut si modul practic, concret, in care se intrupeaza porunca Evangheliei intr-un om, care si-a asumat Evanghelia cu toata viata lui. Si sa stiti ca acesta este modul de a invata, nu prin predici, desi poate au valoarea lor si predicile, ci prin exemplul viu pe care-l vezi la cineva credincios, sau la cineva din preajma ta. Exemplul lui te determina pe tine, fara niciun fel de explicatii. Asta este! Si gandindu-ma ca eu ma folosesc de exemplul cuiva, la randul meu devin constient si atuncea daca eu fac un gest mare, s-ar putea sa folosesc pe cei din jurul meu, si sa le schimb viata. Pentru ca oamenii se smintesc de multe ori, de un oarce fariseism al preotilor, al nostru. Pentru ca de multe ori suntem siliti sa vorbim, sa predicam cuvantul Evangheliei despre milostenie, despre iubirea de aproapele, despre iubirea de vrasmasi - toate lucruile astea pe care nu le mai vedem noi in viata, ci asa numa' in carti. Si se smintesc oamenii pentru ca vad, si ajung la ceea ce zice poporul: "fa cum zice popa dar nu fa cum vezi ca face el". Deci e o discrepanta intre ceea ce propovaduim, pentru ca propovaduim absolutul.  Ne cere asta Domnul Iisus Hristos, si viata noastra nu propovaduieste absolutul.

In Pateric este scris ca un Avva, un Batran, se ruga pentru ucenicii lui: "Doamne, fa ca acolo unde voi fi eu la judecata sa fie si ucenicii mei" - pentru ca el avea nadejdea ca se va mantui. I se incredinta aceasta in sufletul lui, ca va fi la bine si se ruga: "Doamne fa ca acolo unde voi fi eu sa fie si ucenicii mei". Se ruga poate ca Sfantul Apostol Pavel, ca unde este el, sa fie si cei din neamul lui evreiesc. Si s-a intamplat peste catva timp sa fie hram la o manastire, si atunci a zis parintele catre ucenici: "duceti-va voi inanite". A primit instiintare de la inger: "trimite-i intai pe ucenici, si apoi du-te si tu la hram". Si i-a trimis pe ucenici inaintea lui, si ucenicii in drum, la o rascruce, au gasit un cersetor, care tare mult se ruga, sa-l ajute si pe el, sa-l ia si pe el. Si ei fiind pe jos, si fiind distanta foarte mare, au inceput sa se scuture, si sa zica: "pai n-avem cum, si noi suntem pe jos. Lasa ca poate vine vre-o caruta si te ia, poate-ti trimite Dumnezeu pe cineva sa te ajute, ca noi trebuie sa ne grabim, ca mergem sa slujim si vezi, nu putem intarzia!". Si au plecat. Dupa scurta vreme vine si batranul. Si cersetorul ii spune si lui: "Parinte, ajuta-ma si pe mine, nu ma lasa aici in drum". Si [el intreaba]: "Da' n-au trecut pe aicea, mai inainte, niste calugari, niste oameni tineri, voinici?". "Ba da au trecut dar nu m-au ajutat cu nimica!". "Bine, hai sa vedem, dar eu sunt cam neputincios, is cam schiop, da' o scoatem noi cumva [la capat]. Aici in nicun caz nu te las. Hai! Urca pe piatra asta aicea, si mi te urci in spate. Hai sa mergem!". Si s-a urcat pe piatra si cu chiu, cu vai, au inceput sa mearga. Si cel batran il taraia asa [dupa cum putea]. Pe masura ce mergea vedea ca i se usureaza povara. La un moment dat dispare cu totul. Si s-a uitat in dreapta, s-a uitat in stanga: nimeni! Si atuncea si-a dat seama ca e ingerul Domnului. Si cand  s-a rugat, iarasi, cu aceeasi rugaciune: "Doamne fa ca acolo unde voi fi si eu sa fie si ucenicii mei", i s-a arata Domnul Hristos si a zis: "voi face asa, daca iti vei invata ucenicii sa fie precum esti tu. Nu numai sa te asculte in cuvinte, ci sa le dai exemplu din viata ta, si acolo vor fi si ei unde vei fi si tu".

Adica, si aicea, in situatia noastra concreta, cu Parintele Teofil, noi toti ne umflam asa, in pene ca am fost prin preajma Parintelui, dar daca nu suntem cum o fost el - de exemplu, eu n-am dat niciodata la nimeni sa-si cumpere un magar, asa; poate ca as fi avut posibilitatea, dar nu am avut inima necesara - si atuncea sigur nu o sa fiu unde este Parintele Teofil daca nu-i calc pe urme.

Exemplul personal in primul rand te mobilizeaza, te determina, si  daca ai si dorinta  de a-i urma, atuncea lucrurile sunt pe un fagas bun.

Milostenia tine de un mod de credinta, de comuniune

Parintele Iustin:

Milostenia tine mai mult de supraratiune decat de ratiune, de un mod de credinta. La sat, mergand pe la bunica mea, am vazut ca mai avea putina paine si nu stiu ce mai avea. Si vine un tigan mare, asa, si i-a dat painea care a mai avut-o si i-am zis: "Cum, i-ai dat totul? Nu vezi cat e de mare si matale esti mica si amarata si bolnava?". Si ea a zis: "saracu', daca i-e foame!". Si am ramas cu gandirea suspendata ca eu ma raportam numai rational la treaba asta. Am ramas in eroare, asa cumva; n-am inteles. N-am inteles rational, dar tinea de credinta, si tinea de comuniune. Intr-adevar ea a simtit ca omul ala e in criza si ca are nevoie. Ea nu a mers critic sa vada ca poate... si ca l-o judecat. Nu l-a analizat. Ea i-a dat si atat. Gata!

Asa cum a facut si Dumnezeu cumva in Pilda cu Fiul Risipitor. Ati observat ca fiul risipitor a imprastiat tot si s-a intors. Tatal l-a primit fara sa-i faca observatii, fara sa-i faca reprosuri de genul: "ai venit dupa ce toata averea mea ti-am dat-o, unde-i?". "Vezi nu m-ai ascultat!". Vedeti, nu i-a facut morala, nu l-a criticat. L-a primit si s-a bucurat. Adica accentul pus pe persoana! Pentru tatal, asta era copilul lui, si a venit acasa, si el s-a bucurat ca i-a venit copilul acasa, si atat. Si n-a mai mers in partea faptelor: ca el a facut asa si nu trebuia sa faca. Nu! Atat! Pe persoana! Asta e copilul meu si a venit acasa!

Cumva, vazand si la bunica, ca eu am inteles mai tarziu, dupa ce am mers la Teologie ca persoana conteaza.  Si e o chestiune de comuniune pana la urma. 

 Din milostenie se realizeaza o converisie a valorii pe care o dai, in valoare spirituala

Ce am mai inteles eu, abia in manastire, din milostenie, este ca se realizeaza o converisie a valorii pe care o dai in valuare spirituala. Ca se spune ca tu cand vii in lumea asta vii gol si te intorci gol, din punct de vedere fizic. Si asa este. Adica te nasti cu un trup aicea, dar nu ai alte valori materiale cu care vi de dincolo si le aduci aicea, si dupa aceea, cand pleci de aicea raman toate valorile aicea. Nu poti sa le iei, si totusi poti sa iei... Si ca sa poti sa muti de aicea din plan material, dincolo, in plan spiritual, o valoare materiala trebuie sa o convertesti. O convertesti din valoare materiala in valoare spirituala, si atunci poti sa o duci dincolo. Si atunci, cine face treaba aceasta? Milostenia! Tu cand dai ceva, tu convertesti aceea si tu ramai cu ce ai dat! Deci din toate valorile tale, aia mostenesti tu dincolo, ce ai dat. Ce ai dat, milostenie ti-ai dat! Ai converit spiritual si cu aia ramai dincolo.

 Milostenia este o manifestarea a iubirii lui Dumnezeu

Si foarte frumos a precizat Parintele aicea, ca e o manifestare a iubirii. Si asa este! Ganditi-va cate manifestari ale iubirii lui Dumenzeu sunt fata de oameni. Pai imi amintesc ca intreba cineva pe Sfantul Vasile cel Mare: ca daca la judecata, cand se pun in balanta faptele bune si cele rele, sunt la egalitate. Ce se intampla cu omul ala? Se mantuieste sau nu se mantuieste? Si zice Sfantul Vasile cel Mare ca se mantuieste pentru ca partea buna va fi inclinata de mila lui Dumnezeu. Dar - zice- daca e inclinata spre rau, dar nu-i pana la capat? Atunci ce se intampla? Pai si atunci mila lui Dumnezeu inclina balanta. Ganditi-va, cat e de bun Dumnezeu! Ganditi-va ca Dumnezeu il iubeste si acuma pe diavol. El il vede tot creatura Lui. Si chiar daca s-ar intoarce - dar ei nu pot sa se intoarca si sa se smereasca - i-ar primi inapoi.

Si mi-amintesc din Pateric un caz, iarasi, de manifestarea a milei lui Dumnezeu, in care un frate de manastire mergea in lume, si tot mergand acolo, la o familie, s-a indragostit de fata celor de acolo, si s-a hotarat sa renunte la viata de manastire, si sa se casatoreasca cu ea. Si atuncea, a mers s-o ceara la taica-sau, care era un preot pagan. Si i-a zis: "uite, m-am hotarat sa ma casatoresc cu fata ta. Renunt la calugarie si vreau sa ma casatoresc, imi dai fata?". Si el a zis atuncea: "pai stai sa intreb pe dumnezeul meu - adica pe diavol - sa vedem ce spune". Si, merge la templu pagan acolo, si intreaba pe diavol ce sa faca, si acesta i-a zis: "pune trei conditii, si daca le indeplineste, da-i fata: sa se lepede de Iisus Hristos, sa se lepede de botez, si sa se lepede de calugarie. Daca indeplineste astea trei conditii, da-i fata". O venit, i-a spus, si el atat era de indragostit de fata incat i-a spus: "da, ma lepad". Cand o zis ca se leapada, si s-a lepadat, a si vazut Duhul Sfant cum o iesit pe gura ca un porumbel. Si acum a zis: "gata da-mi fata!". "Pai stai sa ma duc sa-i zic la dumnezeul meu ca ai indeplinit cele trei conditii, sa vedem ce spune". A mers, si i-a spus la diavol: "uite asa, e in regula...". "Nu, nu e in regula, nu i-o da. Nu i-o da, pentru ca el s-a lepadat de Dumnezeul lui, dar Dumnezeul lui nu s-a lepadat de el. Dumnezeu lui, adica Iisus Hristos, inca e cu el". Acuma vedeti: mila lui Dumnezeu care depaseste totul, totul!

 Botezul are valoare vesnica dar in colaborare cu omul

Cineva din sala:

- Cineva gandind ca ortodoxia deviaza cumva femeia, si o pune mai jos, s-a dus la catolici, si s-a lepadat de botezul ortodox. D-asta am o intrebare: sa presupunem cumva ca cineva vrea sa faca lucrul asta. E de ajuns o lepadare de credinta, adica pur si simplu o declaratie? Botezul n-are efecte in vesnicie?

Parintele Iustin:

- Da, poti sa te lepezi de botez. Botezul are valoare vesnica, dar in colaborare. Mantuirea este sinergica, e impreuna lucrare: a ta cu Dumnezeu. Mantuirea nu e chestiune magica, ca din afara se lucreaza asupra ta, si ramai asa. Nu. Poti sa te lepezi.

Parintele Mihai:

- Adica fata probabil ca-si inchipuia ca daca a existat un ritual al intrarii in crestinism, ca si Botezul, exista si ceva pe dos, ca sa iesi din situatia respectiva.

Parintele Iustin:

- Dar pana cand nu te-ai rebotezat in altceva, tu, ca sa revii, nu mai trebuie sa te botezi din nou, chair daca tu te-ai lepadat, se face doar Mirungerea.

Parintele Mihai:

- Da, dar chiar si lepadat fiind, sau daca treci la o secta, sau la diferite practici orientale - e foarte obisnuit-, si unele presupun si un rit de initiere, care seamana cu o lepadare de botez. In fapt, revenirea - deci Botezul ramane valabil - se face prin spovedanie, prin curatirea constiitei, prin recunoasterea gresalei, deci prin pocainta. Si nu trebuie sa te mai botezi inca odata, ca Botezul ramane valabil. Depinde de liberul tau arbitru de a ramane in cadrul credintei crestine ortodoxe, in cadrul credintei tale, sau sa refuzi credinta. Botezul ramane valabil, pecetea-i vesnica. El nu are efect nici daca nu te-ai lepadat. Dar, daca nu indeplinesti poruncile, nici asa, Botezul nu te mantuieste de la sine. Clar!

Char daca (re)vin  la Biserica Ortodoxa sectantii raman afectati de viata lor de dinainte

In general Parintele avea rezerve - si bine, in general rezerve pe care le avea Sfantul Apostol Pavel-, rezerve fata de sectanti pentru ca sectantii au o constiinta atat de tulbure si de rasturnata incat practic, ramane amprenta cochetarii, ramane un mod de a gandi, care e diferit de cel al carui nu a trecut prin experienta asta. Iti imprima un mod, un altfel de a vedea lucruile, chiar daca ai venit la Biserica Ortodoxa, chiar daca ai revenit, chiar daca zici ca te-ai lepadat de ei. Eu am cunoscut destui oameni care au avut experienta asta. Toti gandesc deformat! In mintea stramba si lucrul drept se stramba, zicea Parintele Arsenie [Boca].  A revenit, sigur ca e primit in randul Bisericii, dar el totusi are mintea sucita. De-asta, ramane o pata pe constiinta lor. Bineinteles ca daca ajung la pocainta, se sterge pata, o sterge Dumnezeu pana la urma, dar cel putin in lumea vazuta, atat cat traim, se vede ca raman afectati de chestia asta.

Nu mai zic, cei care sunt la eretici sau chiar la sectari, categoric: cu ei nu ai ce sa vorbesti. Asta spune si Sfantul Apostol Pavel. Au o impotrivire a mintii, orice argumente ai aduce sau orice gest ai face, ti-l interpreteaza pe dos, si nu poti ... Dar e mai bine sa nu ai legaturi foarte apropiate cu ei, sau cel putin, daca ai, sa faci, cum zicea cineva ca: in Apus, cand se intalneste un catolic si un protestant vorbesc despre fotbal - ca sa nu se bata.  Eviti problemele astea, ca nu ajungi la nicio concluzie. Chiar Sfantul Isaac Sirul zicea ca cel care iubeste linistea sa nu intre in contradictoriu cu nimeni, nici pe probleme de viata, nici pe probleme de credita.  El se refera la cei care iubeau viata intr-adevar, la cei singurateci, care doreau sa ajunga la pacea dumnezeiasca si orice contradictie presupune o tulburare a gandirii. Si el zicea asa: cel care iubeste linistirea, sa nu se impotriveasca in cuvant fata de nimeni, nici pe probleme de credinta, nici pe probleme de viata. In niciun fel. Dar sigur, ca Biserica are si un fel de atitudine de aparare, de apologetica, de aparare a propiei credinte si de combatere a ereziilor, a credintelor grestie, si asta presupune si polemica. Fi liber: asa cum nu m-am pregatit eu, nici ei nu sunt pregatiti :-) .

Botezul trebuie sa fie de trei ori prin afundare, in numele Sfintei Treimi

Dar, stiti ca chestiunea asta este destul de recenta, s-a dezbatut si in Lumea monahilor si in Lumea credintei, s-au publicat articole privitoare la chestiunea botezului, pentru ca au fost niste scandaluri in mass-media legate de niste accidente care s-au petrecut, ultimul chiar in vara asta[2012] la Brasov. Un preot, care din neatentie - stiu eu?!-, a scapat copilul in cristelnita si era sa moara. N-a murit pentru ca nasa era doctorita si a intervenit foarte repede si a reusit sa-l salveze. Vanat era, aproape mort. Si a iesit din asta un scandal, evenimentul venind dupa alte evenimente asemanatoare, nu multe dar totusi facuta mare valva in presa pe chestiunea asta. Si presa de-abia a asteptat motiv de scandal. Si a fost si pe Trinitas. A fost si o pozitie foarte bine pusa, cu argumentatia ortodoxa traditionala, dupa canoane, iar concluzia este - ca sa n-o lungim -, este aceasta, cel putin daca ne raprotam strict, la Canoanele Apostolice, si ale Sinoadelor Ecumenice: botezul trebuie sa fie de trei ori, prin afundare, in numele Sfintei Treimi, si [aceasta] inchipuie pogorarea in mormant a Mantuitorului Hristos: "Cati in Hristos v-ati botezat, intru moartea Lui v-ati botezat", zice Sfantul Apostol. Si botezul prin stropire, sau numai prin turnare, este ingaduit numai in situatii exceptionale. Si canonul spune asa, ca: preotul sau episcopul care va indrazni, nefiind fortat, sa boteze prin stropire sau prin turnare sa fie caterisit. Deci, canoanele erau foarte severe. Si, intr-o oarecare masura Biserica lucreaza si cu acrivie, adica cu respecatrea stricta a canoanelor, [dar] si cu pogoramant, cu iconomie, adica in anumite situatii sunt ingaduite.

Vedeti ca aicea, in Ardeal, problema trebuie pusa destul de intelept. Daca o faci cu acrivie, s-ar putea sa-ti pierizi mai bine de jumatate de credinciosi, pentru ca aicea oamenii au convietuit cu catolici si greco-catolici. Au convietuit mai putin cu protestantii, desi, si ei au avut o influenta foarte puternica. Si e usor sa ridici securea si sa dai cu barda, fiind undeva in Athos, si sa n-ai nicio legatura, si nu te intereseaza: dupa mine potopul, eu am spus. Ori, aici trebuie sa faci fata unei situatii destul de complicate, convietuind cu ei, sau, ma gandesc si la cei din diaspora care traiesc in familii mixte. Au situatii de genul acesta. Ce faci acolo? Gata, ii antemnizezi pe toti? Ii respingi pe toti? Deci problema nu poate fi discutata chiar asa in termeni: alb-negru. Astia sunt eretici, astia sunt de condamnat ca-or facut asa. Eu personal nu am o parte transanta, pentru ca nu am cum, nefiind nici intr-o pozitie cu rol hotarator, dar, cred ca si situatia asta din zona ne pune multe intrebari.

Sigur, ca s-o pus problema asa: e valabil, sau nu e valabil? - Ca pe noi asta ne intereseaza in cele din urma. Si daca e valabil, atuncea ce sa ne mai chinuim sa-l afundam? Nu?! Simplu! Cum o judecat Omar in cazul bibliotecii din Alexandria: ca daca biblioteca asta contine ce a spus si Mahomed in Coran, inseamna ca e inutil, un lucur de prisos, iar daca contine altceva decat ce a spus Mahomed in Coran inseamna ca-i periculoasa. Ori intr-un caz, ori in celalalt trebuie sa-i dau foc. Deci problema se pune si asa: daca e valabil nu are nici un rost sa mai riscam sa-l scufundam; trebuie dexteritate, nu stiu ce indemanari exceptionale. Deci s-a ajuns la exagerari, nu?! Ca Botezul [se face] de de doua mii de ani, si preotii n-au facut cursuri de botez, ca sa invete cum sa tina copilul in brate. Trebuie sa ai credinta ca Dumnezeu este cel care e la carma si ca Dumnezeu apara viata pruncului care se boteaza, si daca se intampla lucruri de-astea, se intampla cu ingaduinta lui Dumnezeu pentru pacatele si ale preotului si ale parintilor.

Deci chestiunile astea sunt exceptionale, sunt cu totul si cu totul rare, si daca se face din ele un caz se face in mod interesat. Eu cam asa vad lucrurile si nu fac apel strict la o pozitie sau la o argumentatie strict canonica sau stirct teologica, dar lucrurile trebuiesc vazute si in rigoarea lor canonica, dar si in situatia concreta din teren, ca aici, de exemplu, in Ardeal e o situatie foarte, foarte diversa si foarte incalcita.

 Consecintele pacatelor si ale credintelor strambe raman

Parintele Iustin:

Trebuie sa vorbim si despre consecinta unei vini, ca si la spovedanie. Deci la spovedanie spovedesti pacatele si vina pentru ca ai gresit, dar consecintele greselilor raman. Si aicea sectantul vine, se spovedeste, trece la ortodoxie si oricum i se sterge vina, dar consecintele alea raman, ca firea lui e strambata prin credinta [pe care a avut-o] si aia se sterge foarte greu si poate niciodata, tot are particularitatile lui. Am vazut si calugari, dintre neoprotestanti care au trecut la ortodoxie si tot vedeam ca revin anumite lucruri, ca nu intelege foarte mult.

Parintele Mihail:

Da, parca sunt alti oameni, parca i-o turant in alt tipar, si le da cu totul alta structura de gandire, pana la urma.  Parintele Arsenie zicea ca la carma mintii atarna totul. In felul cum vezi lucrurile asa iti croiesti viata. Si daca le vezi deformat, sa le vezi cu influente din alte sfere de gandire, chestiunea asta se simte in tot ceea ce faci tu. Si Parintele Arsenie spunea foarte accentuat ca pacatele se trag.  Deci, si cum o zis Parintele Iustin, ti se iarta pacatele, adica daca te-ai spovedit, nu mai platesti, nu mai esti dator vandut, si nu ti se mai cere socoteala pentru ele la judecata de dupa moarte, insa consecintele raman. Si Parintele zicea asa: pe pamant le-ai facut, pe pamant le tragi. Bine ar fi sa fie toate asa, pentru cei care se pocaiesc, caci pentru cei ce nu se pocaiesc le trag si aici si dincolo. Dar, le-ai facut, le tragi. Acuma si eu imi inchipuiam asa, cand am venit mai tarziu in sanul Bisericii, dupa Revolutie, dupa '90. Si ma gandeam asa, ca daca te spovedesti ar cam trebui sa se termine cu consecintele negative: sa iau numai zece pe la examene, sa tot fiu bursier, sa nu mai imi mearga rau, sa nu mai scap tramvaiul... Niste chestiuni de-astea magice. Ma gandeam eu ca din moment ce-L ai pe Dumnezeu deasupra totul trebuie sa mearga din plin. Si, dimpotriva, ca tot prost imi mergea, si nu stiam de ce. Pai de-aia ca aveam de tras niste pagube pe care le-am facut...

Plus, pe de-o parte, sa stiti, ca cei care vin intr-o perioada mai tarzie dupa ce au avut o distanta fata de Biserica, in momentul in care se intorc, starnesc si duhurile vrasmase pe care le-au slujit pana atunci si iti fac viata imposibila, asa incat sa te lasi tu singur de credinta, sa zici: apai daca stiam eu ca asa e credinta... mai bine-mi mergea cand nu eram credincios. Da! Deci iti fac viata asa de grea! Si sa socotesti ca nu e mare realizare, si ca ai mari avantaje de pe urma credintei. Da' asta e o perioada scurta totusi, ca Dumnezeu nu ingaduie sa fie razboi peste puterea ta.

Despre suferinta celor care nu isi gasesc pe cineva cu care sa se insoteasca in viata

Cineva din sala:

- Am intalnit si fete si baieti care se roaga si nu-si gasesc pe cineva cu care sa se insoteasca in viata si spun ca asta e greu, si cum sa treaca peste asta? Si desi se spovedesc si vin la Liturghie e o problema, ca totusi sunt multi.

Parintele Mihail:

- Eu cred ca e situatia cu care ne confruntam poate cel mai des in legatura cu oamenii de varsta respectiva, apare cel mai des ca stare a suferintei lor. E o durere, si sa stiti ca durerea asta nu poate fi rezolvata decat din interior si cei care si-o rezolva din interior sunt putini. De obicei merg cu suferinta asta pana ajung la resemnare la o varsta de 40 de ani si atuncea si-au cam luat-o de-o grija, si nici atuncea nu si-au luat-o de grija. Dar, din moment ce nu reusesc sa se impace cu voia lui Dumnezeu, adica sa-si lase viata in mana lui Dumnezeu si vor neaparat sa se faca voia lor, e ca si cum eu n-am nicio legatura cu manastirea, n-am nicio chemare cu manastirea, asa, si vreau cu orice pret sa ma fac calugar. Ei, asa-i si in chestiunea asta. Sunt multe raspunsuri care pot sa dea mangaiere, dar ca sa rezolve situatia nu exista - situatia se rezolva din interior, cine poate, cine nu isi amplifica suferinta, punand la realitatea in sine si otrava gandurilor. Dar, din situatia respectiva nu se iese, decat printr-o gandire corecta, punandu-ti viata in voia lui Dumnezeu: asa vrea Dumnezeu, asa e. Sigur, poti sa te gandesti de ce vrea Dumnezeu asa, astea sunt deja alte explicatii. Daca ai reusit sa te lasi in seama lui Dumnezeu, s-o redus jumatate din suferinta. Nu se rezolva suferinta, asa cum suferinta unui om paralizat, stand la pat, nu i-o rezolv eu tinandu-i o predica. Si nici el nu si-o rezolva, chair daca-si pune nadejdea in Dumnezeu, nu se face bine. Ramane in suferinta, ramane paralizat in pat, in schimb isi gaseste un suport pentru a rezista, un suport moral. Dar el, in situatia in sine, ramane aceeasi.

Asa si in cazul multora, care sunt in situatia respectiva, fara sa-si gaseasca un partener de viata, traiesc toata viata asa. De multe ori sunt niste realitati, n-ai cum sa le ocolesti si n-ai cum sa le rezolvi.

In Molitfelnicele vechi, adica in cartile cu diferite rugaciuni pentru trebuintele oamenilor, in cel a lui Petru Movila exista o rugaciune si nu stiu de ce nu s-a mai reactualizat - din ce motive, numai Dumezeu stie-, pentru cei care nu sunt casatoriti si doresc sa se casatoreasca, o rugaciune pentru casatorie, asa. Pentru ca de multe ori eu, stand  in biserica, vin oameni si zic: "parinte vrem o rugaciune pentru casatorie". Si sunt nevoit sa spun: "nu exista asa ceva". Adica o rugaciune speciala, cum exista pentru boala, cum exista pentru farmece, pentru indraciti - deci sunt rugaciuni speciale-, rugaciune pentru casatorie nu exista. Tine de toata randuiala vietii tale, de credinta ta, dar nu exista ceva special cu care eu sa...

Mai vin tigani d-astia, corturari, care n-au nici o credinta, sunt superstitiosi in general, si ei traiesc intr-un talmes-balmes - ce-i in viata lor cu blesteme, cu juraminte, e groaznic-, si vin: "parinte sa ne cititi o rugaciune de dezlegare de blestem", sau "de dezlegare de farmece", ca-si fac unii la altii. Si sigur ca primul gand al meu ar fi sa le zic: "mai, mai intai indrepteaza-ti viata, ca dupa aceea eu iti fac rugaciunea. Si e ca si cum ti-as da o aspirina si tu ai cancer. Adica e apa de ploaie ce-ti spun eu acuma. Tu traiesti necununat, tu te bati cu socrul si cu copii in casa si vii si ...". Pana la urma am ajuns la concluzia ca ii citesc rugaciunea si-mi iau de-o grija. Nu stiu: faca Dumnezeu ce o sti, ca decat sa ma cert cu tiganii in biserica, nici asta nu-i o afacere. Si atunci: e rugaciunea de dezlegare de blestem? Stai in genunchi! Si-i citesc rugaciunea de dezlegare de blestem. Care sunt consecintele numai Dumnezeu stie! Dar, in cazul asta as face si asa, o chestiune sa zic, oarecum formala, ca daca vine omul si cere o rugaciune de casatorie, si daca ar fi rugaciunea respectiva i-as citi rugaciunea, dar nu exista asa ceva.

Stiti ca a fost la Parintele Teofil un om de prin Oltenia cu fata lui si i-a zis: "Parinte am venit si eu cu fata asta a mea sa vedem daca are o soarta" - adica daca se va casatori. "Pai cati ani are?". "Nouasprezece ani". "Pai bine mai la nouasprezece ani iti pui problema ca nu o sa se marite?! Stai linistit. Eu am o nepoata de treizeci si cinci de ani si e nemaritata si daca as putea sa fac ceva, as face in primul rand pentru nepoata mea". Sta olteanul si zice: "No, apai hai sa mergem acasa ca batui drumul de pomana". :-)

Suferinta fiecaruia e mare, pentru ca nu-i comparabila suferinta

Cineva din sala:

- Parinte sunt persoane care simt nevoia sa-si investeasca energia in ceva, simt nevoia sa-si gaseasca un rost. Poate ne dati un sfat. Cum sa faca ei, cum sa-si gaseasca ei pe cineva in viata, cei care sunt necasatoriti, singuri fiind...

Parintele Mihail:

- Chestiunea singuratatii, sa stiti ca o traiesc [intr-adevar dar] exista si singuratate in doi, si asta e mai dureroasa decat singuratatea intr-unul singur.

 Cineva: - Si in trei!

Parintele Mihail:

- Si in mai multi. Deci, cand te simti singur, casatorit fiind, atuncea sa vezi drama!

Chestiunea singuratatii si-o pune omul din pozitia in care se afla. Sigur ca suferinta fiecaruia e mare, pentru ca nu-i comparabila suferinta. Nu poti sa compari ca unul sufera mai mult decat celalalt. Ala care sufera socoteste - si pe buna dreptate - ca suferinta lui e suficient de mare ca sa faca sa-l darame.

Sa te gandesti ca toate sunt in voia lui Dumnezeu

Sunt anumite ganduri care te pot sprijini in situatia respectiva. Cel mai folositor ar fi asta: ca daca ai incredere totusi in Dumnezeu - deci daca esti totusi un om cu legatura cu Dumnezeu, cu Biserica, atunci te gandesti in felul urmator-, daca toate sunt in voia lui Dumnezeu, daca pana nici un fir de par din cap nu se misca fara voia lui Dumnezeu, daca pana si numarul firelor de par sunt stiute de Dumnezeu, atuncea am siguranta, sau am certitudinea ca Dumnezeu le randuieste pe toate. Si ma gandesc si eu, si le spun la oamenii care sunt in situatia respectiva: gandeste-te ca vrei sa te casatoresti, si totusi nu se intampla lucrul asta. Daca nu se intampla inseamna ca Dumnezeu totusi nu vrea sa ai situatia de om casatorit. Poate ca te fereste de o belea. Nu sti peste cine poti sa dai. Tu [insa] insisti. Si sa stiti ca Dumnezeu nu sta impotriva vointei omului. Pana la urma Dumnezeu iti pune niste piedici, si daca esti intelept inveti din asta, iti dai seama ca totusi drumul asta e barat. Stiti cuvantul pe care-l spune Sfantul Marcu Ascetul, si pe care-l repeta Parintele Teofil: ca atunci cand Dumnezeu voieste sa se implineasca un lucru, toata faptura slujeste la infaptuirea acelui lucru, si atunci cand Dumnezeu nu binevoieste sa se implineasca un lucru, toata faptura sta impotriva. Si daca esti intelept, si intri pe un drum, si vezi ca ai numai baricade, si ai intrat intr-un tunel si n-o mai scoti la capat, atunci cred ca e mai bine sa schimbi drumul.

Era o gluma cu un iepure si o broasca. Si iepurele alerga foarte bucuros, si la un moment dat se intalneste cu o broasca pe  drum. Si broasca mergea si zicea: "Multumesc tie Doamne, Multumesc tie Doamne ca m-ai facut sa merg asa, foarte incet..." Si iepurele foarte nedumerit ii spune: "broasca nu esti intreaga la minte, eu ii multumesc lui Dumnezeu ca merg foarte repede si pot sa-mi rezolv toate problemele. Tu ii multumesti lui Dumnezeu foarte incet?". Si broasca nu-l baga in seama. Era d-asta testoasa, plictisita, foarte batrana, si zice: "Multumesc Tie Doamne ca merg asa de incet ca sunt pe un drum cu totul gresit". Cel putin era bucuroasa ca nu inainteaza asa repede spre prapastie.:-)

Deci nu stim de ce ne fereste Dumnezeu. S-ar putea ca noi, insistand pe o directie sa nu fie directia buna. Si daca insist, mortis, pana la urma Dumnezeu chiar ma lasa. "Da, vrei asta? Fa asta, si-ai sa vezi dupa aceea peste ce dai!". Dar s-ar putea sa nimeresti [bine]. Si acuma nu zic, ca nu-s toate, dar majoritatea casniciilor in cea mai mare parte e un chin, asa cum se vede pe la patruzeci de ani. Hai sa zic ca la douazeci de ani e un inceput de fericire, pe la treizeci de ani e stagnare si la patruzeci de ani deja incepe... Bine, nici calugaria nu-i departe... :-)

Tot asa o gluma, sa va zic, pe care a zis-o Parintele Profesor Grajdean tinerilor asta vara la un forum de aicea. Si tot asa, intrebari d-astea sunt cele mai obisnuite la tineri: "Daca sa ma calugaresc sau daca sa ma casatoresc?". Si a intrebat cineva pe un intelept: "ce sa fac? Sa ma calugaresc sau sa ma casatoresc?" Si era un intelept sceptic care zice: "fa ce vrei ca peste zece ani oricum o sa regeti" :-)

Cateva cauze pentru care tinerii ajung la varste mai mari, fara sa-si gaseasca un parterer de viata

Parintele Iustin:

- Sunt niste cauze aicea. Odata ca este o vorba: este o vreme pentru fiecare lucru. Eu, din putina experienta de viata pe care o am, am vazut ca orice lucru, de orice natura, materiala, spirituala, daca nu-l faci la vreme, cand trebuie el facut, foarte greu il mai faci. Oricum mai tarziu, nu-l mai faci ca si atunci cand trebuia el facut! Nu-l mai faci asa! Asta e o cauza, ca nu se casatoresc la vreme.

Alta este pentru ca-si formeaza idenitiatea pentru el, si prin el. Adica, in traditie se casatoreau devereme, de la 14-15 ani. Ce se intampla acolo? Pai ei erau doi copii casatoriti. Care era partea pozitiva acolo? Ca ei se formau ca barbat, si respectiv femeie pentru celalalt. Adica eu ma formez pentru tine, ca barbatul tau, nu ca barbat in genral, si dupa aceea vad eu care mi se potirveste. Nu! Ci ca barbatul tau. Si tu te formezi ca femeia mea, nu ca femeia oricui. Si d-asta se crea o sudura extraordinara, pentru ca ei cresteau si se formau, unul pentru celalalt. Ori, acuma nu te mai formezi pentru cel randuit al tau. Tu nu te-ai format pentru el, tu te formezi pentru tine, la general. Te formezi, te deformezi, si pana la urma chiar cu ala randuit - care iar, formandu-se si deformandu-se la randul lui -, cu ala randuit, care era sa fie al tau, nu te mai potrivesti, ca tu te-ai format diferit. Si asta este iar o alta cauza.

Mai sunt cauze defectele societatii post-moderne in care traim: comunicare foarte multa si izolare foarte multa in acelasi timp. Si cat esti tanar iti convine sa stai izolat. Mai iesi pe nu stiu unde, mai te joci, mai aia-aia, mai comunici pe internet, mai faci ce faci, iti convine situatia asta, nu intri in alerta. Si dupa aia vezi ca au trecut anii, si zici: stai ca eu trebuie sa ma casatoresc. Pai da, dar tu te-ai izolat. Tu te-ai izolat de atata amar de vreme si acuma tu vrei sa se schimbe situatia printr-o dorinta. Tu prin viata ta ai ajuns acolo in situatia aia in care ai ajuns. Acuma, tot prin viata trebuie sa iesi, nu numai ca-ti doresti. Si nu poate sa se rezolve problema ca iti doresti, si nu se intampla. Si tot iti doresti si nu se intampla. Bun, bun, dar ce faci daca-ti doresti si nu se intampla?

Multi oameni care raman singuri nu-s dispusi sa cedeze la micile lor tabieturi

Parintele Mihail:

Bine, se pot face aprecieri si dintr-o pozitie statistica, psihanilitic si psihologic - ma refer aicea la trasaturile de caracter, nu la cele fizice -, care sunt persoanele care sunt de cele mai multe ori in situatia respectiva, si as putea sa va spun ca sunt persoane egoiste, sau foarte mandre. Omul mandru foarte greu isi gaseste pereche, pentru ca foarte greu intri in relatie cu un om mandru. Poate sa fi in aparenta mandru, dar totusi, sa sti, ca atunci cand intri in universul interior al unui om, care in general e singur, sau n-are prieten, sau nu s-a casatorit, sa sti ca e un om in general individualist, si foarte greu reuseste sa aibe un dialog real cu altcineva, si are o parere despre sine grozava. Ei, pana nu reusesti sa ajungi la gandul ca esti si tu ca toti ceilalti oameni, si ca nu esti cu nimic deosebit, nu reusesti sa comunici. Si totdeauna va fi o comunicare deficitara, de pe pozitii diferite. Si atuncea, oamenii, in general, se feresc de cei mandri. Se feresc, dar esti nevoit sa convietuiesti cu ei. Dar daca e vorba sa-mi aleg prieteni, nu-mi aleg dintre oamenii care au o atitudine dispretuitoare sau distanta. Si chiar, va spun, ca foarte multi oameni care ajung in situatia sa ramana singuri, raman singuri pentru ca nu-s dispusi totusi sa cedeze la micile lor tabieturi. Si chiar casatoriti fiind, vor sa-si duca viata singuri. Sa doarma separat daca se poate, din cand in cand sa fie si impreuna, dar in orice caz ... Deci se obisnuieste omul, pentru ca e individualist sau egoit, sa-si duca o viata separata. El isi doreste numai anumite parti din casnice, dar nu sa-si asume casnicia, anumite pariti din convietuire, dar nu toata convietuirea. Nu sunt in stare ei sa faca pasul asta, nu ca nu randuieste Dumnezeu, ca dara pana la urma Dumnezeu... Dar, sa stit ca credinta mea este asta, ca pana la urma tot Dumnezeu randuieste lucrurile, dupa felul fiecaruia de a fi. N-as putea sa zic ca e la voia intamplari.

Veneau la Parintele Teofil si intrebau, si le zicea: "draga chestiunile astea nu le rezolva Biserica. Pai cei necredinciosi cum se casatoresc, cu rugaciune? Nu! Pai asta e!" A fost odata o fata la Parintele Teofil, si el i-o zis cam in gluma asa, dar i-o zis. Ea zicea: "Parinte, uitati cutare fata s-a maritat". Si asta era profesoara de religie, si umbla sarca cuviincios, toata ziua la biserica, cu fusta lunga si cu credinta. Si zicea: "o stiti pe cutare?". "Da o stiu!".  "Pai s-o maritat si numai in fusta scurta o umblat si asa, cu tricouri mulate, si... " Si parintele a zis: "Draga, daca o stiut sa-si vanda marfa!". :-) Sunt si casatorii de tipul asta, dar isi gaseste omul pe masura. Negustorul pe masura isi gaseste. Care a cautat marfa respectiva, si aia nu-i casnicie, ala e negot!

Rostul omului pe pamant este sa ajunga sa-L cunoasca pe Dumnezeu prin dragoste

Oamenii respectivi nu reusesc sa lase unii de la altii, si vorba Parintelui Arsenie, - spusa cuiva-: "tu nu esti nici pentru casatorie, nici pentru calugarie". Culmea este ca ei nu pot sa-si gaseasca nici un loc in manastire, ei nu sunt dispusi sa aibe legaturi cu oamenii, sa se smereasca, sa accepte si slabiciunile altora, sa ajunga la un compromis. Da, sunt oameni care nu sunt nici pentru casatorie, nici pentru calugarie. Care sunt intelepti, si care intr-adevar au o credinta sincera, au ce face in lume, asa fiind. Si cunosc oameni, din jurul Parintelui Teofil, care nu s-au maritat, nu s-au insurat, si-si duc viata mai depart asa, si au ajuns la o multumire si la o bucurie crestina. Pentru ca sa stiti, in cele din urma rostul omului pe pamant nu-i nici insuratoarea, nici martitsul, nici neaparat procrearea, ci sa ajungi la dragoste, sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu prin dragoste. Si lucrul asta este favorizat de casnicie si de relatia de iubire dintre doi oameni, si dintre cei doi si copii lor, dar, la ceea ce trebuie sa ajungi in cele din urma este sa-L iubesti pe Dumnezeu, sa-l iubesti pe aproapele tau, si in felul asta se simte omul implinit. Pentru ca, altminteri, sunt oameni care s-au realizat - si privim la sfarsitul parcursului-, [sunt] cu copii, cu familie, si simt acelasi gol sufletesc, ca si oamneii care nu s-au casatorit, si care nu au realizarile astea, si care le ravnesc la ceilalti. Ei, cei care ajung in situatia asta, daca nu-si implinesc viata prin credinta, si, mai mult decat atat, daca nu ajung la dragoste adevarata, nu se implinesc prin familie. Familia in sine nu-i un scop, si nu implineste setea omului dupa absolut si dupa Dumnezeu. Nu! E un sprijin, e o pargie pe care te sustii, ca sa ajungi la scop.

Oamenii care sunt singuri trebuie sa se puna in slujba celorlalti

Iar cei care sunt singuri, si cum sa-si foloseasca energia, si ce preocupari sa aibe? Categoric ca trebuie sa se puna in slujba celorlati. Asta e menirea lor, poate ca Dumnezeu d-asta-i lasa singuri, ca sa se poata puna in slujba altor oameni. Si eu cunosc, fete care au ramas singure, de la medicina, doctorite, si fac mult bine oamenilor, prin credinta bineinteles, si pe care bine nu l-ar fi putut face cu totul dezinteresat si atat de jertfelnic daca ar fi avut familie. Deci stau ture peste ture de noapte, si in locul colegilor, nu iau bani, pentru ca n-au copii care sa le planga acasa, pentru ca te constrange totusi situatia sa devii si lacom, daca nu esti destul de tare, sau ai un sot care iti cere bani acasa si care zice: mai vino si tu cu ceva de la servici acolo, si pana la urma accepti si mita, accepti si spaga, asa constrans. Si, oamenii acestia care sunt singuri, fiind detasati de constrangeri, prin credinta, reusesc sa faca mult bine in jurul lor, punadu-se in slujba oamenilor. Asta trebuei sa faca cel care este singur. Asa cum zicea Sfantul Apostol Pavel ca cel care este singur se gandeste cum sa placa lui Dumnezeu, iar cel care are sot sau sotie se gandeste cum sa placa sotului. Asa si in cazul lor. Cand esti casatorit atentia se centreaza pe celalalt, pe sot sau sotie, pe copii. Ca daca esti singur si intelegi voia lui Dumnezeu, inima ti se largeste spre mult mai multi oameni. Dar, poti sa cazi si in extrema sa devii foarte, foarte egosit.

Despre calugari, zicea Parintele Teofil, ca sunt oameni individualisti, n-au calitati sociale in genera. De ce? Pentru ca familia te scoate, si-ntru oarecare mod fortat din egoismul pe care-l ai la inceput, fiind fortat de fire. Iti iubesti copii. Adestea mama se lipseste ea de mancare si da copiilor, tata vine cu o ciocolata mica de la serviciu si nu se indura sa o manance, ci o da copiilor, sau ce are el bun. Si in felul asta devine altruist, fiind fortat de fire. Ori, in manastire, daca nu te sprijini foarte puternic pe credinta, si sa faci lucrurile dupa porunca lui Dumnezeu, nefiind fortat de nimic, ramai izolat, ramai singur si inaintezi in egoism si nu in jertfelnicie. Si exista riscul asta, si de multe ori asa este. Zicea Parintele ca in manastire vin oameni fara sa cunoasca, traiesc fara sa se iubeasca si mor fara sa se planga unii pe altii. Deci se poate ajunge la situatia asta, pentru ca viata in doi, sau in familie, prin copii sau prin celalalt, care este fireasca, te scoate din inchiderea inimii, din egoism.

Dar asta este salvarea pentru cei singuri, sa se puna in slujba oamenilor, neavand ei foarte multe obligatii acasa. Au mai multa disponibilitate.

Relatia cu Hristos, ca prieten, te vindeca

Parintele Iustin:

- Cred ca daca si L-ar face prieten pe Hristos, asta ar rezolva toata problema. In relatia de prietenie cu Hristos tu te vezi altfel; fara Hristos tu nu te vezi. Asa cum spunea Parintele Teofil, atunci cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu, mai intai te intalnesti cu tine. Deci Hristos iti e oglinda, te vezi pe tine asa cum esti, si te vezi cum ar trebui sa fi, si primesti putere cum ar trebui sa fi. Ei si asta, relatia cu Hristos, ca prieten, te vindeca. Problemele pe care le ai, si din cauza carora ai ajuns acolo, sau consecintele problemelor tale [se rezolva fiind cu Hristos], si te aduce totodata in sfera comuniunii. Nu mai te trezesti ca traiesti izolat, ci te trezesti ca traiesti intre niste tineri credinciosi.

Uitati, eu cand am trecut si eu la creedinta, ca eram ateu cand am intrat la Facultatea de Electronica la Timisoara, aveam destul de multi prieteni, si trecand la credinta nu ma mai potriveam cu ei, gandeam diferit, vedeam diferit. Si chair i-am zis la Parintele Teofil, la care ma spovedeam din anii '90: "Parinte, ce se intampla cu mine, ca raman singur? Daca trec la credinta si nu mai am niciun prieten, ce fac?". Zice Parintele: "Lasa draga ca are Dumnezeu grija, iti da Dumnezeu alti prieteni!" Cautandu-L pe Hristos, cat am putut eu asa de serios, ei, pana la urma am ajuns sa am prieteni si prietene si posibilitati ca nu le mai puteam duce, nu mai puteam sa faca fata la atatea prietenii. Vorbesc despre prietenii in Hristos. Ei, dar asta cum am ajuns acolo - sa ies dintr-o posibila izolare?  Prin Hristos. Nu se poate, daca ai o relatie adevarata cu Hristos, nu exista sa ramai acolo si sa ramai in izolare, si sa nu ni se rezolve problemele.

Pai ganditi-va, ca tu ca si tata, cat te gandesti sa-ti mariti fata sau baiatul! Pai dar Dumnezeu ca Tatal tau, ca tu esti fiu sau fiica a lui Dumnezeu, pai El nu stie ca trebuie sa-si marite fata sau baiatul? Nu stie treaba asta, si nu are in vedere Dumnezeu, ca Tata, treaba asta? Nu se poate! Ca El e Dumnezeu, numai sa-L ai tu pe El ca Tata, sa-L ai pe Hristos ca prieten cu adevarat. Pai cum spunea Hristos: "Cautati mai intai Imparatia Cerurilor, iar celelalte se vor adauga voua!". In "celelalte" intra si problema casatoriei, si a prieteniei si toate, numai sa nu fim noi de forma sau falsi credinciosi. Sa fim cu adevarat credinciosi. Sa-L avem cu adevarat preten pe Hristos. In El gasesti toti prietenii si prietenele. Toti sunt in Hriostos. Si odata cu Hristos ai totul, si gasesti si rostul tau si sensul tau. Si cu adevarat, sa nu fim asa, intr-un egoism, intr-o izolare, si sa zic imi doresc, dar eu sunt tot o victima a egiosmului meu s.a.m.d.

 Oamenii care se potrivesc, sa le faci cunostinta unii cu altii

Parintele Mihail:

- Parintele Serafim Popescu avea un principiu, asa, care i l-o transmis si Parintelui Teofil si altora care veneau la el. Si el spunea asa: "draga, o sa fi preot la o parohie - cel care slujea la o parohie -si vezi, ai grija, oamenii care se potrivesc, vezi, sa le faci cunostinta unii cu ceilalti, pentru ca tu esti acolo in centru, si ii stii acolo pe toti. Si sa constati asa, care-s firi potrivite, sa le faci asa, cunostinta". Si el o facut multe lucruri din astea asa, si o reusit sa aduca multi oameni impreuna. Parintele Arsenie cu darul lui de inaintevazator, facea lucruri mai indraznete. Spunea: "tu s-o iei pe cutare de nevasta".  Uneori se potrivea, dar au mai fost si cazuri cand nu s-o potrivit, cel putin in aparenta. Si Parintele spunea: "draga Parintele si-o permis, ca om cu autoritate, sa faca si treburi, d-astea, sa zica: tu du-te la manastire, tu insoara-te, tu sa iei pe cutare. Dar a avut si cateva esecuri". Si el stia si dintre esecuri, adica a recomandat cuiva o sotie care i-o facut zile fripte toata viata. Si zicea: "pai daca-i dai un dar il fericesti pe om, nu-l chinui". :-) I-a dat de s-a saturat saracul, o purta ca pe cea mai mare cruce. Dar e interesant. Acuma sotia omului a murit; el inca traieste. Si m-am gandit asa multa vreme, si la aprecierea Parintelui Teofil, si la indrumarea Parintelui Arsenie. Si ma gandesc totusi, daca raman pe pozitia asta, ca Parintele a avut darul inaintevederii, si cunoscand omul, ca altul n-ar fi rabdat-o pe femeia aia. Sigur! Si atuncea Parintele stiind calitatea sufleteasca a omului respectiv, a zis: "asta poate sa o duca in spate". Si a dus-o.

Parintele Iustin:

- Uitati, credinta voastra, cat o aveti, v-a adus impreuna aicea, v-a adus unii langa altii, si daca insistati si mai mult, va intrepatrundeti si mai mult unii cu altii si nu ramaneti singuri. Daca esti necredinciosi esti singur, daca esti cu Hristos...

Referitor la ceea ce zicea Parintele, acuma si eu ca duhovnic am un caz, in care am vazut ca doi tineri se potrivesc, si le-am recomandat sa se imprieteneasca. S-au sunat, ei se stiau din vedere si vorbeau pentru ca i-am pus eu sa vorbeasca unul cu altul. Dar ea-si inchipuia ca e altul, si el a confundat-o cu alta. Si cand s-au intalnit au avut surpriza, ca nu era cine credeau ei ca sunt. Bun, si pana la urma au ajuns sa se casatoreasca, si au avut incredere in ce le-am spus. Si s-au casatorit, au si un copil, o fetita, si abia acuma se indragostesc unul de altul, ca n-au apucat pana acuma :-). Si duc o viata extraordinara, si ceilalti ASCOR-isit, au vazut ca daca merge asa, foarte bine au venit repede sa ma intrebe: "Parinte cu cine sa ma marit, cu cine sa ma casatoresc". Si zic: "nu nu mai zic" :-)

Pe om nu poti sa-l cunosti decat foarte, foarte greu

Parintele Mihail:

E foarte riscant. Pentru ca pe om nu poti cunoaste decat foarte, foarte greu. Omul are mai multe fete ale personalitatii lui. Cu una se prezinta la duhovnic, cu una se prezinta in societate, si in intimitate e cu totul alt om. Si am constatat lucrurile astea de multe ori, si bine, am surprize. Iti trebuie o profunzime de psihanalist, sau de psiholog, daca n-ai darul lui Dumnezeu sa-ti descopere adevarata structura a omului. Pentru ca eu il vad pe om ca e cuminte, si isi vede de treaba, si apoi imi spun ceilalti din anturajul lui, sau din familia lui: "Parinte, pai sa vedeti cum se poarta acasa!". E alt om. Aici e mielusel si acolo e zmeu. Si ma gandesc ca asa, ar putea sa vina unul cu coada intre picioare si sa-mi zica: "Parinte fa-mi cunostinta cu o fata". Si dupa aceea patesc cum a patit Parintele Arsenie, ca-i dau o belea pe cap, de ma pomeneste toata viata.

Deci e foarte riscant cu chestiunea asta. Bine, cand e mila si voia lui Dumnezeu, atuncea lucrurile merg. Si in chestiunea asta e acelasi lucru ca si-n calugarie. Parintele tinea foarte mult la aspectul asta: ca pe om niciodata sa nu-l indemni sa se calugareasca, ci trebuie sa ceara el. De ce? Pentru ca-si asuma liber alegerea facuta. Altminteri cand da de greu zice: "Pai daca nu-mi zicea cutare, nu faceam eu prostia!" Si la fel si-n casatorie. Cand da de greu poate sa zica: "apai daca nu-mi dadea Parintele pe asta pe cap, sau nu-mi facea cunostinta, eram fericit acuma". Si omul isi gaseste o scuza, si arunca vina pe altcineva chiar si pentru o simpla sugestie. Eu de exemplu am trecut printr-o chestiune d-asta asa - bine, prostia mea. Cand m-am dus la manastire, m-am dus la Husi, la Parintele Mina Dobzeu, Parintele care l-a botezat pe Steinhardt. Si mergeam de multi ani la el. La un moment dat a fost o situatie ca a venit un episcop nou acolo, si au avut nevoie de un diacon, si l-am intrebat: "ce sa fac sa vin aicea diacon, ca Prea Sfintitul are nevoie de un om?". "Da, da vino!". Ei, m-am dus, am trecut prin situatii de nemultumire si in nemultumirea mea ziceam asa: "daca nu-l cunosteam pe Parintele Mina, nu mai ajungeam aicea. Cine mi l-o scos in cale?!" Deci un fel de a ma disculpa singur pentru o alegere facuta, deplin responsabil. Si bineinteles ca dupa aia mi-am dat seama si ca a fost randuiala lui Dumnezeu, si ca a fost alegerea cea buna a Parintelui Mina, dar cand trece omul prin greutati, daca nu e lasat singur sa-si asume, sa cera el lucrul asta, atunci va gasi felurite tertipuri de a arunca vina in spatele altuia si de a nu-si asuma toata responsabilitatea.

O intalnire prin patimi nu exista

Parintele Iustin:

- Acuma, ce puteti face voi pentru ei, pe langa faptul de a va ruga pentru ei, este sa mentineti cadrul acesta. Nu mai sunt cadruri acuma pentru ei ca sa se intalneasca la modul real. Nu e o intalnire reala, e una artificiala, adica tu te cauti pe tine, iti cauti satisfactia ta prin celalalt, vezi in celalalt mai mult o unealta prin care tu te satisfaci, nu-l cauti pe celalalt. Si atunci nu te gasesti nici pe tine, nici pe el. O intalnire prin patimi nu exista.

Si am vazut la noi, la manastire la Oasa, foarte multi tineri care s-au intalnit acolo si s-au casatorit.

Cand faci ceva impreuna, atuncea te vezi

Deci cand faci ceva impreuna, atuncea te vezi. Munca te arata extraordinar. Chiar vedeam acolo, spovedind, sute si sute de tineri, imi faceam o impresie la Sfanta Spovedanie, si cand mergeam la fan cu ei, abia atuncea vedeam cu adevarat cine e. Din vorba tu poti sa pari orice pana la urma. Chiar cand se intalnesc tinerii discuta, dar numai din discutii zic: a ma inteleg foarte bine, simte ca mine, nu stiu ce.. E superficial, asa, de suprafata. Abia atunci cand faci ceva, atunci stii cum te vezi?  Munca nu minte. Deci cand faci ceva impreuna. Sa iesi undeva, sa faci ceva: atunci il vezi pe om. Si faptul ala de a face te arata, fara voia ta, te arata exact cum esti.

D-asta la sat, ei nu prea greseau cand se casatoreau, pentru ca ei se stiau de mici. Au trait impreuna, s-au jucat impreuna, au lucrat impreuna. Pai aia au vazut, s-or stiut de mici si isi dau seama clar, la modul real, ca sunt unul pentru celalalt. Pe cand aicea si cei care se intalnesc, e asa superficial. Dar, uite un cadru in care va puteti cunoaste, si cel mai bine va cunoasteti cand faceti ceva. Nu neaparat la discutii. E mai mult sa faci ceva, orice.

Parintele Mihail:

-Stiti ce facea Parintele Arsenie cand veneau oamenii la manastire la spovedit? Ii tinea cel putin trei zile, si nu-i spovedea, cum se intampla acuma: "Parinte am venit sa ma spovedesc". "Pai stai la slujba". "Parinte sunt grabit ca trebuie sa ma duc nu stiu unde".  Deci vine o fuga, s-o spovedit, si o plecat. Asa ceva Parintele Arsenie nu accepta. Si cel putin trei zile stateau, chit ca or venit sa plece in aceeasi zi. Bine, pentru cuvantul Parintelui Arsenie stateau unii si trei saptamani. Si ii punea la munca, deci cum zice Parintele Iustin. Deci lucrau, si atuncea omul are timp si sa cugete, si sa se cunoasca,  si sigur, daca sunt mai multi se cunosc si fac legaturi unii cu altii.

L-au intrebat odata pe Parintele Teofil la o conferinta: "Parinte care trebuie sa fie relatiile dinte un baiat si o fata?" Si Parintele -raspunsul pe care-l dadea de obicei: - "draga relatiile dintre doi tineri, un baiat si o fata, trebuie sa fie ca intre un frate si o sora".  Si ala care a pus intrebarea a zis: "Parinte, dar sa stiti ca eu cu sora-mea ma mai si bat". :-)

[...]

PAGINI WEB:

# Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos" 

# Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad