joi, 29 septembrie 2011

Sfantul Nicolae Velimirovici: "Lumea materiala este chipul vazut al lumii duhovnicesti"

Multi dintre oamenii pe deplin maturi sunt asemenea elevilor din clasa intai, desi ei, uneori, se chiama filosofi ori ucenici.  Muncind cu sudoarea fruntii lor, abia reusesc sa citeasca pe silabe cartea naturii, insa sensul si insemnatatea literelor abecedarului naturii nu le inteleg nicidecum. Omul invatat citeste literele chiar negandind la ele, si intr-o clipa intelege sensusl cuvantului. Invatatorul este dator sa aplice constrangeri serioase ca sa-l invete pe ucenic sa citeasca nu pe silabe, ci "dupa sens". Cele valabile in cazul citirii cartilor sunt valabile si in ceea ce priveste citirea "cartii naturii". 

Prin urmare se poat spune: oamenii care nu cunosc alfabetul se inchina unui idol, iar cei invatati se inchina duhului. Pentru primii, fenomenele naturale sunt materiale, si realitatea lor este exprimata exterior, dupa marime, culoare, denumire si diferite alte raportari. Pentru cea de-a doua categorie, obiectele si fenomenele naturale sunt simboluri, semne conventionale creionand lumea spirituala; iar realitatea spirituala este sens, viata si justificare fiintiala a acestor simboluri.

Despre aceasta in chip minunat a vorbit Sfantul Simeon Noul Teolog: "Acela, care are partasie cu Duhul Sfant, intru totul se innoieste, primeste ochi si urechi noi. Un astfel de om nu mai priveste precum omul simplu, ci se face asemenea celui cu intelegere simtita atunci cand ia aminte asupra oamenilor, si vede in chip simtit creatia trupeasca; plin de duhovnicie, ia aminte la simbolurile fapturii celei nevazute". Acesta este omul care simte duhovniceste. Un astfel de om citeste cartea naturii nu silabisind, precum incepe sa invete elevul din clasa intai, ci dupa sens, patrunzand intelesul, semnificatia. 

Sfantul Maxim Marturisitorul exprima aceste lucruri prin analogie, spunand: "Intreaga lume gandita (spirituala) in chip tainic se prezinta prin tabloul simbolurilor in lumea supusa simturilor, pentru aceia care au ochi ca sa vada! Intreaga lume supusa simturilor este ascunsa in lumea spirituala". Cei care au ochi de vazut sa vada. Inseamna ca cei invatati pot sa citeasca "dupa inteles" sau, cu alte cuvinte, acela care stapaneste vederea duhovncieasca poate sa vada cu ochi duhovnicesti, si nu doar cu ochii trupesti. 

Si Apostolul Pavel vorbeste despre aceasta in urmatorul chip: "Litera ucide, iar duhul face viu" (II Cor. 3, 6) ori: "Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata" (I Cor. 13,12). Si mai departe, din nou, si mai expresiv: "Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad, fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice" (II Cor. 4, 18). 

Putem spune ca Hristos cu larghete a folosit simboluri din natura, pentru explicarea realitatii duhovnicesti pe care a aratat-o lumii. Cand in jurul Sau s-a adunat multime de norod, "Domnul Si-a deschis gura Sa in pilde". Cuvantul slav "pilda", ori cuvantul grecesc "parabola" inseamna povestire morala alegorica, invatatura prin exemplificarea unor fapte obisnuite, care au un inteles vadit de receptare in lumea supusa simturilor, insa sensul principal al acestei povestiri se afla in domeniul realitatii duhovnciesti, in imparatia duhovniceasca. "De aceea le vorbesc in pilde - a spus Domnul - ca, vaznd, nu vad si, auzind, nu aud, nici nu inteleg. Caci inima acestui popor s-a invartosat" (Mt. 13, 11-15). Deci invartosarea inimii inseamna ca vederea duhovniceasca s-a inchis ori ca inima este oarba duhovniceste. Insa vederea duhovncieasca a inimii cuprinde tot ceea ce stiinta, in chip neclar, numeste subconstient, intuitie, etc.
***

Dumnezeu fiind Duh, tot adevarul trebuie sa fie duhovnicesc, caci Dumnezeu si Adevarul este unul si acelasi. 

Cand cugetam asupra lucrurilor care cad sub simturi, despre insusirile lor si despre cele in legatura cu aceasta si spunem: este adevarat - in acest caz nu avem in vedere Adevarul in sens absolut si vesnic, ci doar in sesns relativ, practic, caci in sens absolut doar Dumnezeu este vesnicul si de necuprins Adevar. 

Inseamna oare aceasta ca natura creata este iluzorie? Doamne fereste! Insa ea poate sa se arate ca iluzie filosofica de doua tipuri: europeanului materialist si indianului nihilist. Cand materialistul spune: natura pe care o vedem si o percepem sub toate aspectele ei relative si expresive isi prezinta tot adevarul sau, intreaga realitate, tot ceea ce in general poate sa fiinteze - atunci natura lucrului in sine isi arata iluzoriul. Dupa cum natura poate sa para iluzie pentru nihilist atunci cand el isi marturiseste punctul de vedere, anume ca natura cu toate caracteristicile si insusirile ei este amagire, vis, neant.

De aceea si cel care afirma ca natura, care cade sub simturi, este realitate desarta, si acela care spune ca ea este manifestare a minciunii, vis si iluzie - amandoi se inseala. 

Natura este simbol al adevarului. Lumea materiala este chipul vazut al lumii duhovnicesti. De aceea lumea fizica este un simbol al lumii duhovnicesti, un inteles-simbol, duh si realitate. 

Odinioara, marele poet crestin Sfantul Ioan Damaschin, a spus: "[...] cu adevarat totul este desertaciune, iar viata este umbra si vis". El, desigur, nu a impartasit vreuna din parerile budistilor. Pur si simplu, a observat doar, cu vedere duhovniceasca, deosebirea dintre viata reala si vesnica si viata trupeasca de pe pamant, care cu adevarat este "umbra si vis". El numeste desarte toate acelea pentru care se lupta oamenii cei neduhovnicesti in aceasta lume, nazuind catre adevar si fericire. Lumea noastra intru sine nu poate fi amagire, caci Creatorul ei a fost Dumnezeu adevarat. Si din izvorul cel adevarat ar fi putut, oare, sa izvorasca amagirea, putea ea sa fie din acelasi izvor? Insa lumea poate sa para amagire doar aceluia care cauta in ea ceea ce nu exista, incercand sa prinda luna care e reflecta in oglinda unei ape. 

Pamantul, Soarele si stelele ca simboluri

Este spus: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1, 1). Prin "cer" se intelege imparatia realitatilor duhovnicesti, nevazute, nemateriale. Prin "pamant" se intelge multimea celor vazute si trupesti, adica semnele lucrurilor conventionale, desemand realitati duhovnciesti. 

*

Toate puterile fizice pamantesti, care se atrag si se resping, caldura, electricitatea, radiatiile si altele, sunt simboluri ale puterii spirituale a Imaparatiei cerurilor. In mod autonom, aceste puteri fizice nu ar fi puteri si nu ar putea sa fiinteze, daca ele nu ar descinde din uriasele izvoare duhovnicesti cele nemarginite. Si daca deasupra puterilor fizice nu ar fi controlul si puterea vesnicelor forte rationale, puterile fizice s-ar cutremura si ar intoarce intreaga lume in haos, cum este scris despre Domnul si fapturile Lui: "Dar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor si se vor sfarsi" (Ps. 103, 30).

*

Soarele este simbol al Domnului Dumnezeu. Sfantul Grigorie Teologul a scris: "Cea ce pentru oamenii trupesti este soarele, pentru cei duhovnicesti este Dumnezeu". Asemenea lui, dupa cum soarele straluceste si lumina sa lumineaza si incalzeste toate fapturile vii de pe pamant, tot astfel si Dumnezeu lumineaza sufletele cu intelepciunea Sa si le incalzeste cu dragostea Sa. Fara soare, vine moartea trupeasca; fara Dumnezeu cea sufleteasca. Prorocul Moise a grait catre poporul lui Israel: "viata si moarte ti-am pus eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti" (Deut. 30, 19). Cu alte cuvinte, cunoaste pe Dumnezeul Cel Unul si Viu, nevazut, si doar Lui, Unuia, sa te inchini, si sa nu te inchini inaintea simbolurilor vazute, primindu-le pe ele ca dumnezei, ca sa nu devii inchinator la idoli. Primul lucru inseamna viata, al doilea este moarte.

*

Prorocul Daniel spune despre cei drepti ca stralucesc ca "stelele in vecii vecilor" (Dan. 12, 3). Alti proroci, de asemenea, fac comparatie cu lumina stelelor stralucind pe bolta cereasca si luminand pretutindeni. Ei intotdeauna au socotit stelele ca simboluri ale ingerilor, dreptilor si placutilor lui Dumnezeu, iar soarele l-au socotit ca simbol al Imapartului insusi, al Domnului Celui Preainalt. 


Mineralele ca simboluri

Piatra inainte de toate, simbolizeaza pe Insusi Hristos. Despre aceasta au vorbit prorocii inca din Vechiul Testament. A patra imparatie pe care imparatul Nabucodonosor a vazut-o in vis, in chip de idol din fier si pamant, preinchipuia imparatia romana. Piatra pravalita de sus, care a sfaramat acest idol, prefacandu-l in praf, preinchipuia venirea lui Hristos, Imparatul Imparatilor, intemeietorul unei noi imparatii, "care nu va fi nimicita niciodata" (Dan. 2, 44), dupa cum a prorocit in cartea sa Daniel.

*

Piatra, care-L simbolizeaza pe Hristos, simbolizeaza in acelasi timp si credinta cea tare intru El. Cand Apostolul Petru a recunoscut credinta sa intru Domnul, spunand: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu!", Domnul i-a raspuns: "Iar tu esti Petru (numele Petru inseamna piatra), si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea", adica pe credinta pe care el o marturisea. In acelasi fel Petru (piatra), in Epistola sa, ii numeste pe credinciosi pietre vii: "Apropiati-va de El, piatra cea vie, de oameni intr-adevar neluata in seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret. Si voi insiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca" (I Petr. 2, 4-5), caci toti aceia care se boteaza in numele lui Hristos se imbraca in Hristos si se aseamana lui Hristos. Pentru aceasta Apostolul Petru ii numeste pe crestini dupa cum si Hristos: pietre vii. Multimea pietrelor de pe pamant simbolizeaza multimea credinciosilor din toate timpurile, de la inceputul lumii panala sfarsitul ei. Luati aminte: Domnul a fagaduit lui Avraam ca semintia sa intru dreapta credinta se va inmulti fara seaman, "ca nisipul de pe tarmul marii" (Fac.  22,17). 

*

Acei oameni care-si zidesc viata pe credinta in Hristos ca pe o piatra, sunt numiti in Evanghelie intelepti, iar aceia care si-o zidesc pe nisip, neintlepti. Zidirea celor intelepti va ramane in veac, iar zidirea celor neintelepti se va sfarama sub suflarea vanturilor si se va prabusi. In vechime au fost oameni lepadati de Dumnezeu, care s-au gandit sa ridice un turn pana la cer. Ei chiar au inceput sa zideasca acest turn din caramida, insa Domnul a nimitnicit zidirea lor, pentru ca nu avea temelia pe piata, pe piatra credintei, ci era asezata pe nisipul miscator al necredintei. Altfel vorbind, ea era intemeiata nu pe credinta in Dumnezeu, ci pe credinta in om. O astfel de lucrare s-a surpat atunci si intotdeauna se va surpa, daca nu este inceputa in numele adevaratului Dumnezeu si pe temelia credintei intru El. Nisipul, in acest caz, este simbol al netrainciei, al slabiciunii.

***
Aurul este simbolul adevarului. Magii de la Rasarit au adus Imparatului nou-nascut in dar aur, smirna si tamaie. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste aceste daruri drept cunoasterea adevarului, ascultarea si dragostea. Aurul nu se schimba, nu-si pierde stralucirea. Dupa cum este in coroana imparateasca, tot astfel si in pamant, si in apa, si in foc - peste tot acelasi. De acea, teologii crestini si prorocii intotdeauna au socotit aurul ca simbol al adevarului; nu al adevarului intru sine, ci  o zugravire, un inteles al acestuia. 

Aurul nu a fost ales "piatra din capul unghiului", caci fundamentul trebuia sa fie durabil si tare, iar aurul nu este dur. Temelia mantuirii noastre este credinta. Aurul simbolizeaza zidirea cea trainica pe piatra credintei, adica pe acela care are credinta in Hristos tare precum piatra, acela care mai apoi descopera adevarul credintei, luminos, in curatie si in delicatetea milosteniei, precum aurul. Milostenia nu este despartita de adevar. Adevarul este stralucire si gingasie; asemenea lui, aurul are stralucire, si gingasie. De aceea, Sfantul Apostol Pavel afirma ca "aurul sta pe piatra", adica adevarul este asezat pe credinta. 

Creditna este temelia vietii aici, pe pamant; in ceruri credinta nu este de trebuinta. Acolo se vietuieste mai degraba prin contemplare (vedere) decat prin credinta. Tocmai pentru aceasta in ceruri vedeniile Sfantului Ioan Teologul nu pomenesc in nici un fel de pietrele obisnuite, care sunt simbol al credintei. El a vazut cetatea cea cereasca, ale carei ziduri nu erau din pietre obisnuite, ci din pietre scumpe. Sfantul pomeneste de 12 culori diferite: iaspis, safir, halcedon, smarald, sardonix, sardiu, hrisolit, beril, topaz, hrisopras, iachint si ametist. Aceste pietre scumpe sunt simboluri ale virtutilor, care fiecare straluceste in felul ei. Cele 12 porti ale cetatii sunt 12 margaritare, iar "piata cetatii este de aur curat si stravezie ca sticla" (Apoc. 21, 21).  Prin aceasta Apostolul vrea sa spuna ca in lumea cealalta aurul isi pierde scumpatatea sa; acolo el paveaza ulitele si este calcat in picioare, pentru ca in Imparatia cereasca se vede limpede doar adevarul, iar simbolul acesta, aurul, nu mai este de trebuinta in nici un fel

Sarea este simbolul crestinilor de acum, care ii indreapta si pe altii. Sufletul, sarat bine cu invatatura lui Hristos, nu se da stricaciunii, si de aceea ajuta si aproapelui sau, sa se impotriveasca alterarii. "Voi sunteti sarea pamantului", a spus Domnul nostru cel Preasfant. Aceasta se refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti crestinii in genral. Daca crestinatatea isi pierde puterea, facandu-se lipsita de sare, cu ce se va mai "sara" neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea de la alterare? Daca sufletul nu are intru sine adevarul lui Hristos, el se face lipsit de sare si devine fara de gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamant putrezesc, trupurile lor prefacandu-se in tarana. Sarea inseamna, de asemenea, si har ceresc. Despre acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: "Despre faptul ca harul este sare citeste la Sfantul Pavel: "cuvantul vostru sa fie cu har, presarat cu sare"." Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a harului dintru acesta.


Lumea vegetala ca simbol

Ca un pom sa poata creste, are nevoie da aiba infipte radacinile in pamant. Tot astfel si sufletul: trebuie sa fie sadit in Imparatia cea duhovniceasca, cereasca, caci aceasta este temelia lui, care il hraneste si din care el creste.

Ca un pom sa se poata dezvolta, are nevoie sa fie udat. Tot astfel si sufletul: trebuie sa fie stropit din belsug cu harul Duhului Sfant, pentru a fi sanatos si puternic. Sfantul Antonie spune: "Precum un pom nu poate sa creasca daca nu este stropit cu apa curata, tot astfel si sufletul nu poate sa creasca daca nu se hraneste cu sevele cele ceresti. Numai acele suflete cresc, care primesc pe Duhul Sfant si sunt udate din belsug din cerestile izvoare". 

Ca un pom sa poata dea roada, are nevoie de lumina si de caldura soarelui. Tot astfel si sufletul: are nevoie sa fie luminat si incalzit de Domnul, Soarele vesnicei dreptati, caci sufletul poate sa vieze, sa creasca si sa aduca roada numai in razele si in caldura lui Dumnezeu Celui viu si Celui de viata facator. 

***

Crinul este simbolul neingrijorarii. "Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc" (Mt. 6, 28). Ei isi tes astfel de odajdii, ca nici imparatul Solomon nu a fost imbracat in asemenea vesminte intru toata slava sa. Sfantul Nil Sinaitul, in lucrarea sa "Despre iubitorii de argint", scrie despre insemnatatea crinului ca simbol: "Sufletul desavarsit este asemenea crinului intre maracini, iar aceasta insemneaza sufletul care traieste fara griji desarte in mijlocul celor care se ingrijesc de multe". 

***

Maslinul este semnul alegerii celei binecuvantate. Domnul a ales pe poporul lui Israel ca pe pom aducator de roada in mijlocul pomilor maracinati si l-a asemanat cu un maslin: "Maslin verde, impodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul" (Ier. 11, 16). In afara de aceasta, maslini au fost numiti si prorocii Ilie si Enoh, cei doi marturisitori ai Domnului, care se vor arata ca inainte-mergatori ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. In Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul se spune ca "acestia sunt cei doi maslini [...] care stau inaintea Domnului pamantului" (Apoc. 11, 4). In chip de doi maslini ce stau la pristolul slavei celei ceresti au fost vazuti si de prorocul Zaharia. Maslinul, ca pom da untdelemn si prin aceasta, asemenea celor care au trait mult dintre cei de odinioara, simbolizeaza dragostea de virtute a omului, stralucind prin milostenie si adevar, de la Duhul Sfant, care prin credinta lor sunt ca niste radacini infipte in viata vesnica. Si Psalmistul, la randul sau, da marturie: "Dar eu, ca un maslin roditor in casa lui Dumnezeu...Slavi-Te-voi in veac" (Ps. 51, 7-8).

Busuiocul si isopul (mai ales busuiocul) - cele mai de seama plante la popoarele ortodoxe din Balcani, sunt simboluri ale sufletului celui drept, care, odata cu imbatranirea si vestejirea trupului, dau o mireasma puternica, pentru ca aceste doua plante au  o mai mare si mai placuta mireasma cand se usuca decat atunci cand sunt verzi. Busuiocul se foloseste si la sfintirea apei. In acest caz el simbolizeaza buna mireasma harica a lumii celei de Sus, care prin puterea Crucii fereste apa de alterare.

Animalele ca simboluri

Porumbelul este simbol al Duhului Sfant. Duhul Sfant S-a aratat in chip de porumbel. Astfel, cand Domnul S-a botezat la Iordan, Ioan a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El (Mt. 3, 6). Porumbelul, pasare blanda, fara niciun fel de rautate, simbolizeaza Duhul Sfant, caci porumbelul este una dintre rarele pasari iubitoare de pace. Si, multumita acestor calitati ale sale, el simbolizeaza pe Dumnezeu- Duhul, in Care nu aflam nicio rautate.

Sarpele este simbolul satanei. El a slujit ca unealta a celui rau cand acesta a amagit-o pe Eva si a ademenit-o pe ea catre pacatul neascultarii de Ziditor. Sarpele este singura vietate de pe pamant pe care Domnul a blestemat-o "intre toate animalele si intre toate fiarele campului" (Fac. 3, 16). Iata de unde izvoraste aceasta infricosatoare vrajba care exista intre serpi si celelalte animale minunate de pe pamant. Cand Domnul a spus ucenicilor: "Fiti intelepti ca serpii", El a avut in vedere bagarea de seama cu care se misca sarpele, insa a adaugat totodata aici: "si blanzi ca porumbeii". Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca nu e nici un fel de folos din intelepciune daca aceasta nu este unita cu nerautatea. Dimpotriva, daca avem intelepciunea sarpelui, aceasta este un mare pericol  pentru om. Sfantul Isidor Pelusiotul lamureste ca "este de trebuinta sa ne pastram credinta noastra asa dupa cum sarpele isi fereste capul sau si sa ne lepadam de omul cel vechi, la fel cum sarpele isi leapada pielea lui cea veche".

Porcii si cainii sunt simboluri ale ateilor celor indarjiti, plini de incapatanare si inradacinati intru rau, de aceea cainii desemneaza pe cei razvratiti, iar porcii pe cei plini de lacomie. Pentru aceasta si Mantuitorul a spus: " Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare" (Mt. 7, 6).

Calul este simbol al slugii celei credincioase. Sfantul Dionisie Areopagitul scrie ca simbolul "cal" desemneaza ascultarea. Apostolii se aseamana cu caii de trap in acest inteles, pentru ca ei au slujit cu credinta Domnului Dumnezeu si cu iutime au purtat Evanghelia Lui in toata lumea.

Omul, leul, boul si vulturul - sunt patru realitati simbolice. Prorocul Iezechiel si Sfantul Ioan Teologul au vazut in vedeniile lor cum aceste fiinte stau langa tronul Celui Preainalt. Dupa proroci, simbolizeaza cele patru virtuti de temelie: intelepciunea, indrazneala, dreptatea si curatia. "Omul" simbolizeaza intelepciunea, "leul" - indrazneala, este limpede; "boul" simbolizeaza dreptatea, pentru ca aceste animale s-au adus intotdeauna ca jertfa pentru ispasirea pacatelor facute impotriva adevarului. "Vulturul in zbor" semnifica curatia, pentru ca acesta ajunge pana in inaltimile cele de sub cer, iar acolo pretutindeni aflam curatia duhului, intreaga curatie. In afara de aceasta, toate cele patru fiinte simbolice intruchipeaza diferite Puteri ceresti, care ziua si noaptea inalta laude in jurul tronului Domnului: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot!"

Lacustele cu care Domnul a napadit vechiul Egipt, semnifica feluritele pacate omenesti savarsite cu cuvantul ori cu fapta. La fel, microbii si bacteriile nevazute de ochii nostri, pacatele cele omenesti facute cu gandul; care nu se vad. Daca omul nu se grabeste sa-si inabuse gandurile cele rele, aceastea se vor inmulti si vor prinde putere in suflet, asemenea microbilor din corp, si vor da sufletului boli grele, uneori chiar aducatoare de moarte.

Intamplarile ca semne

In vremea vietii pamantesti a Mantuitorului au avut loc doua evenimente privitoare la pieirea unor oameni, pe care Insusi Mantuitorul le-a talcuit ca semne. Atunci cand Pilat  s-a rafuit cu cativa locuitori ai Galileii si a amestecat sangele lor cu jertfele, Iisus a spus despre acest fapt: "Credeti, oare, ca acesti galileieni au fost ei mai pacatosi decat toti galileienii, fiindca au suferit aceasta? Nu! zic voua; dar daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel" (Lc. 13, 2-3). Adica ei au fost pacatosi, de aceea au si fost pedepsiti. Insa ei nu au fost mai pacatosi decat voi. Inseamna ca moartea lor este un semn de la Domnul Dumnezeu ca voi aveti nevoie cat se poate de repede de pocainta. Daca insa nu veti primi acest semn si nu veti intelege importanta lui, cu totii veti pieri asemenea lor. 

O alta intamplare cu oameni care pier, insa nu de maini omenesti, s-a petrecut la caderea Turnului Siloamului. Turnul s-a prabusit si sub daramaturile sale au pierit 18 locuitori ai Ierusalimului. Nedrept ar fi sa se creada ca ei au fost mai vinovati decat locuitorii din Ierusalim. "Nu! zic voua; dar daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel" (Lc. 13, 5). Inseamna ca acesta a fost din nou un semn pentru oameni. Dupa cuvintele Sfantului Teofilact al Bulgariei, ei "au fost pedepsiti nu pentru faptul ca noi am fost mai buni, insa daca nu ne vom face mai buni, vom fi mult mairau pedepsiti".

Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas, intalnim un om care izgoneste intunericul adunat in sufletul nostru, rezolvand pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam. Nu arareori se intampla sa auzim de la vreun alt om un cuvant care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva vreun cuvant de imbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai cu seama atunci cand ne este de trebuinta. Ori, incurcati in problemele vietii, cu deznadejde incercam sa gasim o rezolvare cu putinele noaste puteri, cautand iesire dintr-un impas; cand deodata ni se intampla ceva care schimba radical situatia. Prin urmare si intalnirea neobisnuita, si cuvantul, si scrisoarea, si intamplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca luare-aminte, fie ca inteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la pocainta.

Gandurile si presimtirile ca semne

Cand noi incepem dintr-odata sa gandim neincetat la un anume om care este departe de noi, acesta este un semn ca el se nelinisteste, ori vorbeste despre noi, ori face ceva pentru noi (sau impotriva noastra), ori se apropie el insusi de noi, ori primim scrisoare de la el. Cand Hristos a vindecat pe paraliticul din Capernaum, carturarii prezenti gandeau intru sine: Huleste! Domnul a cunoscut atunci gandurile lor si le-a spus: "Pentru ce cugetati rele in inimile voastre?" (Mt. 9, 4).

Foarte multi oameni si-au presimtit moartea. Unii ofiteri si soldati, in vremea razboiului, au avut un puternic sentiment ca vor pieri in chiar acea zi. Insa putini dintre ei exclamau: "Astazi voi muri!" - acest simtamant al prevestirii mortii nu au cum sa-l cunoasca cei care nu il au. Insa aceasta presimtire au cunoscut-o destui, in nenumarate randuri, ca incredintare. Presimtind apropierea mortii fizice, ei reuseau la timp sa se pocaiasca inaitea lui Dumnezeu, prin rugaciune si iertarea pacatelor; sa se pregateasa astfel pentru plecarea din aceasta lume. 

Presimtirea apropierii de Hristos a avut-o si Cleopa impreuna cu cel care calatoreste pe cale. In drumul lor spre Emaus, S-a apropiat de ei Hristos cel inviat, Care a vorbit cu ei, insa Luca si Cleopa nu L-au cunoscut. Dar cand El S-a facut nevazut de la fata lor, au recunoscut unul catre altul: "Oare nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?" (Lc. 24, 32).

Simtirea unei deznadejdi cumplite, gandurile care il imping pe om catre sinucidere - acestea sunt semne clare ca duhul cel rau, duhul deznadejdii, stapaneste acel suflet omenesc.

Bucuria este, de asemenea, un semn. Toti marii sfinti ai crestinatatii au afirmat ca, atunci cand omul se caieste cu adevarat si se roaga fierbinte Domnului, el simte in inima o mare bucurie si in suflet multa caldura. Unii talcuiesc aceasta ca un semn ca Domnul a iestat acel pacat pentru care omul s-a cait in rugaciunea sa. 

Razboiul, foametea si ciuma ca semne

Razboaiele, foametea si epidemiile au fost intotdeauna biciuri pentru omenie. Aceste trei nenorociri pot fi private cel mai adesea ca semne, caci prin aceste intamplari exterioare se exprima starea launtrica a sufletelor oamenilor si a duhului omenirii. Apostolul Iacov s-a intrebat: "De unde vin razboaiele si de unde certurile dintre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voastre?" (Iac. 4, 1). Lupta launtrica impotriva lui Dumnezeu se sfarseste in lupta exterioara impotriva Lui; razboiul launtric - in razboi fatis. Aceasta este taina si vesnicul simbol al tuturor razboaielor. Insa razboaiele, ca vremelnice evenimente ale unei oarecare epoci sau genratii, se arata ca semn al lui Dumnezeu pentru acea vreme si pentru acea generatie.

Semnele sfarsitului lumii

La fel ca si inainte de deluviul universal, cand toate gandurile oamenilor erau indreptate catre rau, tot asa va fi si inaintea sfarsitului lumii. Inainte de potop, gandurile multor oameni erau pline de pacat si de rautate. Simtamintele lor catre aproapele se racisera, iar dragostea pentru Dumnezeu se stinsese. Tot astfel si in vremurile de pe urma, "dragostea multora se va raci". Se vor arata multime de inselatori si proroci mincinosi. Doar drept-credinciosii vor crede intr-Unul adevarat Mesia, Iisus Hristos, si nu se vor lepada de El, chair cu pretul vietii lor pamantesti. De aceea ii vor ura pe ei cei fara de Dumenzeu si inselatori, ii vor urmari si ii vor chinui. Insa "cel c va rabda pana la sfarsrit se va mantui".

Apostolii lui Hristos dau putin la o parte perdeaua tainelor incredintate lor de Domnul. Apostolul Petru ne avertizeaza: "Intai trebuie sa stiti ca, in zilele cele de apoi, vor veni cu batjocura, batjocoritori care vor umbla dupa poftele lor" (II Petr. 3, 3). Apostolul Pavel scrie in Epistola sa catre Timotei: "Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci - dornici sa-si desfateze auzul - isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si isi vor intoarce auzul de la adevar, si se vor abate catre basme " (II Tim. 4, 3-4). Inca si mai limpede dezvaluie Apostolul Pavel oamenilor generatiei care va locui pe pamant in vremurile din urma: "In zilele din urma, vor veni vremuri grele; ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei" (II Tim. 3, 1-5). Toate acestea sunt asemenea cuvintelor lui Hristos despre prorocii cei mincinosi si racirea dragostei.

Alte semne vor fi razboaiele, cand un popor se va ridica asupra altui popor si  o "imparatie impotriva altei imparatii", cand vor fi rascoale si razboaie, felurite neintelegeri si ciocniri, inmultirea smintelilor si nelegiuirilor, cand vor avea loc tradari si lepadari de Dumnezeu. Aceastea si alte legaturi nefratesti si neomenesti intre oameni vor fi semne ale vremurilor de pe urma.

In intreaga lume va fi foamete, vor fi boli, cutremure nemaiauzite si nemaivazute pana atunci, dupa cum est spus: caci vor fi dureri mari, care nu au fost "nici chiar de la facerea lumii". Foametea va fi si din pricina secetei, care va fi pretutindeni, si din pricina  faptului ca Domnul ridica intelepciunea de la oamenii lepadati de El si acestia nu mai pot, dupa randuiala, sa cultive cele trebuitoare hranei pentru popor, ca, atunci cand oamenii sunt lipsiti de mila lui Dumnezeu, ei se lipsesc si de minte. Bolile vor secera atat de mult pe oameni, incat multi se vor ingriji de sanatatea lor si vor cutreiera pamantul dupa ierburi de leac. Cutremurele vor fi insotite de revarsarea raurilor, secarea izvoarelor, infricosatoare furtuni pe uscat si pe mare. Si, intrucat cutremurele vor fi in toate partile, oamenii vor trai intr-o necontenita teama.

 Insa, netinandu-se seama de aceste fenomene naturale infricosatoare, va fi propavaduita cu putere la toate popoarele Evanghelia despre Imparatia cerurilor. Apostoleasca ravna a adevartilor misionari nicicum nu va putea fi infricosata ori infranata. Placutii lui Dumnezeu, purtand in sine pecetea Duhului Sfant, vor raspandi invatatura lui Hristos in intreaga lume, in ciuda falsilor mesia si a prorocilor celor mincinosi, neuitandu-se la lucrarea tuturor smintelilor, prigonitorilor si chinuitorilor.

Un semn al venirii vremurilor de pe urma va fi si aratarea lui Antihrist. Avertizandu-ne, Sfantul Apostol Pavel spune: "Si [...] se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu [...] dandu-se pe sine drept dumnezeu" (II Tes. 2, 3-4). Domnul Iisus Hristos va nimici duhul lui cu gura Sa, insa acesta va fi semn al venirii vremurilor de pe urma. Fericiti aceia care nu ingaduie sa fie amagiti si nu vor crede in minciunile si minunile lui intunecate!

Cu cat se va apropia mai mult sfarsitul lumii, cu atat mai mult vor fi semne. Mersul luminatorilor celor ceresti, de asemenea, va prevesti sfarsitul. Soarele si luna se vor intuneca, stelele se vor cutremura si vor cadea din cer. Va fi un intuneric infricosator peste tot. Se va da mare razboi intre stelele cazute si strigatele inabusite ale oamenilor deznadajduiti. 

Apoi se va arata un nou semn - in intuneric se va ridica si va straluci cinstita Cruce, semn al Fiului lui Dumnezeu rastignit pentru pacatele oamenilor. Cinstinta Cruce va straluci in locul soarelui, luminand in intreaga lume de la un capat la altul. Si vor plange atunci toate popoarele, si cei credinciosi, si cei necredinciosi, caci acest semn va fi semnul sfarsitului, al biruintei lui Hristos Cel rastignit. Credinciosii vor plange de bucurie, iar necredinciosii pentru constiinta lor murdara, insa si unii, si altii se vor cutremura de frica inaintea celor care vor veni.

Toate acestea vor urma indata una dupa alta, caci venire fiului Omului va fi ca un fulger, ce va cuprinde intr-o clipita cerul de la Rasarit pana la Apus. A doua Venire a Imparatului si Domnului nostru va fi navalnica si El se va arata pe norii cerului, intru putere si slava mare, de nespus si de nezugravit, intru maretia Sa. 

Ultimul semn, nu acela al Venirii Lui, ci semnul ca El a venit deja, va fi sunetul de biruinta al trambitelor ingeresti. La acest semn vor sta inaintea Domnului ingerii, alesii Sai, din cele patru Vanturi, de la un capat la altul al cerului, si dreptii vor veni cu bucurie la Domnul lor si vor fi cu El in veac.


 Extrase din Simboluri si Semne de Sfantul Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, buc.

PAGINI WEB:
Sf. Nicolae Velimirovici "Simboluri si semne" -Recenzie de Jean Claude Larchet

miercuri, 28 septembrie 2011

In ziua de pomenire a Sf. Antim Ivireanul, Parintele Adrian Fageteanu s-a inaltat cu sufletul la Cer



Parintele Adrian a trecut la Domnul astazi, 27 septembrie, in jurul orelor 19.30, la spitalul bucurestean la care era internat de ceva timp, in urma unei suferinte indelungate. Ar fi implinit 99 de ani pe 16 noiembrie. 

Maine, trupul neinsufleţit ar urma sa fie condus la Manastirea Lainici, dar se incearca intai aducerea sa la Man. Antim, probabil in jurul pranzului, iar sambata, la ora 12.00, va fi inhumat.

 
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca cu dreptii! 

Rugamintea parintilor care i-au fost ucenici este sa facem in aceasta noapte catisme la psaltire pentru sfintia sa.


Continuare la Razboi intru Cuvant: NE-A PARASIT SI PARINTELE ADRIAN FAGETEANU…


Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 - 27.09.2011) s-a înălțat cu sufletul la Domnul Hristos aseară în jurul orei 19.30.

După un accident cerebral pe care l-a traversat în noiembrie anul trecut cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (și greu de găsit) la spitalele din Târgu-Jiu și București. În spitalul bucureștean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care el repira foarte greu. Anunțasem deja credincioșii să vină să-l viziteze și să-i ceară o ultimă binecuvântare, gândindu-ne că se poate întâmpla orice. Joi i-am citit câteva rugăciuni pentru întărirea sănătății, iar vineri dimineața, Părintele Adrian s-a împărtășit cu Sfintele Taine. În două zile s-a înzdrăvenit treptat, duminică respirând deja foarte ușor. Ieri dimineață, în urma vizitei, medicul a considerat că Părintele poate părăsi spitalul, eliberându-i biletul de externare, care ar fi trebuit să aibă loc azi dimineață, după ora 8. Dar, în timp ce mânca ajutat de Părinții Macarie și Mihai care-l îngrijesc de ani de zile, Părintele Adrian s-a săvârșit din această viață pământească în urma unui stop cardio-respirator, fără durere. S-a lăsat într-o parte și ”s-a adăugat părinților săi”. Înțeleg, însă, dincolo de contextul spațio-temporal și medical, că viața și moartea și ale Părintelui sunt în Pronia veșnică și atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Încât, cred că sub ocrotirea Sfântului Antim Ivireanul, pe care l-a iubit și cinstit, sufletul Părintelui Adrian s-a despărțit de la vederea ochilor noștri temporar, odihnindu-se acum de toată osteneala vieții sale...

Ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian duminică, la precedenta întâlnire, au fost: ”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”. Sper să ajute și altora.

Dorim să-i aducem trupul spre cinstire în biserica Mănăstirii Antim, unde a spovedit și sfătuit mii de credincioși, azi toată ziua. Înmormântarea, cel puțin după ultima convorbire cu Părintele Ioachim, Starețul mănăstirii Lainici, va avea loc sâmbătă la mănăstirea Lainici.

Atotbunul nostru Dumnezeu să-i dea iertare de păcate și să-l pomenească în împărăția Sa veșnică laolaltă cu Sfinții Săi! Și noi să-l pomenim în inimile noastre, urmându-i povețele ziditoare de suflet!



File din viata Parintelui Adrian Fageteanu

Parintele Adrian, cu numele civil Alexandru Fageteanu, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni, langa Cernauti. Tatal era preot. Studiile medii si le-a facut la vestitul liceu "Aron Pumnul" din Cernauti. Tot acolo va urma Facultatea de Drept intre anii 1931-1937. Va face si teologia intre anii 1943-1947, la Suceava. Stagiul in avocatura si l-a facut la Falticeni. A ocupat mai multe functii, precum, de exemplu, cea de comisar la Falticeni si Bacau.

A fost fascinat de miscarea legionara, ca multi intelectuali ai vremurilor lui, dar nu s-a inregimentat in aceasta. Alexandru Paleologu, care nici el n-a fost legionar, spune ca "existase, la legionari, totusi, asumarea unui risc, un refuz al mediocritatii si al unui anumit pragmatism de nivel inferior". Doar asa se poate explica legatura unor oameni deosebiti cu legionarismul care, cum stim, a avut grave derapaje. In anul 1943 s-a calugarit la Manastirea Putna.

S-a stabilit in Bucuresti prin 1947, inscriindu-se la Facultatea de Filozofie. Se apropie de Manastirea Antim si, implicit, de miscarea "Rugul Aprins". Il cunoaste pe Parintele Sandu Tudor care ii spune "ca pentru a continua impotriva conceptiei materialiste nu-si mai au rostul metodele folosite de miscarea legionara pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta impotriva conceptiilor materialiste este cea pe plan religios, iar in cadrul Bisericii cea mai buna pregatire pentru o astfel de lupta se face in monahism."

In biblioteca Manastirii Antim ii va auzi conferentiind, dupa cum aflam din dosarul de ancheta, pe Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedrea, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironeseu si altii. Va participa si la o retragere duhovniceasca, organizata de Sandu Tudor la Govora, care va dura aproape o luna. Afla de la Parintele Sandu Tudor ca acesta are intentia de a intemeia un schit cu intelectuali preocupati de viata duhovniceasca. Intre 1950-1956 este inchis, iar dupa eliberare, se stabileste la Manastirea Lainici.

Aflam din dosarul anchetei ca "invinuitul Fageteanu Alexandru incepand din 1956 si-a continuat activitatea contrarevolutionara impreuna cu Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Mironescu Alexandru, Ghius Benedict si altii pe care ii cunoaste inca din anul 1947 si a luat parte la adunarile subversive ce s-au tinut la Mironescu Alexandru acasa, unde au purtat discutii dusmanoase, preconizand schimbarea formei de guvernamant R.P.R."

De fapt, aceste "adunari subversive" erau intrunirile miscarii "Rugului Aprins", cu preocupari in principal duhovnicesti. Sandu Tudor, mentorul miscarii, l-a indemnat la un moment dat sa se mute la Schitul Rarau, insa a ramas la Lainici. Prezenta in Bucuresti era insa destul de deasa. La interogatoriu a recunoscut, de exemplu, ca in aprilie 1957 a "plecat la Bucuresti la Institutul Teologic pentru a gasi materialul necesar intocmirii tezei de licenta. Aici s-a intalnit cu Plamadeala Leonida si Teodosie Cuciuc care erau la institut la studii. "

Intalnirile, precum se vede, le avea tot cu persoane "periculoase". O asemenea persoana era, de exemplu, si Ioan Stoianovici. Acestuia ii spune ca "din principiile legionare se pot armoniza cu crestinismul credinta in viata de apoi si ideile din legea muncii, precum si ajutorul reciproc. " Toate aceste prietenii vor fi capuri de acuzare pentru Parintele Adrian.

Tanarului Zamfiroiu Grigore, care avea cunostintele teologice necesare, i-a dat sfatul sa se preoteasca. Motivele pentru care l-a indemnat sa se preoteasca erau mai multe. Unul insa deranja rau stapanirea: "ca pe linia credintei, ca preot, sa combata materialismul. Zamfiroiu Grigore a fost de acord sa lupte impotriva comunismului..."

Si, in sfarsit, cea mai grava invinuire i-au adus-o martorii Ziberman Schloim, Struminger Leiba, Stanescu Dumitru... cum ca "a desfasurat activitate impotriva elementelor comuniste si progresiste..."

Pentru toate acestea, pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militara l-a condamnat pe Parintele Adrian Fageteanu "la 20 (douazeci) ani munca silnica si 10 (zece) ani degradare civica... Se dispune confiscarea totala a averii personale... "

Dumnezeu l-a tinut in viata si, in 1964 la amnistierea detinutilor politici, si-a reluat misiunea duhovniceasca. A trecut prin mai multe parohii, apoi pe la Manastirea Viforata si, in sfarsit, la Manastirea Antim. Aici l-am intalnit dupa Revolutie.

Era cautat de credinciosi. Mai ales de tinerii interesati de viata duhovniceasca. Pe deasupra, cu multa pasiune, se framanta sa ridice un asezamant in Eparhia Sloboziei si Calarasilor.


Sursa CrestinOrtodox: Parintele Adrian Fageteanu


Asa a vrut Dumnezeu – sa ma intorc de unde am plecat“, zice parintele, amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa “Rugul aprins”), a vrut sa intre in obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul si initiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si amenintat strigand: “Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator“. Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l deoparte, i-a soptit la ureche: “Du-te la Manastirea “Lainici”. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan – un sfant si un munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si gramatica. Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova.

Ceea ce m-a impresionat la parintele Calinic era bunatatea fara margini si, mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti, spunand: “Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei”. Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic – doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: “Dumneata esti preot?… Am venit cu parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate”. Cine ar fi putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare.”

De sapte ori declarat mort


(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. 

O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”


O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

*
Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. 

La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera. Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in celula.

Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice parintele Adrian. “Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: “Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!“. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: “Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.”
[...]


PAGINI WEB:

Rost:
 Un mare duhovnic vazut prin ochii Securitatii. Parintele Adrian Fageteanu, marturisitorul

Marturie Crestin-Ortodoxa:
Câteva cuvinte (unele chiar ”perle”) ale părintelui Adrian…

Razboi intru Cuvant:

MARTURII EMOTIONANTE DESPRE SFINTENIA PARINTELUI SOFIAN: IPS Teofan, Parintele Adrian Fageteanu, Parintele Gamaliel Sima, Parintele Mihai Aldea

…SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA! Ce ne spune invatatura ortodoxa despre mucenicie, ispitirea lui Dumnezeu si bravada (I). Si: CINE (NU) ASCULTA DE PARINTELE ADRIAN FAGETEANU?

Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! ( Parintele Adrian Fageteanu despre Cap. 24 din Evanghelia dupa Matei – AUDIO)

Parintele marturisitor Adrian Fageteanu intareste cugetele indoielnice: “AM AVUT SI VOM AVEA, CU MILA LUI DUMNEZEU, MEREU EPISCOPI VREDNICI”!
Parintele Adrian: E vina noastra ca nu ne sprijinim ierarhii cei buni (VIDEO)

Parintele Adrian Fageteanu: “SA NU PRIMEASCA NIMENI!”

Parintele Adrian Fageteanu: “E vremea lui… SCAPA CINE POATE!” (VIDEO)


MUSTRARILE SFANTULUI ANTIM IVIREANUL

luni, 26 septembrie 2011

Cai de iesire din singuratatea omului contemporan

As dori printr-o scurta prezentare a situatiei pe care voi o traiti zi de zi, sa va amintesc cateva cuvitne care izvorasc din textele trecute cu vederea ale intelepciunii si iubirii dumnezeiesti. M-as bucura sa reusesc sa va inspir si sa va conving, respectand in chip absolut voia voastra libera, daruita de Dumnezeu.


Asadar vom deschide impreuna o fereastra, ca sa privim din nou lumea...
O lume foarte zgomotoasa, multipersonala si impersonala, al carui dialog a fost inlocuit de ecoul zecilor de mii de lozinci si a carei betie a facut-o sa-si piarda prin trasatura gregara personalitatea si sa fie stapanita de sentimentul de turma. 

In blocul zilelor noastre locatarii nu se cunosc toti intre ei. In bloc s-a pierdut relatia dintre vecinii care-si imparteau painea si aveau portile deschise. Relatiile s-au redus la un "Buna ziua" in lift si la un suras formal si silit, un raspuns dat uzantelor sociale. In orasele de judet se mai depune generosul efort sa se pastreze vizitele obisnuite si barfa.
Pe drum se calca unul pe altul, in autobuz se strivesc, in cluburi nu gasesti loc. La scoala, in casa, la magazin, pretutindeni omul este chinuit de plictiseala si de monotonia lui, de multe ori fara sa constientizeze deplin, si situatia aceasta devine o simpla obisnuinta care nu-i mai ridica probleme. Preocuparile zilnice nu-i lasa niciodata singuri pe oameni, ca sa vorbeasca cu ei insisi. 

Singuratea nu se suprima prin retetele savante ale psihologilor, sociologilor, scriitorilor si crainicilor. Ea doreste o lupta personala, o reglementare launtrica, o ciocnire frontala cu identitatea noastra existentiala necunoscuta, o patrundere curajoasa spre aflarea frumusetii celei dintai zidite, o inchinare smerita inaintea lui Dumnezeu spre ucenicie si ajutor, o iesire sincera si cinstita spre intalnirea cu ceilalti, cu duhul jertfei, cu dispozitia intelegerii si a acceptarii, a ajutorarii si completarii reciproce. 

Astfel singuratatea stearpa si amara a omului poate sa se preschimbe intr-un izvor bogat, cu ape de o prospetime si dinamicitate nedepasite, in care sa se cufunde in intregime sa sa-si descopere puterile, autenticitatea chipului sau dumnezeiesc.

Doar omul echilibrat launtric si aflat in randuiala poate sa aiba relatii bune cu ceilalti, relatii care au primit inceput prin ajutorul lui Dumnezeu si i-au dat putere pentru aceasta discutie cu sine insasi. Astfel, ceilalti devin coslujitori ai tainei liturghiei vietii, din care ne impartasim unul cu altul, prin rugaciune, prietenie, nunta si ne mangaiem in aceasta calatorie involburata a vietii noastre trecatoare

Te temi? Nu te teme sa cugeti la Dumnezeu! Mergi in biserica si stai intr-un colt linistit, caci doar Dumnezeu poate sa te izbaveasca de temeri. Ma iertati ca imi vine greu sa fiu minutios, dar nu cred ca este necesar altceva. Trebuie sa simti ca relatiile tale cu Dumnezeu inseamna problema ta. Cu toate ca este un lucru greu, omul trebuie sa caute sa fie o buna calauza duhovniceasca. Nu este de folos sa-ti deschizi degraba sufletul oricarui om. Sufletul omului este o taina fara fund. Omul va fi foarte fericit daca va putea gasi in viata lui o persoana pe care o va respecta, o va iubi, i se va incredinta si o va urma cu bucurie. Si cu cat mai devreme se intampla acest lucru, cu atat mai bine. 


Si acest prim loc in inima noastra este chemat sa-l detina Dumnezeu. Ceilalti sa fie mesagerii indreptarii noastre catre El, noi avand indrazneala, experienta, cunoasterea si discernamantul potecilor care conduc la El si la lumina pe care o varsa peste cei chemati ai Lui.

Dar cine este Acest Dumnezeu, parinte? ma veti intreba. Nu L-am vazut, nu L-am auzit, n-am simtit nevoia Lui, poate este atat de departe... Se preocupa de noi? Ce nevoie are de noi? De ce ne doreste? Si fara El nu poate sa mearga bine viata noastra, ca cea a zecilor de milioane de oameni care Il ignora? As spune lesne ca sunt intrebari firesti, omenesti, tineresti, obisnuite. In Biserica Romano-Catolica existenta lui Dumnezeu poate sa fie dovedita prin ratiunea firii. Si numai pentru aceasta dogma n-as putea sa fiu vreodata catolic. Daca Il am pe Dumnezeu ca pe un altul ca mine, in afara de mine, atunci as fi obligat sa-L uit. Dar si un Dumnezeu gardian, perceptor, razbunator, batran bogat, asa cum mi l-au prezentat rudeniile, dascalii si clericii, as socoti de datoria mea sa-L dispretuiesc cu desavarsire. Dumnezeu nu este acesta! Este nevoie sa spunem ca omul nici cu Dumnezeu nu vrea sa fie, dar nici nu poate sa vietuiasca fara El.


Erau doi tineri de aceeasi varsta ca voi, in Sfantul Munte, cu tunsori si imbracaminte excentrice. Incurcati in mijlocul unui auditoriu care "era indrumat", au stat retinuti si la sfarsit s-au apropiat de noi. Va redau primele cuvinte ale dialogului, cuvant cu cuvant:
- Am putea sa va intrebam ceva?
- Cu placere!
- Daca va spune cineva ca nu exista Dumnezeu, ce i-ati face?
- Ce i-as face?
- Chiar asa!
- Nu cumva intrebarea este a voastra? 
- Daca va spunem ca da?
- Daca va spun si eu ca este si a mea?
- A dumneavoastra, care sutneti calugar?
- Nu cred in Dumnezeul care mi-a fost aici prezentat. Un Dumnezeu statue, strain, indepartat, inaccesibil...
Am ramas sa discutam ore intregi. Plecand a doua zi mi-au spus:
- Si noi credeam altceva...
- Da. Multi cred altele. Este necinstit sa vorbesti despre ceva ce nu cunosti, sa osandesti lumina, viata, adevarul, tu, care traiesti in intuneric si in inselaciune. Este nesabuinta. Dar nesabuinta te va vindeca in momentul in care o vei constientiza. Cat timp o vei socoti inteligenta, libertate si slava, te vei chinui amarnic. 


Este adevarta ca ceilalti ne-au indepartat de Dumnezeu si mai ales cei care ne chemau sa ne adune langa el. Acesti oameni, vrednici de plans, care nu credeau in cele pe care le spuneau si nu le traiau, erau ipocriti, necinstiti. Dar masura responsabilitatiii variaza si atarna deasupra multor capete si nu ocoleste deloc greselile noastre. Fiecare va da raspuns pentru faptele lui.


Tot ceea ce s-a intamplat pana ieri poate fi indreptat astazi, acum. Toti cer alungarea norului care inconjoara orasele noastre, dar nimeni nu face o miscare. Ce se intampla? Ignora, le e teama, le e frica!

Spiritualitatea ortodoxa detine o mostenire a sfinteiniei, ea scoate in evidenta modul vietii in primejdii si nu flecarelile si discutiile interminabile ale scolasticilor, definitiile rationalistilor si invataturile pompoase ale moralistilor. Ea trimite apa racoritoare in ogorul inimii lor si adapa nevoile reale ale oamenilor nevoiasi. Ascetismul, smerenia ei ne conduc in bataia glontului si a sagetii. Ortodoxia nu inseamna implinirea intocmai a anumitor reguli obligatorii si a unui tipic pe care ar trebui sa-l memoram. Mai mult de atat, trebuie sa tacem si sa devenim nemiscati, sa nu vorbim mult nici despre Dumnezeu si sa dobandim un mod diferit de viata. Viata noastra sa vorbeasca si nu sa vorbim de dragul vorbitului. Acceptarea si intelegerea celorlalti este una dintre caile indumnezeirii si ale nimicirii insingurarii. Stiu foarte bine ca toti doriti acest lucru chiar daca nu-l exprimati. 

Trebuie sa lasam multe, toate cate nu sunt necesare, generalitatile si neclaritatile. Papadiamandi spune: "Orice generalitate este o bataie de joc" si un alt filosof contemporan: "Daca te straduiesti sa le vezi pe toate, nu vie vedea nimic" (Wittgenstein L.) Sa devenim mai concreti, mai adunati, mai atenti, mai simpli, sa aflam importanta simplitatii, sa fim multumiti in smerenia noastra. Conform Sfantului Apostol Pavel, trebuie sa murim in fiecare zi. Ceea ce inseamna sa fac ceea ce vreau sinelui meu si nu ceea ce vrea el sa-mi faca mie. Aceasta este adevarata libertate, solutia iesirii din criza. Este o mare problema, ganditi-va la ea! Chiar aceasta moarte de zi cu zi inseamna cum sa plac lui Dumnezeu si nu cum voi fi admirat de catre oameni.

Nu este nevoie sa le intelegem imediat pe toate. Respectul nostru fata de Sfintele Scripturi si fata de lupta purtata cu cinste a oamenilor sfinti consta in faptul ca, atunci cand nu intelegem ceva, sa ne multumim in a-l lasa neinteles, si nu va intarzia sa vina vremea in care vom fi luminati si vom intelege. A perverti insa sensurile, ca sa le adaptam ideilor noastre, inseamna egoism si inceputul inselaciunii si al ereziei. 


Asa cum cineva nu merge la armata ca sa petreaca bine, la fel si viata duhovniceasca, viata in Hristos, inseamna lupta indelungata, fara disperare, dar cu truda. Este o lupta corp la corp, in care trebuie sa macelaresti, sa fii ucis ca sa inviezi. Si aceasta se intampla in liniste, in tacere, pe nesimtite, mai tarziu sau mai devreme, conform cu dorinta si cu voia iubitoare a lui Dumnezeu. Creatorul invita incontinuu, il provoaca intr-adins si cu noblete pe om, ca acesta sa-si faca timp, sa se linisteasca si sa cugete, si sa nu vietuiasca intr-o continua valtoare a propriei munci. Lui Dumnezeu Ii este de ajuns ca omul sa-si rabde caracterul lui dificil, de vreme ce il are, sotul sa se dedice sotiei sale bolnave, dascalul sa iubeasca pe elevii sai nepriceputi, fiul s-o inteleaga pe mama sa pretentioasa si ciudata. Este o ispita ca cineva sa nu se multumeasca cu putin. Omul socoteste ca doar marile evenimente, tulburatoare si uimitoare, il vor scoate in evidenta. Se inchipuie binefacatorul omenirii, exploratorul si misionarul Africii. Nu poate sa-L perceapa pe Hristos lasand cele 99 de oi, ca sa mearga in prapastii pentru a o gasi pe cea pierduta. Credem ca Dumnezeu ne va cere multe, dar ne va cere doar pe cele pe care am putut sa le facem si nu le-am facut. Nu va cauta roade acolo unde nu a semanat. Nu va reprosa balbaitului ca n-a devenit predicator si nici schiopului ca n-a devenit alergator. Vom da raspuns exact pentru ceea ce putem sa facem si n-am facut. Vom gresi, vom schiopata, vom cadea, dar ne vom ridica. Biserica noastra este atat de simpla, de linistitoare, de incapatoare, in imbratisarea ei calduroasa incap toti, oricine ar fi ei. A cadea este omeneste, a nu te ridica este lucru diavolesc. Nu exista pacat care sa nu fie iertat, rana care sa nu fie vindecata. Este de ajuns sa doresti, sa voiesti cu adevarat. Dumnezeu ne doreste pe toti langa El. Acest lucru este sigur si cert. Deci sta la indemana noastra sansa de a ne desfata.

Un alt inceput al acestei intalniri a noastre cu El, pentru ca harul Lui sa se inalte viu inauntrul nostru, este curatenia noastra. Dumnezeu Se uneste doar cu cei curati. Intai de toate trebuie sa te curatesti, ca sa vorbesti cu Dumnezeu, spune Sfantul Grigorie Dialogul. Si Ava Isaac intareste, ca mai intai te vei desprinde de materie, ca sa te unesti cu Dumnezeu. Cata vreme mintea ramane nepasatoare si necurata, Dumnezeu nu miluieste. Prin curatirea progresiva vine tristetea in inima pentru greselile noastre si pentru jicnirea adusa lui Dumnezeu. Totodata si bucuria, pentru ca sufletul incepe sa se usureze si sa preguste din anumite mangaieri dumnezeiesti mici, dar puternice si impresionante. Rugaciunea ajuta in aceasta curatire si in mod special Rugaciunea mintii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Trebuie sa intarim faptul ca toata traditia ascetica acorda o mare importanta curatiri inimii si nu este satisfacuta cu o disciplina exterioara a moravurilor. Este comic sa creada cineva ca s-a pus bine cu Dumnezeu pentru ca duce o viata cinstita si fuge de pacate, in timp ce in strafundurile sufletului sau patimile raman nederanjate si inradacinate adanc. Sfintii Parinti ne ofera mijloacele vindecatoare pentru eliberarea de patimi.


Daca poti sa accepti minunea ca Dumnezeu S-a facut om, toate celelalte greutati sunt minore. Dumnezeu S-a coborat pe pamant ca sa-l inalte pe om. I-a deschis calea si acum toate sunt usoare. Si prin invierea Lui a biruit si moartea. Astfel credinta credinciosului il batjocoreste pe demon, batjocoreste moartea, raul si orice fel de insingurare.


Doar omul lui Dumnezeu autentic cugeta la nemurirea sufletului sau. El nu asteapta rasplata, se bucura daruind, ca si cum ar fi primit. Un singur scop are: cum sa se mantuiasca. Iubeste pentru ca este intelept, nu este stapanit de lene, certuri si ezitari, nelinisti si indoieli. Se bucura asteptand, nu face nimic pe jumatate, stie si sa iubeasca si sa taca. Este autentic ceea ce este natural, sincer. Desigur, Dumnezeu ar putea sa intervina in forta in viata noastra si sa ne schimbe, sa ne faca supusi, dar nu buni. Dar aceasta, asa cum va dati seama, este departe de planul iubirii lui Dumnezeu. Sfintenia nu se impune cu forta. 


Dumnezeu daruieste prilejuri si imbolduri continue, numai omul sa le expluateze bine. Dumnezeu face dintr-un pas zece, dar trebuie sa facem mai intai noi pasul nostru. Am zice ca este cu neputinta omeneste sa intervina intr-un mod dictatorial si sa ne invieze. Asadar Dumnezeu este de o noblete si sensibilitate nelimitate. Astfel, factorul subiectiv in apropierea noastra fata de Dumnezeu este indispensabil. Contribuita noastra, conlucrarea noastra, lupta continua pentru mantuirea noastra, intotdeauna cu multa smerenie, este conditia fundamentala a unui inceput. 

Intr-o lume fara scop, cu o iubire interesata pentru aproapele si pierzatoare pentru ea insasi, care-l apropie pe celalalt ca sa fuga de propriile intrebari, singuratatea devine temnita. Hidosenia lumii consta in faptul ca vietuieste pentru orice nimic, si aceasta devine pricina de plans pentru orice iubitor de oameni si iubitor de Dumnezeu.

Ma simt silit sa renunt la ceea ce am infierat in generalitati si sa va obosesc in continuare. Unul dintre primele sentimente pe care le are cineva venind la manastire este ca toata viata lui a insemnat o palma data lui Dumnezeu. Si, pentru ca recunoaste acest lucru, Dumnezeu i-o socoteste mangaiere. Eh, atunci nu-ti ramane altceva decat sa plangi continuu! Nimeni nu poate sa vorbeasca despre Dumnezeu si sa convinga. Dumnezeu nu poate fi demonstrat, El se arata tainic, in inimi si uneori in locuri si in ceasuri in care nu-L astepti. Dumnezeu vorbeste in tacere. In locurile linistite, in chip zgomotos. In locurile tulburate graieste in tacere, si poate de aceea nici nu este auzit. Probabil ca nici nu vrem sa-L auzim si de aceea nici nu-L auzim. Asadar sa nu micsoram sensul acestor lucruri pe care nu le intelegem! Toate sunt grele inainte de aceasta descoperire a relaltiei vii, de acet mod de viata. Aceasta cunoastere a lui Dumnezeu este o minune, pe cat de tulburatoare pe atat de simpla. O minune a lumii, care te face sa uiti tot acest intuneric de dinainte al tau, si din lepros te faci sanatos, din neinvatat intelept. Si atfel dobandesti aripi, o noua vedere, un nou auz. Dar nu trebuie sa uiti de Icar, de multa lumina care orbeste, de tunetul tacerii care surzeste. Iertati-mi, va rog, eventuala mea dispozitie poetica. In tacere exista multa pace, vorbesti pasnic cu oamenii, fara compromisuri si indatoriri. Sa fii prieten cat este strainul cu toti, ne spune Ava Isaac. Spune parerea ta fara sa vrei s-o impui. Asculta-l si pe celalalt, chiar daca ti se pare plictisitor si de luat in ras. Are durerea, istoria lui. Hristos Si-a varsat sangele si pentru el. Ava Isaia spune sa nu te compari cu ceilalti, caci acest lucru este un joc primejdios. Daca spui ca esti mai bun decat celalalt, cazi in mandrie. Daca spui ca esti mai rau, cazi in deznadejde, descurajare, amaraciune, inferioritate. Sa-ti dai silinta pentru progresul tau in studii si lucrare, dar sa stii ca un cizmar, si un maturator de strazi face o lucrare folositoare, poate sa fie si erou, si sfant. Sa iei seama ca sa fii ceea ce esti. In principal, sa nu subestimezi binele, pentru ca aceasta boala este grea si duce la moarte. Iarasi, sa nu devii cinic, si mai ales in ceea ce priveste iubirea. Sa nu te zoresti si sa nu trandavesti. Sa fii atat de amabil cu ceilalti pe cat de aspru esti cu tine insuti. Sa nu pierzi vremea si sa nu te apuci de lucruri pe care peste putin timp le vei parasi. Oboseala si insingurarea pot sa te imbolnaveasca. Zideste in Dumnezeu, zideste-te pe tine insuti, zideste-i pe ceilalti si nimeni nu va putea sa fure pacea din sufletul tau. "Afla pacea in inima ta si mii de oameni se vor mantui in jurul tau", spune Sfantul Serafim de Sarov. Si astfel, tu, pe care toti te considera drept unul care nu oferi nimic, doar prin aceasta pace, prin cumpatarea, bucuria ta, vei avea indelunga rabdare, disponibilitate sufleteasca, semnele prefacerilor tainice in chip vadit, capabile sa transforme multe din rautatea si uraciunea lumii. Vei fi precum unii batrani din Sfantul munte, care te invata doar prin expresia fetei lor. Pacea, linistea lor, starea modul lor de a fi sunt predica cea mai puternica, mai ales pentru tinerii  vizitatori ai Sfantului Munte, voi cei care aveti harul mai puternic de la Dumnezeu ca sa distingeti ceea ce este pretios, autentic, curat, natural.

Sunteti buni, dar puteti sa fiti mai buni, sunteti putini, dar nu va temeti! Si unul poate sa pazeasca adevarul, asa cum ne invata istoria. Puterea duhului nu consta in marimea numarului. 

Este trist sa vezi tineri nepasatori, risipiti pe ici si pe colo, abstracti, inconsecventi, in timp ce pot sa faca multe. Unul poate sa faca mai putin, dar deplin. Este pacat ca tineretul sa fie stapanit de acest duh al poverii, al lancezelii, al lipsei de vlaga, al lui "greu mai este, frate!". A avea o parere despre toate, a sti jumatate despre multe, a spune tuturor da sau nu este semnul unei mari confuzii si mediocritati, care densta lipsa de hotarare si inchipuire, saracie duhovniceasca si nefericire pentru viitor. 

Cand va veti intoarce impotriva tuturor acestor lucruri, putine, multe, pe jumatate, si va veti preocupa de un singur lucru, de voi, de Dumnezeu, de mine, de tine, atunci poate veti pune inceput la ceva. Despre aceasta mare pretuire a particularitatii persoanei, Biserica noastra vorbeste simplu, clar, concret. Pentru aceasta originalitate rara si pretioasa, sincera si nevinovata, s-au luptat sfintii si pe aceasta ne-au lasat-o, fara sa astepte nicio rasplata pentru iubirea luptei lor, nici de la Dumnezeu, nici de la oameni. Ceea ce a strigat Nietzsche in durerea negriata a deznadejdii lui: "Oh, singuratate! Singuratate, patria mea!", va trebui sa fie strigatul de lupta al crestinilor, desigur, cu alt inteles. Si ceea ce spune Sartre, ca, "iadul sunt ceilalti", pentru mine va fi paradisul. De asemenea disperatul razvratit, Camus, nu ajuta prin retetele lui in impasul nefericitului veac al XX-lea. Literatura, arta, politica, stiinta, filosofia, teologia academica nu lumineaza, nu izbavesc sufletul omenesc.

Nu va voi obosi mai mult cu aceste fraze fragmentare si teologice. As dori insa sa va pun inainte gandurile catorva dintre Sfintii nostri Parinti, despre problema care ne preocupa, a relatiilor noastre cu Dumnezeu, cu noi insine si cu ceilalti, si a solutiei pentru marea insingurare a omului contemporan. V-as ruga sa luati seama, astfel incat mica discutie care va urma sa aiba drept fundament cele spuse in continuare si doar acestea.

Sfantul Iona Gura de Aur spune ca este bine ca omul nici sa nu prinda mult curaj, nici sa deznadajduiasca. A avea curaj peste masura te face sa cazi, iar deznadejdea, odata cazut, nu te lasa sa te scoli. Ava Dorotei vorbeste deseori in lucrarile sale ascetice despre dobandirea masurii, a echilibrului, a pacii si a smereniei. El ne doreste continuu vanatori ai pacii. Prin pacea inimii tale si doar prin aceasta, ne spune el, ii ajuti si pe ceilalti. Trebuie sa te ingrijesti intotdeauna, continua Sfantul Parinte, sa te gasesti in starea de pace, astfel incat inima ta sa nu se tulbure. 

[...]

Acestea sunt simple cugetari din Gradina Maicii Domnului, rostite cu constiinta ca nu v-am spus lucruri nemaintalnite, cerandu-va iertare pentru eventualul meu ifos invatatoricesc.

***

CONTINUARE DE LA: Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor