Maica Domnului este steaua care vestește răsăritul soarelui; prin Ea începe lucrarea mântuirii noastre. Ea este Femeia vestită în paradis, prin care Dumnezeu a coborât pe pământ, și capul "șarpelui" a fost zdrobit; prin Ea a răsărit adevărata bucurie pe pământ. Astăzi, cinstim nașterea Maicii Domnului, prima sărbătoare împărătească a anului, după cum ultima sărbătoare împărăteasca este Adormirea Ei. Maica Domnului îngrădește astfel, prin sărbătorile Ei, crugul anului bisericesc. Cuvintele noastre omenești sunt neputincioase pentru a arata mărirea și lucrarea Ei. Totuși, din prea plinul inimii care a cunoscut ajutorul, mila și bunătatea Ei, vom încerca să aducem laudă Aceleia, prin care Dumnezeu s-a făcut om spre mântuirea noastră.
La început, după ce Dumnezeu a creat cerul și pământul, a privit la toate și iată "erau bune foarte" (Fac. 1, 31), spune Sfânta Scriptură. Si nici nu putea fi altfel fiind aduse la existență de Cel ce este Însăși Înțelepciunea, Atotputerea, Iubirea absolută. Dumnezeu l-a creat pe om, "după chipul Său" și l-a înzestrat cu două mari daruri: rațiunea și libertatea. El urma să crească și să ajungă prin voia sa și prin harul dumnezeiesc, asemenea Creatorului său. Dumnezeu n-a creat manechine care să urmeze în mod obligatoriu voia Lui și nici automate care să-L iubească. Acestea n-ar fi putut crește pentru a ajunge la asemănare cu Dumnezeu și n-ar mai fi putut cunoaște bucuria comuniunii cu el. Libertatea deplină era tocmai dovada desăvârșirii noastre.
A intervenit Căderea. Eva n-a ascultat de Dumnezeu, pentru a continua viața prin harul Lui. Acceptând ispita, ea a spus "Nu", Doamne, vreau să-mi fac viața fără Tine, după voia mea. De aceea, până azi, omenirea își organizează viața fără Dumnezeu. In ce stare am ajuns, constatăm: minciuna, ura, crime, războaie. In urma Căderii, s-a interpus o prăpastie între cer și pământ, între Dumnezeu și om. Dumnezeu, în Atotștiința Sa, a prevăzut căderea și lupta dintre Bine și Rău. Totuși, drept fiind și respectând libertatea creaturilor Sale n-a intervenit să împiedice căderea și nici să-l ridice pe om, forțandu-i libertatea sau absolvindu-l - în mod arbitrar - de vreun păcat. Cunoscând creația bună în sine, Dumnezeu a cunoscut că Binele va birui. Chipul lui Dumnezeu din om, chiar slăbit prin cădere, a rămas o ființă rațională, care în adâncul lui năzuiește la Bine, la Adevăr, la Dumnezeu. Pe baza acestui "chip", Dumnezeu vedea, de departe, Femeia care va birui natura aplecată spre rău, va agonisi har peste har și se va întoarce la Creatorul ei. Fără să știrbească libertatea nimănui, Dumnezeu a intervenit altfel, pentru a salva pe om și creația Sa.
Când răutatea s-a adâncit, Dumnezeu a curățat neamul omenesc prin potop și l-a reînnoit prin Noe. Apoi, a chemat pe Avraam, pe credința și ascultarea căruia a deschis o cale nouă în istoria omenirii: a zidit un popor, căruia I s-a descoperit printr-o revelație directă. Acestui popor i-a arătat că Dumnezeu este Persoana cu Care poate vorbi, a Cărui voie o poate cunoaște, pe Care Il poate chema în ajutorul lui, căci El îi răspunde. "Moise vorbea cu Dumnezeu, față către față, cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ies. 32, 11). Dumnezeu a făcut minuni deosebite în mijlocul acestui popor ca să se știe ca El este adevăratul Dumnezeu. I-a dat legi, porunci, pedepse, ca să cunoască voia Lui și să-L asculte. Dumnezeu era conducătorul lor și intervenea necontenit în viața lor. Astfel, timp de 40 de generații a avut loc o pregătire pentru ca până la urmă să răsară o "mlădiță sfântă", Fecioara neprihănită, cu care Dumnezeu să conlucreze Întruparea Sa.
Biserica numește pe Fecioara Maria, Eva cea nouă. Spre deosebire de Eva, Ea a spus "Da", Doamne, Tie vreau să-Ti încredințez viața Mea. Ea a spus în numele întregii omeniri "Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău". Prin acest răspuns, Ea a făcut o chezășie, ca până la urmă toți oamenii să ajungă la starea de a spune "Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer", în lumea spirituală, "așa și pe pământ", căci voia Creatorului este esența vieții noastre.
Omul greșește, oricât de înțelept ar fi, greșește. Maica Domnului a biruit păcatul și L-a primit pe Dumnezeu. De aceea, Maica Domnului este "Ușa mântuirii". Prin Ea, a venit în lume Cuvântul Creatorului, Care în grai omenesc ne-a spus care este sensul și scopul vieții noastre, cum să trăim pentru a cunoaște adevărata fericire a vieții.
Era cu neputință ca minunea Întrupării să fie cuprinsă într-o singură imagine sau prevestire. De aceea toată istoria poporului ales este presărata cu preînchipuiri și minuni care vestesc pe Femeia mântuirii, Fecioara primitoare de Dumnezeu. Voi da doar câteva exemple.
Incă în paradis Dumnezeu a prevesti că, prin Femeie și sămânța ei, satana va fi zdrobit (Fac. 3, 15). Corabia lui Noe, în care au fost salvate toate viețuitoarele în frunte cu omul, preînchipuie Corabia duhovnicească pe care o reprezintă Fecioara, prin care Dumnezeu salvează omenirea de la moarte spirituală, înnoind toată făptura.
Patriarhul Iacob, a visat o scară sprijinită de pământ, iar cu vârful atingea cerul. Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe ea și în capul scării i s-a arătat însuși Dumnezeu binecuvântându-l (Fac. 28, 12-13). Iacob, luminat de Duhul Sfânt, a numit acest loc, Betel, care înseamnă Casa lui Dumnezeu (Fac. 28, 17-19). Acolo a văzut el cerul unit cu pământul, a cunoscut că la un moment dat Domnul își va construi o casă pe pământ, a întrezărit, în duh, pe Fecioara, Casa vie a lui Dumnezeu, Care prin virtutea Ei va ridica scara până la cer.
Moise, câteva sute de ani mai târziu, fiind pe muntele Horeb, a văzut un rug de lemn cuprins de flăcări (Ies. 3, 2). Si Insusi Dumnezeu i-a vorbit din rug. Prin rugul aprins se arată că natura materială, creată, se va putea uni, la un moment dat, cu natura dumnezeiască și Dumnezeu va vorbi oamenilor de pe pământ.
După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a cerut lui Moise să ridice un Cort al Întâlnirii. Acest cort, ca si Templul de mai târziu, din Ierusalim, preînchipuia Templul cel viu, în care Creatorul va cobori aevea și se va întâlni cu oamenii pe pământ.
Toiagul lui Aaron a înflorit. Natura materială lipsită de viață, prin voia și puterea lui Dumnezeu, a rodit mai presus de legile firii. La porunca lui Dumnezeu, cele 12 căpetenii ale celor 12 seminții din Israel și-au pus toiegele lor în Cortul Întâlnirii, înaintea Domnului, pentru a li se descoperi cui revine adevărata Preoție în Israel. Peste noapte, toiagul lui Aaron, și numai acela, "odrăslise, înmugurise, inflorise și făcuse migdale" (Num. 17, 8).
Pe lângă asemenea minuni, care au fost nenumărate, toți proorocii au anticipat minunea Întrupării. Toată viața poporului ales are drept obiectiv apariția Fecioarei din care Dumnezeu să se facă om. Mai presus de toate, însă Dumnezeu Însuși a dăruit un "Semn", vestit prin proorocul Isaia: "Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: "cu noi este Dumnezeu'" (Is. 7, 14; Mt. 1, 23).
"Semnul" vestit de Dumnezeu nu este numai minunea în sine, ci este și taină pe care o cuprinde. Minuni au fost nenumărate: Moise a aruncat un toiag și s-a prefăcut în șarpe. Marea Roșie s-a împărțit în două și tot poporul a trecut prin mijlocul ei ca pe uscat. Toiagul lui Aaron a înfrunzit. Din stâncă din pustiu a izvorât apa. Soarele s-a oprit. Întregul popor a peregrinat prin pustie 40 de ani și totuși a mâncat și a băut. Zidurile Ierihonului au căzut, Iordanul s-a împărțit și au trecut prin el ca pe uscat. Ilie a înviat copilul văduvei, a aprins jertfele cu foc din cer etc. Poporul Israel a văzut aceste minuni și multe altele. Oare aceste minuni sunt mai mici decât nașterea unui fiu din fecioară? Semnul vestit de Dumnezeu nu este numai minunea, ci este în primul rând Fecioara Preacurată, plină de har, care a luat în pântece pe Dumnezeu. Proorocul Isaia n-a spus: Dumnezeu se pogoară, sau se naște, sau în altfel se arată lucrarea divină. El a spus "Fecioara va lua" în pântece. Deci, Dumnezeu subliniază lucrarea Fecioarei, care participă, care a acceptat pe Dumnezeu pe Care îl înomenește. In aceasta constă "Semnul" cel mare pe care și Dumnezeu îl așteaptă.
In mileniul al 6-lea, când "vremea s-a împlinit", când prin omenirea căzuta a străbătut firul de mare sfințenie moștenit din tată în fiu, s-a născut Fecioara așteptată de Dumnezeu și de oameni. Părinții Ei, Sfinții Ioachim și Ana, erau deja bătrâni dar nu încetau să se roage, ca Dumnezeu să le dăruiască binecuvântarea unui copil, făgăduind că îl vor încredința Domnului. Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și a dezlegat sterpăciunea lor, "căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință". Astfel Fecioara s-a născut nu din poftă trupească a părinților Ei, ci în starea lor de rugăciune și prin binecuvântarea lui Dumnezeu, după cum s-a născut și Sfântul Ioan Înaintemergatorul.
Trebuie să precizăm că Fecioara Maria nu a fost scutită de păcatul strămoșesc, de la zămislirea Ei, după cum nu a fost scutit niciun om. Urmările acestui păcat s-au răsfrânt asupra tuturor. Pierderea harului, înstrăinarea de Dumnezeu, aplecarea spre rău, moartea descompunerea trupului au atins pe toți urmașii lui Adam. Drept fiind, Dumnezeu nu putea să scutească pe nimeni de aceste urmări, de la intrarea lui în lume, numai pentru că El o voiește. Dacă ar fi scutit pe cineva, înseamnă că face o nedreptate în creație, ar fi fost o dovadă că natura noastră, căzută, nu mai poate să se ridice pentru a se întoarce la Dumnezeu, prin aceasta ar fi fost un eșec al Creației.
Fecioara Maria a intrat în lume purtând, asemenea tuturor celorlalți muritori, povara păcatului strămoșesc, cu toate urmările lui. Prin sfințenia moștenită și prin virtutea Ei, a biruit însă orice ispită, orice păcat, a agonisit har și a rămas fără pată, "fără prihană", "Preacurată". Ca urmare a acestei biruințe, Dumnezeu s-a adresat Ei și s-a putut întrupa din Ea și din Duhul Sfânt, curățând-o de urmările păcatului strămoșesc, însă abia de la Buna Vestire, la Întrupare. Deci numai datorită virtuților Ei și pentru că a acceptat Întruparea, Fecioara Maria a fost curățită de păcatul strămoșesc prin Duhul Sfânt, când Dumnezeu S-a sălășluit în ea.
Spre deosebire de noi, Biserica Catolică mărturisește că Dumnezeu a curățit, a scutit pe Fecioara Maria de păcatul strămoșesc, încă de la intrarea Ei în lume, de la zămislirea Ei. Este dogma "Imaculatei concepții", declarată în 1854. Prin aceasta Fecioara Maria este situată de la început într-o poziție cu totul privilegiată față de restul lumii. In plus se nesocotește tocmai meritul Ei personal prin care Cea născută asemenea nouă, a biruit păcatul și a ajuns vrednică de a colabora cu Dumnezeu la Întruparea Sa, urmând calea ascultării de Dumnezeu. Acest lucru ne este înfățișat, în mod tainic, și în Evanghelia de astăzi (Lc. 10, 38-42; 11, 27-28).
Iisus fiind în casa lui Lazăr, Marta se silea să-I pregătească masa mare, pe când Maria, sora ei, asculta cuvântul Lui. Dorind Marta ca și sora ei să-i ajute, Iisus îi răspunde: "Marto, Marto, te silești și de multe te grijești. Dar un lucru trebuiește Maria partea cea buna și-a ales, care nu se va lua de la dânsa".
Iisus arata meritul Mariei. Coincidența de nume nu este întâmplătoare. Indirect, El ne arată partea cea bună pe care și-a ales-o Fecioara Maria, de a asculta și urma Cuvântul lui Dumnezeu. Ca dovadă, în continuare, o femeie din popor fericește, nu pe sora Martei ci "pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt". Maicii Domnului i se aduce acest omagiu. Iisus confirmă precizând meritul Ei și generalizându-l: "Adevărat, dar fericit toți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc pe el". Fericirea generală a omenirii depinde de ascultarea de Dumnezeu și împlinirea voii Lui.
Cu ocazia acestui episod, Iisus dezleagă, soluționează raportul dintre factorul economic și factorul spiritual. Este o problemă esențială a vieții noastre. Oamenii nu iau în considerare soluția dată de Iisus. Noi, în viața noastră de cele mai multe ori le încâlcim, le amestecăm, dăm întâietate preocupărilor materiale: mâncarea, pregătirea, averea, și uităm ceea ce reprezintă esența vieții noastre, Principiul care dă sens și măsoară grija și îngrijorarea noastră. Acest Principiu este ascultarea de Dumnezeu. Prin prisma Lui trebuie cântărite grijile și preocupările noastre. Prin Marta și Maria ne sunt arătate cele două căi ale vieții. Nu trupului să-i dăm întâietate, ci sufletului; nu încredere excesivă în noi înșine. Nu te limita numai la grija ta, ce vei mânca, ce vei bea, cu ce te vei îmbrăca. Mergând pe calea Martei, lumea își derutează sensul și chemarea vieții; nu poate rezolva greutatea ei și tot îngrijorată rămâne. Tine seama că Tatăl vieții știe de ce și de cât avem trebuință. Auzirea, înțelegerea, ascultarea de voia Creatorului este calea cea bună. Nimeni altul nu poate salva omenirea decât Cel ce o mântuiește, Iisus Hristos. El dă toate soluțiile gândirii noastre, ale organizării, ale economiei, ale vieții. Toate ni le dăruiește Iisus Hristos. Noi neglijăm însă cuvântul Lui.
Să rugăm pe Maica Domnului ca Ea să fie Aceea care să ne ia de mână și să ne apropie de Domnul nostru Iisus Hristos ca să înțelegem Darul cel mare făcut de El omenirii:
Împărăteasa noastră prea bună și nădejdea noastră, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, vezi nevoile, necazurile noastre, ale fiecăruia și ale lumii întregi. Dezleagă-le Tu, Maica așa cum știi, Tu să le dezlegi. Noi nu avem alt ajutor, nu avem altă mângâiere și povățuitoare mai bună decât pe tine, Maica lui Dumnezeu, Căreia ne închinăm acum și în veci, Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu