Arhim. Elisei Simonopetritul: "Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt"

Sfântul Munte Athos: Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idolatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Psaltul Ion Minoiu: "Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire"

Interviu cu Ion Minoiu 

din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

- Domnule Ion Minoiu, cum ati trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltica?

- Foarte natural. In primul rand, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializarile pe care le-am studiat. In al doilea rand, a fost un simtamant pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasica era pentru mine deosebita si elevata, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adanc si nici o deschidere catre Adevarul revelat asa cum si le dorea sufletul meu. Am apreciat intotdeauna frumusetea ei, insa am simtit ca am nevoie de altceva, ca duhul omului tinde catre ceva mai mult decat tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasica ma retinea aici, in lumea zbuciumului patimilor.

Auzind dupa anii '90 cantarea psaltica, am facut si un fel de legatura cu copilaria mea. Mi-aduc aminte ca la bunici, de Boboteaza sau in preajma altor praznice, preotul si dascalul veneau sus pe deal cu icoana si cu botezul.  Declamarea, cantarea lor mi-au ramas adanc intiparite in suflet, precum mi-au ramas si imaginile, sunetele si mirosurile copilariei. Cantarea bisericeasca, insa, nu era doar o amintire din copilarie, ci era ceva ce te putea propulsa in alta directie si mai sus decat orice muzica de orchestra. Nici macar nu era vorba doar de muzica, ci de o impletire a ei cu cuvantul poetic, cu rugaciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugaciunea te ajuta sa-l faci cu Dumnezeu.

- Unde va aflati, erati in Romania cand ati facut trecerea?

Nu, in Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, multumind lui Dumnezeu pentru toate cate mi-a daruit. Imi dadusem seama de mult ca imi doresc altceva decat ceea ce-mi putea oferi lumea muzicala artistica.

- Dar ati inceput acolo, in Anglia?

Da. Am inceput multe lucruri oarecum accidental in viata mea. Sigur ca nu exista accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus in situatii care pareau acidentale. Fiind muzicial pe vremea aceea si ducandu-ma si la biserica, au fost situatii in care, sambata seara, la biserica romaneasca nu erau cantareti. Preotul, afland ca sunt muzician, m-a pus la strana. Eu, nestiind cantarea traditionala bisericeasca, am cantat ani de zile asa cum am putut, pana cand, la un moment dat, am devenit psalt la doua catedrale grecesti din Londra. A fost si o randuiala dumnezeiasca, pentru ca la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns in Sfantul Munte Athos, la chilia parintelui Gherasim Mikraghiannitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Parintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie si i-am devenit cantaret. Pe langa slujbele zilnice se adaugau cele de obste si privegherile pe care le faceam alaturi de psalti experimentati. Astfel, am inceput sa invat ethosul si ifosul psaltichiei, pentru ca notatia am invatat-o singur. Prin ifos vreau sa spun stilul, nu ma refer la conotatiile pe care acest cuvant le-a dobandit mai tarziu. Dupa ce m-am intors in tara - de fapt, m-am intors in mai multe locuri - am avut o relatie foarte rodnica cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutand, inregistrand, cantand impreuna cu ei, iar mai apoi in Athos, facand acelasi lucru alaturi de psalti cu foarte multa experienta, m-am mai maturizat. Dar bineinteles ca acesta este un proces care nu s-a incheiat nici acum. Nu pot spune ca, gata, am ajuns la varf, pentru ca atunci cred ca am si dat inapoi.

- Si unde v-ati imbogatit aceata experienta in Sfantul Munte?

In mai multe locuri. Fireste, trebuie sa tinem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul alta perceptie si experienta decat un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit sa-mi explice cineva cum se canta psaltichia, am inceput eu singur sa-mi dau seama ce fac psaltii. De multe ori un psalt nici nu e neaparat si un bun dascal. Harul dascaliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cantatului, dar daca tu ai o ureche fina formata si spirit de observatie, poti sa "furi". Si tot asa, nu doar furand, ci si discutand cu psaltii, filmand, inregistrand, consultand diverse tiparituri psaltice, am inceput sa inteleg mai adanc "fenomenul". Specializarea in muzica veche si cercetarile etnomuzicologice pe care le-am facut in trecut mi-au fost si ele de mult folos. Am avut si avantajul ca incepusem sa ma descurc putin mai bine in limba greaca si atunci oamenii s-au deschis si mai mult, pentru ca am putut comunica. Din aceste experiente a rezultat si un material documentar foarte bogat, foarte folositor nu numai mie, ci si altora. Dupa cum ati vazut, am inceput deja sa il fac public prin cuvantari. M-am gandit sa-l si randuiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp sa-l pui in randuiala, asa incat cei interesati sa se poata foloside el.

- Pentru ca el se si imbogateste, banuiesc, cu timpul, acest material.

Da, se imbogateste, dar mai greu se randuieste. Insa, putin cate putin, ies la iveala lucruri noi.

- Si dumneavoastra sunteti si psalt, si dascal de muzica psaltica.

Eu nu m-am considerat niciodata un psalt, asa cum se zice ca as fi. Mai degraba dascal... si asta din cauza ca predau in mai multe locuri, la mai multe manastiri din tara, din Athos, din alte tari. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gandit niciodata sa-mi perfectioneze vocea si sa ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relatia cantarii cu celelalte expresii ale credintei, cu rugaciunea, adica relatia cu cuvantul duhovnicesc, despre a carui incarcatura v-am vorbit si ieri-seara; cuvant care are menirea si puterea de a te conecta la adierea Duhului.

- Tocmai, vorbiti-ne putin despre insemnatatea muzicii in viata bisericeasca.

Vedeti, noi vorbim mai degraba de cantare decat de muzica, pentru ca impletim glasul cu cuvantul. Cantarea este o jertfa duhovniceasca cuvantatoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este si una dintre formele de expresie si marturisire a credintei, nu intamplator aleasa pentru slujbele de obste; pentru ca are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri putin chiar si despre impactul fizic pe care vibratia si ritmul il au asupra omului. Impactul acesta se amplifica daca asociem cele doua dimensiuni cuvantului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adica atingem un cu totul alt nivel de expresie si de intelegere atunci cand propovaduim cuvantul prin cantare. Vreau sa spun: cantarea ne ajuta sa experimentam prin traire cuvantul dumnezeiesc, nu doar sa-l intelegem notional. Nu ma refer la orice fel de cantare, ci la cea randuita si cizelata de-a lungul veacurilor sub calauzirea si insuflarea Duhului Sfant. Fauriea cantarii bisericesti este o lucrare dumnezeiasca si omeneasca. Da, o lucrare teandrica, cum se numeste ea in teologie.

Cantarea are si un rol terapeutic, asa dupa cum am vorbit. Pentru ca ritmul si melosul, daca sunt redate bine - si subliniez asta - daca sunt redate bine, au rolul de a ne tamadui de starea neoranduielii launtrice. Dupa cum stim, neoranduiala este "icoana" patimilor omului. Daca sunt redate asa cum trebuie, dupa putintele noastre, bineinteles, nu la un nivel de scena sau de inregistrari de disc, cantarile ne pot pune-n randuiala. Duhul Sfant e randuiala, si atunci se poate intampla ca El sa se pogoare la omul care s-a pus launtric in randuiala. Nu neaparat, insa. Cantarea nu e o tehnica care-L obliga pe Dumnezeu sa Se pogoare, pentru ca Duhul Lui sufla unde vrea, dar te poate acorda la frecventa unei vibratii de la care incepi sa-I simti adierea. Poate sa-ti aduca in suflet o stare de pocainta, o stare de intelegere a celuilalt, din cauza puterii de actiune a cuvantului duhovnicesc invesmantat in melosul ce raspandeste mireasma smereniei.

Vedeti, cantarea de grup e foarte importanta, pentru ca, in principiu, ar trebui sa ne acordam unii cu altii atunci cand cantam, chiar din punct de vedere fizic, adica ritmic, intonational, la nivelul intensitatii, al volumului - cat de tare cantam si asa mai departe. Apoi, toate cele trupesti vor duce spre unirea duhovnieasca. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim asadar de la cele trupesti ca sa ajungem la cele duhovnicesti. O spune Sfantul Ioan Damaschinul si multi alti Sfinti ai Bisericii. Cantarea ajuta foarte mult in slujbele de obste. Sigur ca nu toti au aceeasi atitudine fata de ea si nu toti au nevoie de ea. Pe noi ne intereseaza slujbele de obste, pentru ca aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se aduna in biserica si trebuie sa slujeasca impreuna, sa aduca o jertfa cuvantatoare lui Dumnezeu.

Deci, nu intamplator s-a ales cantarea pentru a se exprima lexical si muzical credinta. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima si propovadui vizual credinta. Se pot spune foarte multe. De pilda, credem ca icoana este o forma de expresie mai directa si nemijlocita decat cantarea. Sunt totusi anumite situatii in care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Ma gandesc la momentul in care Hristos, dupa ce a murit pentru noi, era prezent in patru locuri distincte: "in iad cu sufletul, in mormant cu trupul, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal".

- Deci considerati ca exprimarea este mai complexa prin cantarea psaltica decat prin iconografie.

Nu e vorba de complexitate aici, ci ma idegraba de complementaritate. Doua expresii, una vizuala si alta notional-auditiva, izvorate din aceeasi credinta. Ele se completeaza reciproc si trebuiesc traite. Ca sa-l misti launtric pe om, nu o poti face numai prin concepte cerebrale. Trebuie sa-i atingi si simtirea, ca sa-i provoci o traire. Din moment ce tu nu doar pronunti un cuvant sau un text, ci ii dai si un ritm, ii subliniezi sensul si accentele tonice printr-o linie melodica, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate.

Sigur ca, pana la urma, un text cantat e mai complex decat unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct si, cum sa spun, la un nivel mai adanc. Asta doar in cazul in care invesmantezi textul cantat si cu credinta. Doar atunci cuvantul devine jertfa cuvantatoare pe care o aduci lui Dumnezeu traind-o si cu simturile. Altfel, ramane doar arta sau, mai rau, un automatism ce va duce la plafonare, la inertie: ucigasele vietii duhovnicesti. La fel si icoana; doar privita cu credinta isi va implini adevarata ei menire.

- Si cand spuneti ca aceasta cantare psaltica trebuie sa fie "bine facuta", la ce va referiti?

Pai, adica asa cum a randuit-o Biserica in Duhul Sfant, nu cum a fost remodelata de diferite modele sau tendinte politico-estetice. Cel mai de folos pentru mantuire e sa ne insusim cu toata puterea noastra formle de expresie neaose ale Bisericii, pentru ca de multe ori ne distantam de ele, nu mai simtim, nu mai intelegem bisericeste si pana la urma ne instrainam cu totul. Sa nu uitam insa ca doar Biserica ne antreneaza sa distingem frumusetea nepieritoare de cea inselatoare si Chipul adevarat al Mantuitorului de cel al invatatorilor mincinosi.

- Deci va referiti la o acrivie teologica? Pentru ca la un moment dat ne-ati vorbit de accentul care trebuie sa fie bine pus, si asa mai departe, adica ati dat niste exemple concrete de acest "bine facut".

Acrivia teologica exista deja in cantare, acolo este acrivia teologica. Acrivia psaltului consta in acuratetea cu care propovaduieste cele scrise in cantari. Nu este acuratetea unui artist care vrea sa impresioneze prin calitatile lui pe ceilalti, ci nevointa de a se imbiba, de a se umple de Traditia Bisericii pana ce da pe afara din belsug, pana ce Traditia, adica Duhul Sfant, va izvori si prin el. Si asta inseamna foarte mult exercitiu, adica asceza. Iti antrenezi chiar si vocea, si urechea, si simtul ritmului, si directia, pentru ca esti pus acolo pentru a propovadui cuvantul dumnezeiesc catre toti cei adunati in biserica. Si daca n-o faci bine, cuvnatul acesta, desi cuvant cu putere multa, nu se aude clar, nu patrunde pana la inima credinciosilor. Poti produce chiar si neoranduieli, pe care crestinul le va resimti in biserica.

- Deci cand vorbiti de "facere", va referiti la interpretare, de fapt. 

Nu e interpretare, este o traire, o simtire intelegatoare a cuvantului. Interpretarea e mai de graba a artistilor si a actorilor. Vedeti, in Athos, de pilda, sunt foarte multi parinti, in special pe la chilii, care nu au ureche muzicala si, din punct de vedere tehnic sau artistic, cantarea lor e de slaba calitate; dar in niciun moment al slujbelor nu ma plictisesc alaturi de ei si nici nu sunt deranjat de ceva. Simt ca in inima lor se roaga, adica participa total la cuvant. Ei traiesc cuvantul pe care-l rostesc, nu-l interpreteaza.

Asta e lucrul bine facut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfectiune stirct tehnica aici. Sunt destui cantareti perfectionisti din punct de vedere tehnic care canta superb. Unii dintre ei, insa, te pot obosi sau chiar secatui duhovncieste. Eu nu ma pot ruga cu usurinta la astfel de slujbe, pentru ca simt ca se amesteca acolo un altfel de duh, strain smereniei crestinesti.

Pe de alta parte, nu inseamna nicidecum ca o cantare e traita duhovniceste doar atunci cand e redata prost. Dimpotriva, e foarte important sa tindem spre o redare cat mai buna a cantarilor, mai ales cand avem de-a face cu cantarile bisericesti. In caz contrar, impactul cantarii poate fi si el contrar celui asteptat, mai ales in bisericile din lume.

Ma gandesc acum la un caz celebru din muzica clasica: Simfonia a 9-a de Beethoven. Aceasta lucrare, considerata astazi o capodopera a culturii muzicale occidentale, a fost dirijata in prima auditie chiar de catre autor. Insa Beetohoven era deja surd la acea data. N-auzea nimic din ceea ce se intampla in orchestra si se pare ca falsurile si decalajele ritmice treceau peste masura suportabilitatii. Rezultatul: un fiasco total! Intamplarea aceasta nu-i stirbeste lucrarii valoarea in sine, ci, mai degraba, ne poate spune noua ceva despre cat de importanta e calitatea in slujirea bisericeasca. Aici intervine acrivia, insa intotdeauna bine cumpanita de grija de-a nu iesi din duhul Bisericii si de-a da in alte ifose. Ifos e folosit acum cu sensul pe care l-a dobandit astazi in limba romana.

Constiinta ca prin cantare aducem Domnului jertfa cuvantatoare, adica dar dintr-un dar facut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidita, cultivata prin mult efort pana ce devine a doua natura, daca pot sa spun asa.

Sursa: Interviu cu Ion Minoiu din Revista Apostolia Nr. 84, Martie 2015

*

Credinţă, expresie, percepţie în Tradiţia Bisericii, 

Paris 2014

Cateva idei notate din acest vido (rezumat)

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu (1909-2004):

Daca nu ai smerita cugetare nu esti aproape de Dumnezeu. Daca ai smerita cugetare ai dragoste, si daca ai dragoste iubesti pe tot omul. Dumnezeu dragoste este si daca nu ai dragoste sa stii ca esti departe de Dumnezeu. Dar, ce greutate este ca sa iubesti pe aproapele? Nu-i nicio greutate. Totul porneste de la smerenie! Si smerenia se dobandeste cand te sarguiesti sa nu pui in sufletul si in cugetul tau egoismul. Ca daca ai patima asta, atuncea sa sti ca nu poti sa fi drept. Daca nu ai dragoste esti departat de Dumnezeu. Toti Sfintii Parinti au fost smeriti. Smeritu-m-am si m-am mantuit. Daca nu te smeresti, nu te mantuiesti. Ca Dumnezeu asa vrea sa fie: smerenie. Daca nu e smerenie, e mandria care e cea mai blestemata patima, ce o uraste Dumnezeu. Legea Bisericii e cea mai usoara, dar noua ni se pare ca e grea, fiindca s-a instalat in sufletul si-n inimile noastre patimile cele rele.

Ion Minoiu: 

1. Nevoitorul adevarat, desi este mostenitorul unei traditii foarte bogate ascetice,  vede asceza ca pe un mijloc, nu ca pe un scop in sine.

2. Parintele Dionisie Ignat a folosit expresia "patimile cele rele" ceea ce ne lasa sa vedem ca ar fi vorba si de niste "patimi bune". E vorba de trasaturile patimitoare, care nu sunt pacate in sine, acele afecte ireprosabile pe care si Mantuitorul si le asuma cu intruparea, si care sunt folosite si de Biserica pentru a patrunde pana la sufletul nostru. Stiti, omul este mai greu convins de concepte cerebrale, trebuie sa-l faci cumva sa simta, sa apelezi la simturile lui.

3. Exista si patimi rele, printre care iubirea se sine, egoismul, care ne distanteaza, ne rupe de Dumnezeu, si ne face chiar sa ne intrebam in ziua de astazi: ce relevanta mai are credinta crestina, mai ales acum, aproape la 600 de ani dupa disparitia Bizantului, nu suntem doar o fosila a istoriei?

Toate atitudinile acestea cred ca izvorasc din ruperea omului de Dumnezeu si autonomizarea lui. O rupere care:

1. anihileaza orice fel de raportare la un Adevar absolut, duce la amestec si relativism

2. denatureaza credinta. Astazi vedem superioritatea tehnicii, a tehnologiei, a computerelor, care-L detroneaza pe Dumnezeu si tehnologia devine inlocuitoarea harului. Mi-aduc aminte de o violonista din Londra care spunea: "Ce minune e astazi ca omul poate sa zboare. Avioanele sunt ca o palma trasa lui Dumnezeu" - asa credea ea. 

3. amestecarea credintei in progresul material, cu mentalitatea confortului care duce la uitarea Imparatiei lui Dumnezeu si incercarea construirii acestei Imparatii pe pamant.

Acuma, progresul tehnologic nu are nimic rau in sine si este de netagaduit, dar n-a reusit sa rezolve si nici sa vindece patimile si orgoliile care genereaza atatea razboiae, nedreptati, ucideri. Si, pe de alta parte, tot iuresul acesta al tehnologiei si al schimbarilor politice, sociale, culturale, si, nu in ultimul rand, psihologice in om - deci al intregului mod de viata - mai degraba pun asupra omului o presiune coplesitoare si duc omenirea de astazi la suferinte inca nebanuite mai dinainte. Multi sufera de tot felul de depresii si sunt diagnostice cat mai deosebite, de care medicii nici nu au auzit.

Pe de alta parte, mentalitatea de consum ii propune omului un fel de fericire facila, prin implinirea poftelor, dar creaza, pe de alta parte, si necesitati artificiale, care odata implinite, in cheie materialista, nu fac decat sa adanceasca tulburarea si golul sufletesc al omului contemporan.  

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:

Oricat de bogat ar fi cineva si toate ale lumii sa le aiba, daca nu are pe Dumnezeu e cel mai sarac si niciodata nu are pacea sufleteasca. Omul, cand are pacea sufleteasca e aproape de Dumnezeu.

Mantuitorul a zidit pe om, dupa cate stim, nu pentru viata lumii acesteia, ca viata lumii acesteia este o greutate si Dumnezeu l-o facut numai pe cele bune, dar viata aceasta ne-a harazit-o Dumnezeu ca sa ne pregatim pentru vesnicie. Oricat de mult ar trai omul, si sute de ani sa traiasca, are sfarsit! Dar, inchizand ochii acestia trupesti incepem alta viata, alta viata fara de sfarsit.

Ion Minoiu:

Inavatatura Parintelui este crestineasca, dar nu toate credintele care roiesc in jurul nostru ne dau aceeasi invatatura. De aceea, in conditiile lumii actuale este vital sa stim ce si cum credem, pentru ca altfel exista pericolul ori sa ne pierdem credinta, ori pericolul de a ne inlocui credinta cu niste surogate de credinta, si surogate de expresii de credinta, care pana la urma ne vor distorsiona perceptia si ne vor stramba intelegerea. 

Hristos S-a intrupat si a patimit tocmai pentru a intemeia Biserica! Vedeti, credinta aceasta a lui Hristos, nu este credinta noastra, este a lui Dumnezeu. Depaseste puterea judecatii omenesti. E un simtamant duhovnciesc, clar de sorginte dumnezeiasca, pe care Dumnezeu, sigur, ni-l daruieste dar intr-un astfel de mod delicat, atat de subtil, incat nu ne siluiest. Ba mai mult lucreaza in asa fel incat ne lasa pe noi sa alegem, daca vrem sa-L urmam sau sa nu-L urmam. Daca alegem sa-L urmam, asta implica efort duhovnicesc.  

Biserica este intruparea caii nemincinoase catre viata vesninca si cate Dumnezeu. 

Staretul Dionisie Ignat de la Colciu:

 Biserica iti arata cum sa traiesti. Biserica are grija sufletului si a trupului tau pentru vesnicie. Dar, tu, daca nu ai Biserica si nu respecti hotararile Parintilor care au tinut Biserica pana acuma la inaltime, ce intelegere ai tu? Biserica este adevarul, Biserica este drumul in care, cu speranta in bunatatea Bunului Dumnezeu, capatam vesnicia, Imparatia Cerurilor. Acolo e adevarata Imparatie. 

Ion Minoiu:

Cum ne invata Biserica sa traim? Pai la plinirea veremurilor, Dumnezeu cel necuprins si vesnic, face o despicatura, un fel de mandorla, asa, si intra in spatiu si timp sfintindu-le. Pe scurt, preia trupul omenesc, preia si graiul nostru omenesc si ne da El cu gura Lui dumnezeiasca un set de legi mantuitoare, nu ne lasa, asa cu o carte si un cod, ci ne si invata cum sa ne rugam. Ganditi-va la rugaciunea domneasca. Mai mult, ne lasa si Chipul Sau, si Fata Sa, deci nu ne lasa sa bajbaim in intuneric dupa El, pentru ca acuma ne-a aratat El insusi, Fata Lui. Asta schimba si perspectiva optica, credinta in intrupare, pentru ca acum ne uitam la Dumnezeu cu crediciosie, nu de jos in sus, adica de la firea noastra patimasa la El, asa cum o face arta naturalista, care "a uitat" de traditia Bisericii, ci ne uitam la Dumnezeu, cum spune Traditia Bisericii de sus in jos -sa nu credeti ca o spun cu codescenta -adica ne uitam la El dupa cum ni S-a descoperit El noua. Este iata o perspectiva rasturanta, pe care multi o cred iconica. Este iconica, dar sa stiti ca perspectiva iconica nu e doar o perspectiva rasturnata ci este si un alt fel de perspectiva.

Tot ce a dat Duhul Sfant in Biserica ca expresie a credintei este expresia vesniciei Lui, de aceea nu este nici moda, nu se imputineaza, nu trece cu timpul.

[...]

Inca de la inceput Biserica a fost un locas al vindecarii, si as vrea sa vedem de ce ne exprimam credinta prin cantare, prin muzica? Cum ne poate tamadui muzica - pentru ca muzica e folosita spre tamaduire?

In primul rand suntem un sistem deschis, reactionam la stimuli interni si externi, ca oameni. Muzica are un impact enorm asupra omului, un impact emotional: ne stoarece lacrimi, ne face piele de gaina, ne dilata pupilele (la filmele de groaza). Are, insa, si un impact psihosomatic, ne modifica ritmul respiratiei, ritmul batailor inimii, presiunea arteriala a sangelui.

Ordonarea materiei in urma unui sunet

Ritmul, pe de alta parte, atunci cand suntem in grup, ne ajuta sa ne sincronizam sistemele nervoase, sa ne sincronizam respiratia, sa ne sincronizam miscarile trupului - si de aceea este folosit nu doar in muzica, ci si in dans, in gimnastica sau sport. Pana acum credeam ca numai ritmul are capacitatea de a randui materia, dar, chair si un simplu sunet are puterea de a randui sau de a dezordona materia.

Muzica, cantarea, sunetul, ritmul are cu adevarat un impact chiar si anatomic asupra noastra.

Aici vedem intelepciunea cea mare a lui Dumnezeu, - si am sa incep a-l parafraza pe Sfantul Vasile cel Mare - Care, in intelepciune vazand indaratnicia omului cazut, care nu mai primea invatatura Lui, care socotea ca invatatura dumnezeiasca fiind amaraciune, amara, amesteca precum un doctor iscusit amaraciunea dogmei mantuitoare cu dulceata cantarii - asa cum si medicii amestecau leacurile amare cu miere - pentru ca omul, inghitind dulceata cantarii sa inghita si leacul amar, care de fapt ne-a tamaduit. Tot Sfantul Vasile cel Mare spune ca "rostul cantarii este de a ne tamadui de neoranduiala patimilor prin armonie si ritm".

Fundamentul a toata cantarea este cuvantul Sfant, adica modul cum ni s-a descoperit noua Dumnezeu in Scriptura, in Psalmi.
    

1:10:01 Parintele Dionisie Ignat canta - imagini unice, date pentru prima data in public

Parintele Dionisie Ignat: Ceea ce esti mai cinstita...

Vedeti si:

• Comuniune Ortodoxa, Vocea Cuviosului Paisie

Noile generatii conectate la tehnologii si deconectate sufleteste

Noile generatii vor fi obisnuite inca de la varste fragede cu obiecte din ce in ce mai sofisticate si mai atragatoare cand, astfel, se intipareste cel mai bine in sufletul lor ca intr-o ceara, nu pecetea viului, ci pecetea tehnologicului. 

 * 

Cu tristete vedem ca acolo unde se aduna doi sau trei calculatorul, telefonul, televizorul sau alta gaselnita tehnologica este in mijlocul lor.

 *

Dupa ore si ore petrecute in fata ecranelor, ce ne transpun intr-o lume virtuala, vom mai regasi oare bucuria de a ne vedea unii cu altii?

***

Treptat, şcoala românească intră în era digitală. De anul viitor, copiii vor învăţa de pe manualele în format pdf, existente pe internet. Tot mai multe voci vorbesc despre „viitorul educaţiei on-line”, susţinând că, prin noile tehnologii, procesul de învăţare va fi mult mai rapid. Aşadar, de anul viitor, copilaşii de 7 – 8 ani vor veni la şcoală nu cu ghiozdanul în spate, ci cu tabletele în buzunare.

Deşi psihologii avertizează că folosirea manualelor digitale ar putea împiedica dezvoltarea armonioasă a şcolarilor, „învăţământul Matrix” a intrat deja în linie dreaptă. …Un nou experiment – alături de atâtea altele! – ale cărui victime sunt din nou copiii noştri. Captaţi de timpuriu într-o lume virtuală, micii „informaticieni” vor petrece aproape toată ziua în faţa calculatoarelor, rupând legăturile cu familia şi cu prietenii. Dar cu sufletul lor ce se va întâmpla? Vorbind despre credinţă şi inocenţă, Nichifor Crainic avertiza:

"Am putea spune, fără să greşim, că suntem atâta de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii." 

 Cine îşi doreşte, oare, o generaţie mutilată sufleteşte, formată în faţa computerelor? Unde sunt şcolile de altădată, oaze de spiritualitate, de credinţă, leagăne ale civilizaţiei şi cunoaşterii?

Cum învăţau bunicii noştri?

După cucerirea Independenţei de la 1878, învăţământul românesc intră într-o primă etapă de modernizare. Se va deschide accesul la învăţământ unor cercuri tot mai largi ale populaţiei. Legea învăţământului primar din 1893 stabileşte obligativitatea şcolară pentru vârste între 7 şi 14 ani, în timp ce prin Legea învăţământului secundar şi superior din 1898 se hotărăşte ca învăţământul secundar să se organizeze pentru băieţi în gimnazii şi licee, iar pentru fete în şcoli secundare de fete de gradele I şi II. Învăţământul superior se va organiza în universităţi. Liceele care aveau şapte clase până atunci, vor avea opt, fiind împărţite în două cicluri.

În şcolile secundare de fete se introduceau studii necesare femeilor, respectiv noţiuni de igienă, farmacie şi creşterea copiilor. De asemenea, se va introduce şi lucrul manual şi munca în ateliere specializate.

O atenţie deosebită era acordată copiilor cu deficienţe (surdo-muţi, orbi sau bâlbâiţi), care învăţau la şcoli speciale, deprinzând diferite meserii, în funcţie de posibilităţile fiecăruia (spre exemplu, băieţii puteau învăţa cizmărie, iar fetele croitorie).

Spiru Haret şi Constantin Angelescu vor concepe un sistem coerent de legi şi acţiuni, vizând modernizarea sistemului educaţional, reformarea învăţământului rural,  în direcţia ridicării nivelului de cultură şi de putere economică a ţăranului român. Învăţământul este organizat pe trepte şcolare: grădiniţă (5-7 ani), curs primar elementar (7-12 ani), curs primar superior (12-16 ani) şi cursuri pentru adulţi obligatorii până la 18 ani sau pentru cei care nu terminau şcoala primară. Liceul de 7 clase cuprinde două cicluri: gimnazial de 3 ani şi liceal de 4 ani. Paralel cu gimnaziile funcţionau şcolile practice pentru crearea micilor meseriaşi, comercianţi, agricultori, viticultori. La sfârşitul celor 4 clase de gimnaziu, elevii susţineau un examen de capacitate, în urma căruia se puteau înscrie la liceele teoretice sau practice.

Ministrul Angelescu a dispus ca în fiecare şcoală să existe cantine, iar şcolile să fie dotate cu băi. A fost preocupat de situaţia precară a copiilor săraci, cărora le distribuia gratuit cărţi şi îmbrăcăminte. Pentru a insufla copiilor dragostea de neam, se organizau echipe de elevi care aveau misiunea de a merge la sate pentru a ţine şezători duminica.

Ce-ar spune azi toţi aceşti ctitori ai învăţământului românesc modern, în faţa dezastrului provocat de incompetenţa şi dezinteresul celor care, după revoluţie, s-au perindat la conducerea Ministerului Educaţiei?

Un studiu elaborat de Ministerul Educaţiei, în colaborare cu UNICEF arată că abandonul şcolar a crescut până la 16%, în perioada 2010 – 2011, potrivit studiului, 70% din motivele abandonului şcolar ţinând de sărăcie. Totodată, aproape o treime din elevii români sunt analfabeţi, o bună parte din ei fumează, se droghează şi consumă frecvent alcool, iar bătăile, crimele şi violurile au devenit o obişnuinţă în rândul elevilor. În lipsa uniformei şcolare, elevele se îmbracă de parcă ar confunda şcoala cu lupanarul. De aici, urmările: din ce în ce mai multe eleve rămân însărcinate, recurgând la avorturi pe bandă rulantă. Demnitatea profesorilor rămâne un vis frumos dintr-o epocă demult uitată, căci azi elevul are dreptul să-l apostrofeze sau chiar să-l înjure pe dascăl, fără să rişte vreo sancţiune din partea direcţiunii. Căci legile de azi nu mai sunt atât de restrictive, ca cele de pe vremuri, cel puţin pentru elevi!

Dascălii de modă veche sunt pe cale de dispariţie. Nici n-ar mai avea loc în peisajul actual al şcolii româneşti. Însă, propunerile Ministerului Educaţiei demonstrează că nimeni nu-i de neînlocuit. Pedagogia devotamentului şi dăruirii, care forma cândva caractere atât de frumoase, are, iată, un substitut: profesorul virtual, fără suflet, fără sentimente, fără căldură. El nu ceartă şi nu educă, nu se supără şi nu se entuziasmează. Nu iubeşte. E un chip mort, care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu.

"Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se bucură şi Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur)

Sursa: Doxologia Școala românească în era „Matrix”

 ***

Invatamantul romanesc incotro? Punandu-ne aceasta intrebare nu putem decat sa constatam declinul in care a intrat invatamantul romanesc, odata cu cresterea exponentiala a tehnologiilor in viata noastra, dar si prin infiltrarea altor metehne aduse de modernism.

Daca odinioara scoala romaneasca era recunoscuta prin oamenii cu spirit inalt care se formau, astazi amestecul luminii cu intunericul si-a pus amprenta si la nivel educational, astfel incat aproape oricine poate sa obtina o diploma de studii superioare si sa se strecore mai departe in viata, pe baza pilelor. Daca odinioara invatatorul, doctorul si preotul erau repere emblematice care inspirau respect, iar oamenii se comportau in jurul lor cu sfiala si vadit bun simt fata de acestia dintre ei, care intrupau spirite inalte, astazi se remaca o rasturnare a valorilor si oricine poate ajunge in locurile cu responsabilitate pentru a duce mai departe un neam, concomitent aparand si devalorizara acestor persoane care indruma, formeaza si vindeca omul. Asa se face ca devalorizarii persoanei ii urmeaza substituirea ei, si cineva va fi inlocuit cu ceva care sa intruneasca anumite cerinte, si care, in mod vadit, in ziua de astazi este reprezentata de tehnologie. 

Pentru inceput isi va face aparitia in scoala romaneasca manualele virtuale, in fata carora copiii isi vor petrece timpul cu mult mai mult, probabil, decat in fata cartilor si a persoanelor indrumatoare. Scopul pare a fi transmiterea de cunostinte, dar se pierde in acelasi timp cunoasterea, care merge mult mai la adanc, si care are pecetea viului, a vietii. Asadar nu e de mirare ca noile generatii vor fi obisnuite inca de la varste fragede cu obiecte din ce in ce mai sofisticate si mai atragatoare cand, astfel, se intipareste cel mai bine in sufletul lor ca intr-o ceara, nu pecetea viului, ci pecetea tehnologicului.

Deja in Coreea de Sud copiii au in fata lor un profesor-robot, care pare a fi personalizat si prietenos, dar care, de fapt, nu reprezinta decat un chip cioplit modern inserat in viata copiilor, si care mimeaza sufletul si relatiile umane, devenite tehnologizate.

De la tableta pe care se pot vedea manualele in format electronic, se poate trece mai departe la profesorul-robot, si n-ar fi de mirare ca tinerii, asa cum astazi se vaccineaza, sa aibe implantate in creier diferite programe de engleza, sau de alte materii, care vor fi mai interesant de achizitionat decat ceea ce putem imagina noi astazi. Deja acest lucru se prefigureaza prin cercetarile care se fac, Israelul gazduind anul acesta intre 14 si 15 octombire prima conferinta internationala despre tehnologiile creierului (BrainTech Israel 2013), sau NeuroTehnologii. Gasind ca "interactiunile omului cu masina sunt limitate la contactul intre claviatura si degete" se doreste sa se mearga mai departe; Premierul israelian Shimon Peres avand o viziune cum ca cercetarile asupra creierului vor constiui o revolutie in viata oamenilor, mintea artificiala constiuind viitorul.

Asadar schimbarile care se fac in invatamantul romanesc pregatesc acest viitor prevazut de mai mairii lumii. Cu pasi mai mici sau mai mari se merge spre, am putea spune chiar creerea omului nou, a omului masina, amputat sufleteste, imbracat doar cu haine de piele si care intoarce spatele Creatorului sau.

Dupa ore si ore petrecute in fata ecranelor, ce ne transpun intr-o lume virtuala, vom mai regasi oare bucuria de a ne vedea unii cu altii? Vom mai putea oare simti vibratiile fiintei celuilalt in fiinta noastra sau, cand ne vom intalni, vom fi precum o orga dintr-o catedrala catolica, in care tuburile se alatura si scoate fiecare sunetul lui, fara sa existe o simtire a unitatii, a marturisirii, un dialog fiintial, asa cum se intampla in cantarea comuna ortodoxa? Din pacate constatam ca Hristos este din ce in ce mai mult scos din vietile noastre, si in loc sa actualizeze spusele Lui: "unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor", cu tristete vedem ca acolo unde se aduna doi sau trei, calculatorul, telefonul, televizorul sau alta gaselnita tehnologica este in mijlocul lor. Se mai poate marturisi la Sfanta Liturghie, dar si in viata de zi cu zi ca "Hristos este in mijlocul nostru" fara o mustrare a constiintei, fara a simti o durere ca aceasta se spune formal sau devine indiferent?

Toate par ca converg din ce in ce mai mult spre conturarea eshatonului. Generatiile de tineri de maine vor fi din ce in ce mai mult conectate la tehnologii si deconectate sufleteste. Scoala romaneasca se vadeste din ce in ce mai distrusa si, asa cum spunea Nicolae Iorga, daca vrei sa distrugi o tara, atunci ii distrugi invatamantul. Deja vedem ca am pornit pe acest drum fara prea mare nadejde de intoarcere la repere si la adevar. Acestea fiind spuse vazand in ansamblu, dar nu deznadajduim ca se vor mai gasi oameni responsabili in care sa vieze virtutile. Si daca printre acei oameni, de pe acum, esti tu?