Dau viața mea pentru-o iubire - cântecul fiului rătăcitor

E-un joc ciudat,
Greu de-nţeles,
Dar vreau să-l ştiu şi eu,
Să uit cum trece vremea tulbure şi grea,
Şi să găsesc motiv de-a exista. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi. 

Să uit, nu ştiu,
Să fur, nu pot,
Dar mă trezesc dorind.
E visul meu departe,
Să-l ajung aş vrea,
Dar nu-i de-ajuns să vrei,
Făr-a putea. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi. 

Iubind,
Iubind vreau tot ce am să dau. 

Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi.

"Dau viața mea pentru-o iubire", ar putea fi cuvintele fiului risipitor, care și-a dat viața pe care o avea lângă tatăl și a plecat iubind, așa cum înțelegea el. Dar, din perspectivă inversă, iconică, "dau viața mea pentru-o iubire", sunt și cuvintele lui Hristos, Care, da!, a plecat și El din sânurile părintești, pentru a-Si da viața din iubire pentru oameni, "supremul preț pe care-l poate-un om plăti"...

Mai implinesc astazi oamenii cuvantul evanghelic: "Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui"?

Doxologia/Marius Iordachioaia :   Cei mai vinovaţi dintre pământeni?

„...toate le răbdăm ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos”(1 Cor. 9, 12)

Convertirea noastră la Ortodoxie a fost la început o experienţă dulce-amară. Biserica Ortodoxă are un cult extraordinar, o doctrină adevărată, o succesiune apostolică, tot ce am căutat  -  mai puţin un lucru: membri primitori şi devotaţi.

Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ”După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii de alţii” ( Ioan 13, 35). Dar în toate bisericile pe care le-am vizitat am descoperit că majoritatea oamenilor considerau că bisericile lor sunt mai degrabă cluburi etnice greceşti, ruseşti, arabe decât Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Din acest motiv ei arată puţină dragoste faţă de cei dinafară. Ne lipsea mult râvna şi ospitalitatea prietenilor noştri evanghelişti.

Cunoscând frustrarea noastră, preotul nostru ne-a spus cu gingăşie: „Ortodoxia este Biserica cea autentică, dar care are oamenii nepotriviţi”. Oricât de amuzantă ar fi fost această afirmaţie, ne-a ajutat să înţelegem că adevărul Ortodoxiei nu se prinde în mod necesar de cei botezaţi.

(Pr. James A. Bernstein –  Uimit de Hristos. Călătoria mea de la iudaism la Ortodoxie)

***

Pe părintele Bernstein l-au ajutat cercetările făcute cu râvnă şi acribie în căutarea adevăratei Biserici, inteligenţa ascuţită şi onestă. Când a intrat în bisericile ortodoxe era deja destul puternic şi adânc încredinţat de adevărul Ortodoxiei ca să facă faţă „oamenilor nepotriviţi” pe care i-a aflat acolo, lipsei de atenţie din partea comunităţilor. Dar astfel de oameni, cu asemenea capacitate intelectuală şi un asemenea bagaj patristic sunt puţini; cei mai mulţi sunt oameni simpli, cu sufletele epuizate de mercantilismul şi cinismul lumii, care intră în biserici pentru a găsi tocmai familia şi iubirea pe care nu le au şi nu le pot avea niciodată în lume...

Ca mulţi alţi „întorşi”, cunosc și eu gustul amar dat de felul în care te primesc ortodocşii. De fapt, cum nu te primesc... N-a fost greu să aflu un preot care să mă spovedească sau să-mi răspundă la întrebări catehetice. Dar mi-a fost imposibil să găsesc o comunitate ortodoxă care să practice iubirea lui Hristos, în care să lucească, cât de vag, lumina cuvântului apostolic: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Cor. 10, 24). Chiar şi în mănăstiri, călugării la care am găsit dragoste erau cel mai adesea socotiţi nebuni sau ciudaţi, suspectaţi de relaţii nefireşti cu mirenii sau vânători de publicitate duhovnicească.

Criteriul etnic al comuniunii pe care l-a găsit părintele Bernstein în bisericile ortodoxe din America este unul dintre înlocuitorii dragostei frăţeşti evanghelice, poruncită de Hristos şi dăruită în Numele Lui de Duhul Sfânt celor care o caută şi o doresc ca arvună, ca o împărtăşire din viaţa Împărăţiei Cerurilor. Cum s-a ajuns la dispariţia dragostei frăţeşti hristice şi înlocuirea ei cu alte criterii de comuniune? Datorită inversării perspectivei produsă de dorinţa de a supravieţui.  Biserica, dragostea frăţească, sunt legate organic de gândirea martirică: esenţa şi scopul acestei vieţi este de a recăpăta, prin ascultare până la moarte, asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta e datoria pe care sluga nu o poate plăti. Iar soluţia divină a fost transformarea slugii în fiu prin harul înfierii. Hristos pentru acesta S-a întrupat şi S-a jertfit, pentru ca noi să primim puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), nu pentru a supravieţui istoriei printr-un efort comun, pe baza înrudirii noastre trupeşti. Ci de a transforma istoria într-o evanghelie pe baza înrudirii noastre prin Sângele şi Duhul lui Hristos. Toate Sfintele Taine mijlocesc acest transfer de la rudenia trupească păcătoasă, la înrudirea curată şi sfântă cea dintru Hristos: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21). Evanghelia nu este un manual de supravieţuire istorică, ci unul de viaţă veşnică, de vieţuire după chipul lui Dumnezeu. Nu este o călăuză prin istorie, ci spre Împărăţia Cerurilor. Şi nici Biserica nu e o asociere etnică sau culturală care se foloseşte de religie, de Hristos, pentru a se străbate furtunile istoriei. Hristos nu a venit ca să ne ofere cea mai bună variantă de viaţă lumească, ci să ne răstignească şi să ne învieze cu sine.

Imaginaţi-vă un creştin ortodox rus din America ce merge la Liturghie, se spovedeşte şi se împărtăşeşte ca să rămână rus! Pare o nebunie, dar e boala care macină azi Ortodoxia, luându-i aproape toate puterile. Cum e rusul sau grecul din America, aşa e şi românul în ţara sa. Căci America a venit peste noi şi mulţi dintre cei care mai suntem în Biserică, suntem pentru a ne apăra identitatea. Aşa cum mulţi sunt pentru a-şi apăra şi spori prosperitatea sau succesul în carieră. Aşa cum mulţi sunt pentru a cerşi ceva pentru viaţa lor de aici. Nu e atinsă nici o cirtă din Predanie: dogmatic şi liturgic Ortodoxia noastră e intactă. E o săgeată măiastră în arcul fiinţei noastre, doar că astăzi e îndreptată în jos, nu în sus; e folosită nu pentru a ridica inima în cer, ci pentru a o înfige mai adânc în pământ. Nu suntem ortodocşi pentru a ne mântui de sine, de păcat şi de lumea lor, ci de ceea ce ne împiedică să fim noi înşine, să facem păcatele noastre preferate şi să trăim bine în lumea lor. Ortodoxia noastră este intactă, dar din păcate o folosim ca să ne mântuiască de dumnezeu şi de împărăţia lui.

Noi, ortodocşii, suntem cei mai vinovaţi dintre pământeni. Din cauza noastră Biserica e ascunsă şi greu de găsit. Ca şi comunitate suntem obrocul sub care e ascunsă Lumina. Ne străluceşte învăţătura, ne strălucesc icoanele, ne strălucesc slujbele, numai feţele şi purtările nu. Dogmele, icoanele, teologia puţini le înţeleg, dar dragostea o pricepe toată lumea, fără nici o pregătire teologică. Prin dragostea hristică dintre fraţi trebuia propovăduită Biserica, nu doar prin frazeologia inevitabil elitistă a dogmelor pe care puţini sunt cei ce o pricep, cum e şi cazul părintelui Bernstein, sau a majorităţii convertiţilor la Ortodoxie din aceste vremuri. Şi Peter Gillquist, şi Matthew Gallatin şi Eugene Rose şi Francis Schaffer etc. au fost intelectuali profunzi şi râvnitori. Toţi au venit la Ortodoxie pe filon filozofic, istoric şi dogmatic. Toţi au trăit o criză a sensului vieţii. Majoritatea au fost adevărate eminenţe cenuşii. Dar restul, poporul care datorită civilizaţiei de consum nu mai este nici simplu şi nu mai are nici inteligenţa nativă a inimii? Toţi au fost sufleteşte abuzaţi şi distruşi, nu au nici resurse intelectuale şi nici de voinţă pentru a călca pe urmele celor enumeraţi. Ei vor veni în Ortodoxie numai pe calea iubirii frăţeşti evanghelice, pe calea afectului, aşa cum vine orice om distrus. Poporul nu trăieşte o criză a sensului vieţii, ci o criză a vieţii. Viaţa lor e lipsită deodată de căldura şi de lumina dragostei. Aceasta e criza lor. Fără dragoste, Biserica nu le spune nimic.

Oare câţi dintre creştinii ortodocşi de azi realizează dimensiunea misionară a dragostei frăţeşti? Oare câţi dintre noi ne simţim răspunderea pe care o avem faţă de cei din afara Ortodoxiei, răspunderea de a le mărturisi prin dragostea frăţească ADEVĂRUL? Oare cîţi dintre noi simţim că am transformat biserica într-o comunitate de slugi netrebnice, veniţi la slujbă pentru a mai câştiga ceva pentru ei de la Stăpân, şi nu de fii ai lui Dumnezeu veniţi să înveţe de la Tatăl lor iertarea şi iubirea?

Iată ce ne spune Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Şi iată completarea apostolică: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3, 14).

Oare n-ar trebui ca oamenii din afara Ortodoxiei, privindu-ne, să ne întrebe: Cum aţi ajuns la această dragoste? Şi, ca răspuns la această întrebare, să le dăm Predania? Deocamdată, cu puţine excepţii, lucrurile stau invers. Le dăm Predania şi cu dragostea trebuie să se descurce singuri. Şi aproape săptămânal vorbesc la telefon cu câte un tânăr întors la Credinţă, epuizat sufleteşte de seceta de dragoste frăţească din bisericile noastre.

Hristos a spus că jugul Lui este uşor. Dar lipsa dragostei frăţeşti îl face nespus de greu.  Pentru că tocmai ea trebuia să-L facă aşa cum a spus Domnul...

***

Bisericile noastre se umplu parca, din ce in ce mai mult de cei care devin casnici ai lui Dumnezeu, de cei care se aseamana fratelui celui mare din Pilda Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32), si care cred ca nu se cuvine ca Tatal sa ii primeasca la ospat pe fratii care si-au cheltuit averea in desfranari. Ei sunt ocupati cu tarina lui Dumnezeu, dar nu aud suspinul fratelui intors, care si-a recapatat vesmantul cel dintai al botezului, inalbit cu lacrimile pocaintei. 

Fratele cel mare, desi tine capul in jos, spre pamantul pe care il munceste cu osteneala, ca unul ce este smerit si ascultator - pentru a indeplini porunca lui Dumnezeu, ca in sudoarea fetei sale sa isi manace painea (Facerea 3, 19)-, refuza insa sa intre la ospatul Tatalui, care iese si il roaga parinteste sa participe si el la comuniunea cu fratele, refuza sa imparta painea cereasca cu acest fratele al sau care mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.

Din Pilda celor chemati la cina, (Luca 14, 16-24) vedem insa ca pricinile pentru care omul refuza ospatul lui Dumnezeu si comuniunea cu fratele sau, se pot cuprinde in acestea trei: pentru ca si-a cumparat tarina, si-a cumparat cinci perechi de boi, si si-a luat femeie. Toate acestea sunt niste pretexte care i se par omului firesti, de care trebuie sa se ocupe, si cu care se poate scuza. Dar Domnul ne spune ca "oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca 14, 33). In plus, si mai cutremurator, ne avertizeaza ca “daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama si pe femeie si pe copii si pe frati si pe surori, chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Oare nu intalnim aici un paradox care nu se poate intelege decat in lumina tainelor Bisericii? Caci "toate Sfintele Taine mijlocesc acest transfer de la rudenia trupească păcătoasă, la înrudirea curată şi sfântă cea dintru Hristos: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21)"

Suntem frati intru Hristos, dar in loc sa curatam de rugina patimilor firele nevazute cu care suntem legati, sa lasam sa circule in voie Duhul Sfant, maidegraba vedem ca e "ghimpata sarma dintre frati". Ne plangem cu totii ca s-a imputinat dragostea, ca nu mai este carare de la frate la frate, si ca traim vremurile din urma, insa daca ni se cere o jertfa cat de mica in numele lui Dumnezeu, ne intoarcem la tarina noastra, la boii nostri si la femeia de care ne ingrijim mai presus de toate, uitand sau refuzand grijania. Si omul, astazi, nu numai ca se scuza in fata lui Dumnezeu ca nu poate participa la cina Tatalui, din aceste pricini, ci crede ca insusi Dumnezeu poate fi mijlocitorul lui, spre ele. Si alearga pe la toate bisericile sa depuna acatiste, ca sa se ajunga bine in lumea aceasta si sub acoperirea binecuvantarilor sa-si plineasca poftele. Astfel se ajunge ca bisericile sa fie vazute ca niste centre de prestari de servicii, si nu locuri de comuniune cu Dumnezeu si cu aproapele. "Oare cîţi dintre noi simţim că am transformat biserica într-o comunitate de slugi netrebnice, veniţi la slujbă pentru a mai câştiga ceva pentru ei de la Stăpân, şi nu de fii ai lui Dumnezeu veniţi să înveţe de la Tatăl lor iertarea şi iubirea?"

Uitat-am oare ca suntem sarea pamantului? "Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni."(Matei 5, 13)

PAGINI WEB:

"Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema"

Predici la Parabola Fiului Risipitor ale Sfintilor Ignatie Briancianinov si Ioan Maximovici

Predică în Duminica Fiului Risipitor (Despre pocăinţă) - 

Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV

Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor - Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.

În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă:

 Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă! 

Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă - şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă.

Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. Cu această aşezare a inimii, fiul cel mic a purces la drum. Era încă departe de casa părintească atunci când tatăl l-a văzut - l-a văzut şi i s-a făcut milă de el: a ieşit alergând în întâmpinarea lui, s-a aruncat de gâtul lui, a început să îl sărute. Când fiul a rostit mărturisirea şi rugămintea pe care şi le pregătise dinainte, tatăl a poruncit robilor: 

„Aduceţi haina cea mai bună, îmbrăcaţi-l în ea, puneţi inel în degetul lui şi încălţări în picioarele lui. Aduceţi şi junghiaţi viţelul îngrăşat: o să mâncăm şi o să ne veselim. Acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat!”. 

Fiul cel mare, care fusese totdeauna supus voinţei tatălui, s-a întors acasă în timpul ospăţului. I s-a părut ciudată purtarea tatălui faţă de mezin - dar tatăl, însufleţit de dreptatea dragostei, înaintea căreia orice altă dreptate este sărăcăcioasă, nimicnică, i-a răspuns: 

„Fiule! Tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce e al meu este şi al tău; s-ar fi cuvenit să te bucuri şi să te veseleşti, căci fratele tău a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[12], fiul cel mic poate fi înţeles ca închipuire atât a întregului neam omenesc, cât şi a fiecărui păcătos în parte. Partea de moştenire ce i se cuvenea sunt darurile lui Dumnezeu, de care este preaplin fiecare om şi mai ales creştinul. Cele mai mari dintre darurile lui Dumnezeu sunt mintea şi inima, dar mai cu seamă harul Sfântului Duh, dăruit fiecărui creştin. 

Pretinderea părţii de moştenire pentru a o cheltui după bunul plac e năzuinţa omului de a lepăda supunerea faţă de Dumnezeu şi a urma propriilor gânduri şi dorinţe, învoirea tatălui la cererea mezinului arată că Dumnezeu l-a cinstit pe om cu voie de sine stăpânitoare în întrebuinţarea darurilor Sale. Ţara îndepărtată e viaţa păcătoasă, ce ne îndepărtează şi ne înstrăinează de Dumnezeu. Cheltuirea avuţiei e istovirea puterilor minţii, inimii şi trupului, dar mai ales jignirea şi alungarea Sfântului Duh prin faptele păcătoase. Sărăcia mezinului este pustietatea sufletească ce ia naştere din viaţa păcătoasă. Locuitorii statornici ai acelei ţări îndepărtate sunt stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile căzute, ce sunt nestrămutate în căderea lor, în înstrăinarea lor de Dumnezeu: înrâuririi lor i se supune păcătosul. Turma dobitoacelor necurate închipuie gândurile şi simţămintele păcătoase, ce rătăcesc în sufletul păcătosului şi pasc pe pajiştile lui; ele sunt urmarea de neînlăturat a lucrării păcătoase, în zadar ar vrea omul să înăbuşe acest gânduri şi simţăminte prin împlinirea lor: ele sunt de neîmplinit! Însă nici împlinirea pe cât e cu putinţă a gândurilor şi visărilor pătimaşe nu le nimiceşte, ci le stârneşte cu îndoită putere. Omul este făcut pentru Cer: numai adevăratul bine îi poate fi hrană îndestulătoare şi de viaţă dătătoare. Răul, atrăgând la sine şi amăgind gustul inimii, care este vătămat de cădere, este în stare doar să arunce în neorânduială însuşirile omeneşti.

Cumplită este pustietatea sufletească pe care o pricinuieşte viaţa păcătoasă, de neîndurat chinul adus de gândurile şi de simţămintele pătimaşe, păcătoase, atunci când ele colcăie ca nişte viermi în suflet, când sfâşie sufletul care li s-a supus, sufletul pe care-l stăpânesc cu silnicie! Nu rareori păcătosul, chinuit de gânduri amarnice, visări şi pofte cu neputinţă de împlinit, ajunge la deznădejde; nu rareori încearcă să-şi ia viaţa - şi pe cea vremelnică, şi pe cea veşnică. Fericit păcătosul care în acea vreme de restrişte îşi va veni în fire şi îşi va aminti neţărmurita dragoste a Tatălui Ceresc, îşi va aminti nemăsurata bogăţie duhovnicească de care este plină din belşug casa Tatălui Ceresc - Sfânta Biserică. Fericit păcătosul care, înspăimântându-se de păcătoşenia sa, va voi să se izbăvească prin pocăinţă de greutatea ei care îl striveşte.

Din pilda evanghelică învăţăm că pentru o pocăinţă reuşită şi rodnică, din partea omului este neapărată nevoie de vederea păcatului propriu, recunoaşterea lui, părerea de rău pentru el, mărturisirea lui. Pe cel ce se întoarce la Dumnezeu cu o asemenea aşezare a inimii, Dumnezeu îl vede încă departe fiind el: îl vede şi Se grăbeşte să-l întâmpine, îl îmbrăţişează, îl sărută cu harul Său.

Numai ce a rostit mărturisirea păcatului său cel ce se pocăieşte, că Domnul Cel milostiv porunceşte robilor - slujitorilor altarului şi sfinţilor îngeri - să îl îmbrace în sfânta haină a neprihănirii, să pună în mâna lui inel - mărturie a unirii lui reînnoite cu Biserica pământească şi cerească, să pună în picioarele lui încălţări, ca lucrarea lui să fie păzită de spinii cei duhovniceşti prin rânduielile cele temeinice - asta înseamnă încălţările - ale poruncilor lui Hristos.

Ca împlinire a lucrării dragostei, pentru fiul reîntors se întinde masa dragostei, la care se junghie viţelul îngrăşat. Această masă închipuie masa bisericească, la care păcătosului care s-a împăcat cu Dumnezeu i se îmbie mâncare şi băutură duhovnicească, nestricăcioasă: Hristos, Cel de multă vreme făgăduit omenirii, pregătit de negrăita milostivire a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută chiar din clipa căderii ei.

Pilda evanghelică este învăţătură dumnezeiască! Ea e adâncă şi înaltă, în ciuda neobişnuitei simplităţi a cuvântului omenesc în care a binevoit a se înveşmânta Cuvântul lui Dumnezeu! Cu minunată înţelepciune a rânduit Sfânta Biserică să se citească înaintea a tot poporul această pildă înainte de începutul Postului Mare. Ce veste poate fi mai mângâietoare pentru păcătosul ce stă descumpănit în faţa uşilor pocăinţei, dacă nu vestea despre nesfârşita şi negrăita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care se pocăiesc? Această milostivire este atât de mare încât i-a uluit chiar şi pe sfinţii îngeri - fiii întâi-născuţi ai Tatălui Ceresc, ce niciodată n-au călcat nici măcar una singură dintre poruncile Lui. Cu minţile lor luminate şi înalte ei n-au putut, totuşi, pricepe neurmata milostivire dumnezeiască faţă de neamul omenesc. Ei aveau nevoie în această privinţă de o descoperire de Sus, şi din descoperirea de Sus au învăţat că se cuvine lor să se bucure şi să se veselească, pentru că fratele lor mai mic - neamul omenesc - mort era, şi a înviat; pierdut era, şi s-a aflat prin mijlocirea Răscumpărătorului. Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu chiar şi pentru un singur păcătos care se pocăieste.

Iubiţi fraţi! Să întrebuinţăm potrivit menirii ei vremea pe care Sfânta Biserică a rânduit-o ca să ne pregătim de nevoinţele sfintelor Păresimi! S-o întrebuinţăm spre a ne umple mintea şi inima de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni îndeobşte şi faţă de fiecare om în parte care doreşte să se împace cu Dumnezeu şi să ajungă la unirea cu El prin mijlocirea adevăratei pocăinţe. Să dea Dumnezeu să ne hotărâm soarta veşnică spre mântuirea şi bucuria noastră, ca veselia noastră să fie nesfârşită, întru unire cu bucuria sfinţilor îngeri ai lui Dumnezeu, ca bucuria cea de obşte a oamenilor şi îngerilor să se împlinească şi desăvârşească întru desăvârşirea voii Tatălui Ceresc! Că nu este voia înaintea Tatălui Ceresc să piară unul dintr-aceşti mici (Matei 18, 14) oameni, micşoraţi şi înjosiţi de păcat. Amin.

(din Predici la Triod si Penticostar - Sf.Ignatie Briancianinov)

***

Învăţătură folositoare pentru tineri, din Pilda fiului risipitor - SF.IOAN MAXIMOVICI

Şi i-a spus tânărul tatălui său:

 „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. 

În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor. Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii, şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii.

„Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu.” 

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoare a plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu – li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii.

„Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţi-ne să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său:

„Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? 

Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică. Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi, în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. 

Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde l-a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească. Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit. Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(din Predici si Indrumari duhovnicesti - Sf.Ioan Maximovici)