E-un joc ciudat,
Greu de-nţeles,
Dar vreau să-l ştiu şi eu,
Să uit cum trece vremea tulbure şi grea,
Şi să găsesc motiv de-a exista.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi.
Să uit, nu ştiu,
Să fur, nu pot,
Dar mă trezesc dorind.
E visul meu departe,
Să-l ajung aş vrea,
Dar nu-i de-ajuns să vrei,
Făr-a putea.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi.
Iubind,
Iubind vreau tot ce am să dau.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Supremul preţ pe care-l poate-un om plăti.
Dau viaţa mea pentr-o iubire,
Să mor iubind şi să mă nasc pentru-a iubi,
Să ard de dor aşa cum n-am putut trăi.
"Dau viața mea pentru-o iubire", ar putea fi cuvintele fiului risipitor, care și-a dat viața pe care o avea lângă tatăl și a plecat iubind, așa cum înțelegea el. Dar, din perspectivă inversă, iconică, "dau viața mea pentru-o iubire", sunt și cuvintele lui Hristos, Care, da!, a plecat și El din sânurile părintești, pentru a-Si da viața din iubire pentru oameni, "supremul preț pe care-l poate-un om plăti"...
Fiul risipitor, în momentul în care a ales să plece din casa părintească, avea în mâna lui și viața și moartea, înscrise în acest cuvant: "dau viața mea pentr-o iubire". Acest cuvant era pecetea tatălui, pecetea dumnezeiască, cea care l-a salvat chiar din abisul iadului în care s-a găsit. Si pentru că el a ales să-și dea viața pentru iubire, a putut să renască, să învie chiar și atunci când irosise tot ce-avea, până și ultimul licăr de viață, căci "mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat". Această alegere, de a-și da viața pentru iubire, chiar dacă s-a exprimat în chipul ei de lut în faza inițială, s-a dovedit a fi cea bună, cea adevărată, cea care l-a făcut pe fiul rătăcitor să se asemene cu Dumnezeu.
Spre deosebire de el, fratele său cel mare a ales să rămână în casa tatălui, să respecte toate rânduielile, să fie ireproșabil. Căuta și el, în felul acesta - împlinind toată legea-, desăvârșirea. Iubea și el pe tatăl, îi iubea pe prietenii lui, pe fratele său întors acasă, însă până la un punct: până la jertfă! De fapt chiar pentru asta s-a și supărat: că s-a jertfit vițelul cel gras! Aici s-a prăbușit conduita lui cea bună, aici a căzut masca ce o purta, aici iubirea pe care o avea s-a dovedit a fi stricăcioasă, căci s-a întors împotriva tatălui, reproșându-i ceea ce el nu putea face: "mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei". Acolo îl ținea iubirea lui morală, legală, dar care, de fapt, n-avea miez, era găunoasă - căci miezul iubirii adevărate este jertfa. Ori el, neputând să jertfească, neavând cruce în inimă, acea ancoră a veșniciei, rămânea tot timpul la suprafața adevăratei iubiri, a adevăratei vieți.
Din Pildă nici nu cunoaștem care era viața fiului cel mare. Putem să deducem că se ocupa cu cele ale casei tatălui. Nu știm nici ce s-a întâmplat, mai departe cu el, după venirea fratelui său. Îl vedem doar cum se comportă în fața jertfei, în fața puterii de viață-făcătoare a crucii, în lumina învierii fratelui său. Căci doar această lumină are puterea de a pătrunde coaja învârtoșatei lui inimi și de a scoate la iveală ceea ce avea în lăuntrul lui: mânie, împotrivire față de tatăl, față de frate.
Dar, cum este posibil aceasta? Oare nu era și el fiul tatălui, fiul iubirii adevărate? Era, însă nu făcuse niciun drum, nu mersese în nicio cale. Stagna. La suprafață omul nu se poate întâlni decât cu el însuși, și numai adâncindu-se în lăuntrul lui, în sine, îi găsește cu adevărat pe toți ceilalți. Il găsește pe tatăl, așa cum a făcut fiul rătăcitor care și-a venit în sine, amintindu-și de tatăl și de casa lui. Această adâncire în sine are puterea de a-i întoarce viața omului, de a-l răsuci în Sus, căci iată, fiul rătăcitor "sculându-se", adică ridicându-se, ajunge la Casa Tatălui.
Dau viața mea pentru-o iubire... dar ce viață dau? Si la ce viață mă întorc? Care este până la urmă viața mea? Cu cine rămân?
Din Pilda Fiului Rătăcitor am putea spune că este o viață precum a fiului cel mare, care trăia pe lângă tatăl, profitând de bunurile lui. Era o viață cu drag de casă. Dar, a-ți fi drag de ceva sau de cineva, asta înseamnă o drag-oste incompletă. O astfel de dragoste nu se ridică să meargă, nu aleargă în întâmpinarea celuilalt. Stă acolo, într-o atmosferă plăcută. Omul duce astfel o viață sufletească, o viață care rămâne doar la suprafață...
Însă, mai este un altfel de viață: o viață care aleargă! Aleargă să-și de-a sufletul... Căci, așa cum ne spune Domnul, "cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa." (Marcu 8, 35) "Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi." (Marcu 10, 45) Căci, "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13) Iar noi, "în aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi." (I Ioan 3, 16)
Dau viața mea pentru-o iubire: dau viața mea sufletească pentru iubire. Căci doar iubirea-i viața care aleargă. În întâmpinarea celuilalt! Dau viața mea pentru a fi asemenea tatălui, pentru a fi în tatăl, în brațele lui. Acasă.
PS:
Povestea fiului rătăcitor este "un joc ciudat, greu de-nteles", o poveste de viață și de iubire. O poveste a brațelor deschise - căci numai brațele deschise dăruiesc. Însă, în același timp, ele și primesc... Piroanele sau pe cel iubit, întors acasă...
Fiul risipitor, în momentul în care a ales să plece din casa părintească, avea în mâna lui și viața și moartea, înscrise în acest cuvant: "dau viața mea pentr-o iubire". Acest cuvant era pecetea tatălui, pecetea dumnezeiască, cea care l-a salvat chiar din abisul iadului în care s-a găsit. Si pentru că el a ales să-și dea viața pentru iubire, a putut să renască, să învie chiar și atunci când irosise tot ce-avea, până și ultimul licăr de viață, căci "mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat". Această alegere, de a-și da viața pentru iubire, chiar dacă s-a exprimat în chipul ei de lut în faza inițială, s-a dovedit a fi cea bună, cea adevărată, cea care l-a făcut pe fiul rătăcitor să se asemene cu Dumnezeu.
Spre deosebire de el, fratele său cel mare a ales să rămână în casa tatălui, să respecte toate rânduielile, să fie ireproșabil. Căuta și el, în felul acesta - împlinind toată legea-, desăvârșirea. Iubea și el pe tatăl, îi iubea pe prietenii lui, pe fratele său întors acasă, însă până la un punct: până la jertfă! De fapt chiar pentru asta s-a și supărat: că s-a jertfit vițelul cel gras! Aici s-a prăbușit conduita lui cea bună, aici a căzut masca ce o purta, aici iubirea pe care o avea s-a dovedit a fi stricăcioasă, căci s-a întors împotriva tatălui, reproșându-i ceea ce el nu putea face: "mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei". Acolo îl ținea iubirea lui morală, legală, dar care, de fapt, n-avea miez, era găunoasă - căci miezul iubirii adevărate este jertfa. Ori el, neputând să jertfească, neavând cruce în inimă, acea ancoră a veșniciei, rămânea tot timpul la suprafața adevăratei iubiri, a adevăratei vieți.
Din Pildă nici nu cunoaștem care era viața fiului cel mare. Putem să deducem că se ocupa cu cele ale casei tatălui. Nu știm nici ce s-a întâmplat, mai departe cu el, după venirea fratelui său. Îl vedem doar cum se comportă în fața jertfei, în fața puterii de viață-făcătoare a crucii, în lumina învierii fratelui său. Căci doar această lumină are puterea de a pătrunde coaja învârtoșatei lui inimi și de a scoate la iveală ceea ce avea în lăuntrul lui: mânie, împotrivire față de tatăl, față de frate.
Dar, cum este posibil aceasta? Oare nu era și el fiul tatălui, fiul iubirii adevărate? Era, însă nu făcuse niciun drum, nu mersese în nicio cale. Stagna. La suprafață omul nu se poate întâlni decât cu el însuși, și numai adâncindu-se în lăuntrul lui, în sine, îi găsește cu adevărat pe toți ceilalți. Il găsește pe tatăl, așa cum a făcut fiul rătăcitor care și-a venit în sine, amintindu-și de tatăl și de casa lui. Această adâncire în sine are puterea de a-i întoarce viața omului, de a-l răsuci în Sus, căci iată, fiul rătăcitor "sculându-se", adică ridicându-se, ajunge la Casa Tatălui.
Dau viața mea pentru-o iubire... dar ce viață dau? Si la ce viață mă întorc? Care este până la urmă viața mea? Cu cine rămân?
Din Pilda Fiului Rătăcitor am putea spune că este o viață precum a fiului cel mare, care trăia pe lângă tatăl, profitând de bunurile lui. Era o viață cu drag de casă. Dar, a-ți fi drag de ceva sau de cineva, asta înseamnă o drag-oste incompletă. O astfel de dragoste nu se ridică să meargă, nu aleargă în întâmpinarea celuilalt. Stă acolo, într-o atmosferă plăcută. Omul duce astfel o viață sufletească, o viață care rămâne doar la suprafață...
Însă, mai este un altfel de viață: o viață care aleargă! Aleargă să-și de-a sufletul... Căci, așa cum ne spune Domnul, "cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa." (Marcu 8, 35) "Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi." (Marcu 10, 45) Căci, "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi." (Ioan 15, 13) Iar noi, "în aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi." (I Ioan 3, 16)
Dau viața mea pentru-o iubire: dau viața mea sufletească pentru iubire. Căci doar iubirea-i viața care aleargă. În întâmpinarea celuilalt! Dau viața mea pentru a fi asemenea tatălui, pentru a fi în tatăl, în brațele lui. Acasă.
PS:
Povestea fiului rătăcitor este "un joc ciudat, greu de-nteles", o poveste de viață și de iubire. O poveste a brațelor deschise - căci numai brațele deschise dăruiesc. Însă, în același timp, ele și primesc... Piroanele sau pe cel iubit, întors acasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu