De mulți ani observ simetria perfectă a dispunerii duminicilor ciclului mistagogic Pascal în raport cu Duminica Învierii. Este vorba de un chiasm, adică de o dispunere a ideilor într-o formă concentrică bazată pe paralelismul membrelor și pe un punct central în jurul cărora elementele paralele pivotează. Chiasmul oferă posibilitatea unei analize sincronice, dar și diacritice.
De obicei, interpretarea duminicilor din Triod este făcută sincronic, fiecare fiind privită doar ca o etapă în pregătirea pentru Ziua Învierii. Din perspectiva structurii chiastice a perioadei mistagogice pascale, sensurile se întrepătrund și se luminează reciproc, sincronic și diaconic, indiferent de momentul istoric în care s-au produs: trecut, prezent sau viitorul eshatologic. Ceea ce unește și dă sens tuturor acestor registre temporale este evenimentul unic al Învierii Domnului.
Astfel, vom citi concentric și simultan atât Postul Mare cât și perioada Penticostarului, fiecare explicându-se foarte bine prin cealaltă și prin punctul central, Duminica Învierii:
1. Duminica Înfricoșatei Judecăți
2. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
3. Duminica Ortodoxiei
4. Duminica Sfântului Grigorie Palama
5. Duminica Sfintei Cruci
6. Duminica Sfântului Ioan Scararul
7. Duminica Sfintei Maria Egipteanca
8. Duminica Stâlpărilor
DUMINICA ÎNVIERII
8'. Duminica Sfântului Apostol Toma
7'. Duminica Sfintelor Femei Mironosițe
6'. Duminica Slăbănogului
5'. Duminica Samarinencei
4'. Duminica Orbului
3'. Duminica Sinodului I Ecumenic
2'. Duminica Cincizecimii
1'. Duminica Tuturor Sfinților
Simetria e perfectă, un chiasm clasic, ca în textele biblice și patristice (rugăciuni, imnografie). Așadar, numărătoarea începe de la extremități spre centru, rezultând opt perechi: 1-1; 2-2' ș.a.m.d., toate unite prin Duminica Învierii, care dă direcția interpretării fiecăreia în parte și a tuturor împreună.
*
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți devine, în lumina Învierii, sinaxa Tuturor Sfinților care au împlinit cuvântul lui Iisus. Duminica Izgonirii din Rai, adică a păcatului și a pierderii Sfântul Duh de către Adam, devine, prin Înviere, Duminica Pogorârii Sfântul Duh.
*
Săptămâna "brânzei", ca dezlegare parțială la anumite bucate de dulce, este o imagine a vieții încă nedesăvârșite din rai a lui Adam și a Evei. Acestei perioade paradisiace, întrerupte brusc prin neascultare, îi corespunde, potrivit structurii de mai sus, săptămâna dintre Cincizecime și Duminica Tuturor Sfinților. În această ultimă săptămână, adevărata icoană a eshatonului, dezlegarea este la toate felurile de bucate, arătând într-un mod foarte concret un înțeles teologic de mare subțirime: starea eshatologică dobândită prin Învierea lui Iisus Hristos trăită acum în arvuna, este superioară stării paradisiace a lui Adam de dinainte de cădere.
*
Purtată de cele două aripi ale acestei perioade unite în Duminica Sfintei Învieri, mintea contemplă înțelesuri teologie neașteptate, care dau tâlc și rost fiecărui detaliu al vieții noastre bisericești. Până și dieta, adaptată fiecărei perioade în parte, este un reflex al Evangheliei, al teologiei și al Filocaliei.
*
ÎNCEPUTUL
(Πάν άρχή ήμισυ! - "Orice început este jumătate" - Dicton grecesc)
Textele biblice ale Triodului, paremiile, pericopele din Apostol și Evanghelie - coloana vertebrală a acestei perioade : susține fizic și transmite informația duhovnicească în modul cel mai condensat cu putință. Exegeza acestor texte - un nesecat izvor de insuflare.
"Și a văzut Dumnezeu că lumina este bună" (Fc. 1, 4). De atunci, notează Narsai (+ 502 în Tâlcuire la Facere 1, 19, "Homélies de Narsaï sur la Création, ed. Philippe Gignoux PO 34, fasc. 3-4, P. 108), "lumina este veșmântul frumos care împodobește totul". A vedea frumusețea lumii înseamnă a-i întrevedea lumina care îi dă formă. La această lumină frumoasă și bună, dar creată, poate ajunge orice om care pornește pe calea lăuntrică a ascezei, a filozofiei, a contemplației și a artei în diferitele lor ipostaze. La lumina necreată însă ele nu ne pot introduce, ci doar Hristos ne-o poate revela.
*
"Tous ceux qui connaissent leur esprit ne connaissent pas leur coeur" ("Nu toți cei care își cunosc mintea își cunosc și inima") .
Viețuirea superficială a omului contemporan în planul conceptelor, al gândirii, al "senzațiilor" și al emoțiilor, care tot de intelect ține, nu de inima duhovnicească. Civilizația de azi dezbină sensibilul de inteligibil, este dușmana simbolului clasic. Sau, în cuvintele lui Jean Borella: "Comment retrouver le sens du symbole après trois cents ans de critique du symbolisme, dont les diverses phases ont déposé dans notre âme culturelle une succesion de couches sédimentaires sous le poids dequelles le symbolisme a été progressivement étoufé? Tout ne se passe-t-il pas comme si l'enjeu majoeur de la "civilisation" moderne avait été de détruire l'âme religieuse de l'humanité, et de doter la raison occidentale d'un système bien ordonné de réflexes spéculatifs propres à prévenir totut retour du sacré" (Jean Borella, La crise du symbolisme religieux, ed. Harmattan, Paris, 2008, p. 341: "Cum să recuperam sensul simbolului după trei sute de ani de critică a simbolismului, ale cărui diverse faze au depus în sufletul nostru cultural o succesiune de straturi sedimentare, sub greutatea cărora simbolismul a fost progresiv sufocat? Nu cumva provocarea majoră a "civilizației" moderne a fost aceea de a distruge sufletul religios al umanității și de a înzestra rațiunea occidentală cu un sistem bine ordonat de reflexe speculative capabile să împiedice orice revenire a sacrului?"
Ruperea dintre materie și rațional nu se poate reface decât la nivelul inimii: unitatea dintre sensibil și idee, dintre materie și spirit, dintre cuvânt și duh, dintre Numele Domnului și duhul nostru. Un mijloc indispensabil pe calea realizării (dar și a conștientizării) acestei unități e simbolul. Or, întregul Triod e plin de simboluri. E o structură de simboluri : biblice, liturgice, ascetice, mistice - toate întrețesute după o logică a ortodoxiei care le transformă într-o scară spre Înviere, spre Pogorârea Sfântului Duh și spre Duminica Tuturor Sfinților. Duminica Învierii este cheia fiecărui simbol, iar scopul lui, cauza lui finală, este Duminica Tuturor Sfinților, în care se sintetizează toate sensurile latente din simbolurile Triodului.
*
[...] Căutarea frumuseții lui Hristos, alegerea ei permanentă, ținerea ochiului inimii doar în armoniile ei, mijlocite prin tot ce a creat, în timp, geniul bisericesc bizantin (cântare, icoană, arhitectură, rânduiala liturgică) - iată o primă treaptă a trezviei, a curăției minții de formele întipărite în ea de lume, de păcat, de patimi, de urâțeniile înstrăinării de Dumnezeu.
Acestei asceze lăuntrice Hristos îi răspunde cu harul Său, care, pentru cel care stăruie în trezvie, împărtășește pe neașteptate "suișuri dumnezeiești" ale inimii spre Dumnezeu: izbucniri de bucurie supramundană, înflăcărări ale credinței și întețiri ale iubirii pentru Hristos, pentru Maica Sa, pentru sfinți, pentru Biserică. Dorire părtășiei veșnice la sinaxa sfinților, către care ne e calea postului, prin Înviere.
Aceste "suișuri dumnezeiești" (θεία άναβάσεις) curăță ontologic omul nostru lăuntric, ne dau "duhul străpungerii" (πνεύμα κατανύξεως), din care vin adevăratele lacrimi, nu cele psihologice, nu cele ale înduioșării, nu cele ale egoismului rănit, ci cele ale harului trăit și în trup, acum, ca străpungere a inimii.
Datorită străpungerii pe care o produc și a lacrimilor curățitoare care vin de aici, "suișurile dumnezeiești" "ne îndumnezeiesc în chip tainic". Vezi adesea creștinii care ies de la biserică având o lumină pe chip, strălucind de har, fără să o știe.
DUMINICA ORTODOXIEI
*
A privi icoana - un act liturgic care se învață! - înseamnă mai degrabă a te lasă privit de ea și modelat de energiile ei harnice.
*
De aici și importanța vitală (în sensul literal al cuvântului) a calității reprezentării iconice. Valoarea mistagogică a icoanei tradiționale bizantine nu poate fi îndeajuns subliniat.
*
Se vede și o primejdie duhovnicească puțin sau chiar deloc luată în seamă : Kitsch-ul de prin biserici și de pe la casele creștinilor. Ar exista/subzista oare oferta de kitsch dacă nu ar exista consumatorul sau omul avid de kitsch? Omul kitsch - dai peste el unde te aștepți cel mai puțin...
O fi valabilă disjuncția: ori kitsch, ori Duminica Ortodoxiei cu icoanele ei?
*
Triodul, cu întreaga sa armătură de texte biblice, imnografice, cu asceza și Liturghiile lui vesperale, cu racordarea sa, prin Duminica Învierii, la Penticostar, este un întreg teologic, liturgic ascetic și duhovnicesc. Tot ceea ce e străin acestei logici unitare, dar pretinde să se insereze în ea în mod artificial, este un kitsch. Cum să-l identific, cum să te ferești de el, cum să te exorcizezi de el? Asimilând litera și duhul Triodului cu pandantul său, Penticostarul. "Aici este înțelepciunea!' (Apoc. 13, 18).
*
Orice dictator, la orice nivel social s-ar găsi, întrupează într-o anumită formă și măsură duhul Antihristului. Duhul Antihristului nu e decât Satana, iar momentul răspândirii în lume a acestui duh este rebeliunea îngerească a lui Lucifer. De atunci el, neputând să-și pună tronul mai sus decât cel al lui Dumnezeu, s-a îndreptat constant împotriva chipului Său : omul. (cf. Is. 14, 13).
Prin dictator, duhul antihristic încearcă să deformeze tot ceea ce susține chipul lui Dumnezeu în rostul său, așa cum l-a creat Dumnezeu și pentru care a fost creat. Fiecare dictator și fiecare dictatură este o rupere de tradiția umană general acceptată până la el și o încercare de impunere a unei noi așa-zise "tradiții". Bine spune Hannah Arendt că izolarea oamenilor unul de celălalt este începutul terorii, terenul cel mai fertil pentru dictatură, dar și rezultatul ei. Ruperea de comuniunea tradiției este un moment pretotalitar, dar și o marcă a dictaturii de orice fel (politică, spirituală, etc).
*
Există o dictatură spirituală? În plan politic, orice dictatură are și o latură îndreptată împotriva spiritului. În plan spiritual, orice conducător sau povățuitor este pândit de demonul dictaturii, căzându-i victimă ori de câte ori inautenticitatea, pretenția de infailibilitate și kitsch-ul îl iau în stăpânire. Unde te poate conduce un om kitsch?
*
Si Antihristul va umple lumea de imagini cu chipul său, prin care va transmite privitorilor, și mai ales închinătorilor, duhul satanic al răzvrătirii față de ordinea creată de Dumnezeu (cf. Apoc. 13, 14-15).
*
Citirile din Facere au și acest scop : îmbibarea minții crestinilor cu viziunea normalității, a creației feciorelnice, așa cum a gândit-o și a făcut-o Domnul Dumnezeu. Cu cât ești mai pătruns în duhul tău de această normalitate a creației, de fecioria ei, cu atât ești mai pregătit să primești Duhul Sfânt și să te unești prin El cu Hristos - desăvârșirea creației unite cu Dumnezeu în Persoana Logosului făcut om.
*
Imagine (fals luminoasă) a desacralizării: candelele și lumânările electrice.
*
DUMINICA SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA
DUMINICA SFINTEI CRUCI
Primele două duminici ale Postului, împreună cu duminicile Judecății și a Izgonirii lui Adam din rai, oferă principiile de teologhisire. Duminica a 3-a pune Crucea ca pe o prismă prin care lumina venită de la duminicile anterioare se refractă într-o infinitate de nuanțe, realizând trecerea imperceptibilă între cele șapte culori de bază. Crucea este lentila prin care, privind lumea și pe noi înșine, vedem limpede, cu contururile bine trasate. Crucea din Duminica a 3-a a Postului este înălțimea din care, odată ajuns aici, poți vedea departe și înapoi - calea parcursă - și înainte: țelul călătoriei. Nu e întâmplător că, potrivit structurii de chiasm a ciclului mistagogic pascal, acestei Duminic îi corespunde Duminica Samarinencei, a acestei femei păgâne și păcătoase care s-a învrednicit de cunoașterea mesianității lui Iisus.
*
Crucea adună în sine contrariile și le unifică fără să le confunde : moartea și învierea ; omul și Dumnezeu; golătate trupească și veșmânt de slavă; întuneric și lumină.
*
Postul și osteneala ascetică de până acum își primesc "răsplătirile înfrânării" prin capacitatea pe care au câștigat-o postitorii de a contempla, de a trăi, de a simți "bunăcuviinta frumuseții" Crucii. Duminica Sfintei Cruci e unul din punctele belvedere pe calea către Înviere și Duminica Tuturor Sfinților.
*
Imnele Triodului ca întreaga imnografie, folosesc un număr impresionant de simboluri. Unele biblice, altele dezvoltate de tradiția bisericească, ele formează un limbaj a cărui cunoaștere este vitală pentru înțelegerea mesajelor slujbelor și pentru efortul lor duhovnicesc deplin. De aceea rețin în continuare câteva trăsături universal valabile ale simbolului, în general, și ale simbolurilor biblice și bisericești, în particular:
- în greacă, σύμβολον este obiectul rupt în două care servește drept instrument de recunoaștere (prin alipirea celor două părți). Sensul simbolului este, așadar, dinamic și se naște din acțiunea unirii celor două părți ale sale. Fiecare parte este în vederea celelialte.
- simbolul în general (nu cel folosit odinioară ca obiect fizic de recunoaștere sau de dovedire a identității) este un instrument de cunoaștere. El oferă altă cale cognitivă decât cea prin concepte și raționamente. M. Eliade a subliniat îndeajuns de clar că în afara spațiului cultural european există numeroase alte culturi care "recurg la alte modalități de gândire decât empirislul și positivismul", folosind imagini și simboluri care "înlocuiesc conceptele noastre sau le vehiculează și le dezvoltă". "Simbolul, mitul, imaginea țin de substanța vieții spirituale; le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa". "Simbolul revelează anumite aspecte ale realității - cele mai profunde - care resping orice alt mijloc de cunoaștere". "Simbolurile, miturile nu sunt creații arbitrare ale psihicului, ele răspund unei necesități și îndeplinesc o funcție".
- raționamentul bazat pe silogismele demonstrative și dialectice a pătruns prin scolastica apuseană în teologia de școală. Dar acesta din urmă trebuie să ia în vedere și alte căi de formulare a învățăturii Bisericii, căi care sunt în același timp și căi de cunoaștere prin trăirie a adevărului celor transmise. Iar una din aceste căi este simbolul.
*
Câteva simboluri
folosite în imnografia Triodului:
Pomul vieții = crucea se află în mijlocul raiului (fiind după unii Părinți, aceași cu pomul cunoștinței; depinde cum se raportau la el) leagă Cerul-Pământul-abisul, cele trei niveluri cosmince; este axis mundi.
Mijlocul pământului = Golgota, unde a fost răstignit Iisus, unde a fost creat și, apoi, îngropat Adam. În cartea siriană Peșterea comorilor se spune că Adam a fost creat în mijlocul pământului, exact acolo unde se va înălța Crucea lui Iisus.
Centrul pământului e marcat de axis mundi care unește cele trei regiuni ale cosmosului. În geografia bisericească dinamică se poate spune că există mai multe "centre" : fiecare om sfânt, care realizează unirea cu Hristos, unește în sine "și Cerul și pământul și cele de dedesubt" (Canonul Învierii, Cântarea a 3-a). Omul sfânt realizează în sine un microcosmos, chip al marelui cosmos.
Rabinii spuneau că stânca Iersalimului pătrunde în apele subpământene, iar Templul e chiar deasupra lor. Așadar, și Ierusalimul e în centrul pământului.
Rezultă o serie de echivalențe simbolice:
Pomul vieții = axis mundi = crucea lui Iisus = Golgota = omul sfânt = crearea omului și recrearea lui în Hristos prin jertfa de pe Cruce asimilată baptismal = comunicarea și legătura neîmpiedicată între toate nivelurile lumii (cer, pământ, cele de desubit) = scară la Cer = unitate a lumii, a contrariilor, "semn de totalizare", "loc al sintezei".
Sceptrul = crucea = semn al autoritații regale = al luminii venite de Sus. Crucea e simultan sceptru și armă, adică înalțarea la Dumnezeu presupune și separare (prin luptă) de lume. "Verticalitatea sceptrului și agresivitatea eficientă a spadei sunt garantele arhetipale ale atotputernicei benefice"
Plugul = crucea - ea ară pământul prin apostoli, făcându-l roditor și odrăslind ortodoxia.
Răsuflarea = harul = Duhul Sfânt = suflarea de viață (cf. Fc. 2, 7) suflată de Dumnezeu în fața lui Adam. "Un singur lucru respirând mucenicii [...] o cale a vieții aflând". Respirarea "căii" care e Hristos. Până la această trăire ne rămâne "suspinarea din adâncul inimii"
Centrul : "Orice loc sacru, orice loc care manifestă o inserție a sacrului în spațiul profan era socotit și el un 'centru'. Aceste spații se puteau și construi. Dar construirea lor era întrucâtva o cosmogonie, o creare a lumii."
Pătrunderea mistagogică în "centrul" tainic al unei biserici este o inițiere în simbolismul ei arhitectural, unit indestructibil cu cel al vieții liturgice pe care o adăpostestei și căreia îi este destinat. Iar ritualul în-conjurării bisercii (la anumite sărbători), a Sfintei Mese (la aproape fiecare slujbă), a mesei folosite la Botez și la Cununie reprezintă o acțiune simbolică prin care se transmite ideea călătoriei spre centru, a inițierii treptate în înțelgerea și unirea cu acest centru reprezentat de ceea ce se înconjoară (Sfânta Masă, Biserica).
Piatra: Hristos e "piatra cea din capul unghiului", "piatra de mare preț" pusă de Dumnezeu la temeliile Sionului ca să "se sprijine" (Masoretic) sau "să creadă" (LXX) în ea toți oamenii" (Is. 28, 16). "Piatra cea netăiată de mână" "piatra cea neclintită".
În 2 Împărați David dănțuiește - pare-se gol (2 Împ. 6, 15-16; 20-22) - înaintea chivotului, așa încât soția sa, Micol l-a dispretuit, fiindcă "priviea cu ochii trupești" (Sfântul Ambrozie); David însă nu-și schimbă gândul și îi spune: "Si încă mă voi dezgoli așa, și voi fi un netrebnic în ochii tăi, laolată cu slujnicele tale despre care ai spus că mă necinstesc" (2 Împ. 6, 22). Fapta dezgolirii lui David "în ochii slujnicelor cum se dezgolește un dănțuitor" (2 Împ. 6, 20) arată caracterul bivalent al simbolului goliciunii: pentru cel stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, cum era David, goliciunea era "preaslăvire", era gânguritul unui copil înaintea lui Dumnezeu. Pentru Micol, soția lui David, dezgolirea acestuia a fost prilej de dispreț (2 Împ. 6, 16) ea privind cu ochii pământești scena nudității soțului ei.
Tot latura pozitivă a simbolului goliciunii o evocă dezgolirea lui Saul când a fost cuprins de duhul profeției: "Si-a dezbrăcat hainele și a profețit dinaintea lor, apoi s-a prăbușit gol la pământ toată ziua și toată noaptea" (1 Împ. 19, 24).
Goliciunea lui Noe (Fc. 9, 22) nu trebuie, așadar, reținută ca viziune depreciativă a Bibliei asupra nudității, ci asupra goliciunii cauzate de pierderea limpezimii gândirii, în cazul lui Noe, de beție: "Ispitit de vin, Noe a fost văzut gol, pentru că a ajuns nebun". "Iar Ham de aici a născut semintele răuntății". (Săptămâna a 2-a, Utrenia de Luni, Cântarea a 8-a). Pierderea limpezimii capacității de cugetare e cauza unei goliciuni care, prin Lot, a născut semințele răutății.
Din perspectiva polului "luminos" al simbolisticii nudității, Hristos răstignit gol simbolizează:
1. Este Adam cel nou cu firea curată de orice păcat;
2. Săvârșește un act liturgic profetic (nemenționat în Lege) prin care se restaurează firea omului;
3. Vederea Sa în acest chip desparte privitorii în două grupe; cei care, prin ochii credinței, Îl privesc/contemplă în mod curat, și cei care, privindu-L cu ochii trupești, se smintesc și Îl batjocoresc.
4. Goliciunea Lui pe Cruce e semnul deplinei Sale lucidități și al înțelepciunii (spre deosebire de goliciunea lui Noe, care a fost semnul pierderii limpezimii minții).
5. Între El și cosmosul întreg nu se mai interpunea nimic în afara Crucii cu care devenise una.
6. Dezbrăcarea lui Hristos de haine de către ostași înseamnă, la un nivel simbolic, și absenta necesitații condiționărilor culturale și istorice pentru a-L putea primi. (cf. Mt. 27, 28, 35; Mc. 15, 24; Lc. 23, 24) Acum, doar Crucea și măreția, senina ei asumare Îl mai particularizează.
[7. Spre deosebire de Adam, care i-a raspuns lui Dumnezeu în Rai dupa Cadere: "Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns" (Fc. 3, 10), noul Adam, Hristos, gol fiind pe cruce, ne arată că nu se teme, neavând pic de frică, generată de păcat (n.n.).]
Goliciunea, atunci când vorbim de aspectul pozitiv al simbolismului este restrânsă la cazuri rarisime, insuflate de Dumnezeu, cu valoare de acțiunea profetică. Nu poate fi vorba de o "practicare" generalizată a acestui simbolism, iar dacă în istoria Bisercii au existat și poate că încă mai există monahi care folosesc goliciunea trupului ca metodă ascetică, aceasta este o excepție de o raritate harismatică, în niciun caz o "rânduială" de viață. Ea este harică și harismatică.
Ava Narsai prezintă tema goliciunii lui Adam într-o perspectivă inversă față de simțul nostru comun. Potrivit comentariului său la Facere, Dumnezeu, adesându-se lui Adam care tocmai își făcuse îmbrăcăminte din frunze, îl întreabă: "Cine te-a dezbrăcat de veșmintele tale de slavă, o rege al pământului, și cine te-a făcut gol, fără straie?".
Reiese că Adam avea, după cădere, o înțelegere diferită a goliciunii sale. Parafrazând exegetic dialogul dintre Dumnezeu și Adam, Narsai scrie: "De ce te-ai dezbrăcat, o feciorule care te-ai despuiat de curăția ta?" "Am auzit glasul Tău și m-am rușinat să-Ti văd fața, pentru că sunt gol si dezbrăcat". La care Dumnezeu răspunde, răsturnând noua optică a căderii, pe care Adam o promova deja: "Cine te-a făcut gol? Cine ți-a scos veșmântul tău prețios ca să te necinstească? Oare hotarul pe care ți l-am pus este cel care te-a făcut gol, fără veșminte?"
Păzirea poruncii lui Dumnezeu înseamnă a fi îmbrăcat cu Salva Lui, Călcarea poruncii te dezbracă. Hainele sunt pentru nevoile lumii de acum, de după cădere, dar adevărata îmbrăcăminte a fost și va fi în eshaton Slava dumnezeiască. Până atunci, există anticipări harismatice, ascunse ochilor profani, așa cum acei șapte (după alte relatări, doisprăzece) pustnici goi din Sfântul Munte Athos nu sunt văzuți de nimeni, deși toată lumea pare să îi știe și vorbeste de ei.
DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL
Păcatul e boală, harul tămăduire. Mila lui Dumnezeu e trăită, experiată ca vindecare duhovnicească vărsată peste noi de Vindecătorul sufletelor și al trupurilor (Săptămâna a 5-a, Vecernia de Luni seara, Stihovana)
*
Cu această constelație de semnificații, Sfântul Ioan, numit simbolic "casă a lui Dumnezeu", e prezentat ca omul realizat în Hristos pe calea savantă a monahismului filocalic riguros normat de tradiția niptică. Dar tot aici se găsesc și limitele lui, datorate "normei". Ele pot fi depășite doar harismatic, iar exemplul cel mai bun, oferit tot de Triod, este Sfânta Maria Egipteanca. Încă o dată, raportul dureros și adeseori răstălmăcit dintre lege și har.
*
La Sfântul Ioan își află scăparea, ca la o mamă, toți cei care caută un adăpost sigur împotriva "furtunilor" duhovnicești și a "tâlharilor" spirituali. Sfântul Ioan nu e doar autorul Scării, ci și al unui Cuvânt către păstor, în care găsim o inimă de mamă grijuluie față de fiii ei, pentru care, chiar dacă trebuie să îi certe uneori, are totuși mereu la îndemână "cuvinte line și blânde". (Sf. Ioan Scărarul, Către păstor II, 12, trad. Sf. Dumitru Stăniloae, Buc. 2017, p. 498).
*
În afara unei obști monahale, orice pretenție a vreunui păstor de ascultare așa cum o descrie Sfântul Ioan în cap. 4 al Scării, înainte de a eșua într-un eșec evident, trece printr-o derivă grotească. Iar practicarea ei prin sms-uri o face un kitsch perfect. Lipsa simțului duhovnicesc al celor care, în afara unui context monahal sănătos și tradițional, pretind o ascultare "ca la Scară" (sau "ca la Pateric") ar putea fi parțial suplinită de simțul... ridicolului, adică de o conștientizare de sine întemeiată pe bunul simț, această primă treaptă sine qua non a smereniei. Realismul duhovnicesc implică recunoașterea propriilor limite, a ceea ce putem și a ceea ce nu putem, a ceea ce ni se potrivește și a ceea ce, oricât ar fi de filocalic, de biblic, de patristic, nu ni se potrivește. De altfel, asceza autentică este intrare în real și părăsirea iluzoriului.
*
Asceză este și meditarea la cuvântul lui Dumnezeu, la poruncile Lui, la făgăduințele Lui, la tainele succesive prin care a lucrat mântuirea noastră. Această asceză a minții e o altă mare temă a Duminicii Sfântului Ioan Scărarul. Prin asceza minții, Sfântul Ioan "a ars spinul patimilor", a "înecat patimile", "s-a înălțat la lumina cea imaterială și duhovnicească", a ajuns o "stea călăuzitoare și nerătăcită" pentru noi și "un stâlp însufețit" (Duminica a 4-a, a Sfântului Ioan Scărarul, Utrenie, Canonul Cuviosului).
DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA
"Ai șters din sufletul tău imaginile patimilor" (την παθών τάς εικόνας, έκ τής ψυχής άπήλειφας ). Nu a dezrădăcinat "patimile", ci imaginile pătimașe, adică a dezlipit de pe aceste imagini plăcerea păcătoasă și irațională venită prin cădere. Cele create de Dumnezeu sunt "bune foarte" și, de aceea, și imaginile lor în suflet ar fi trebuit să fie tot așa. Dar, prin cădere, scrie Sfântul Maxim, diavolul a insuflat minții neascultătoare o "plăcere irațională" și a unit-o cu acele imagini. Apoi "reaua folosire a reprezentărilor metntale" l-a dus pe om la "reaua folosire a lucrurilor" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 2, 82, FR2, p. 101). Tot războiul dus de Sfânta Maria a fost, în esență, o luptă pentru a despărți mintea de patimi, prezente în minte prin imagini pătimașe, pline de mustul plăcerii iraționale. Despărțirea minții de această plăcere e sinonimă teologic cu ștergerea imaginilor patimilor din suflet. Acesta are de acum imaginile curate ale lucrurilor, așa cum au ieșit ele din mâna lui Dumnezeu, adică "bune foarte".
Cum se separă mintea de imagini pătimașe? "Prin iubire duhovnicească și prin stăpânire de sine (έγκράτεια tradus de obicei prin insuficientul "înfrânare"). Prin viața ei afundată în păcat, Sfânta Maria "a cunoscut slăbiciunea firii omenești", dar prin viața de pocăință - începută prin rugăciunea către Maica Domnului, închinarea la Sfânta Cruce, împărtășirea cu Sfintele Taine și retragerea definitivă din lume - "a făcut experiența puterii dumnezeiști". De reținut că s-a împărtășit, și de spovedit, a făcut-o după patruzeci de ani...
"Scriind în sufletul tău icoana cu chip preadumnezeiesc" (τό θεοειδέσέστατον έξεικόνισμα έν ψυχήγάψασα). Această icoană corespunde acelei Θεού την φαντασίαν din scrierile lui Evagrie. Ea nu e o imagine propriu-zisă, cu contururi și detalii, ci arătarea "luminii fără formă" - cum o numesc Părinții sirieni - în suflet. Această lumină e descrisă de Sfânta Maria ca fiind "dulce", iar arătarea ei îi făcea mintea simplă, fără gânduri. Acea lumină era văzută cu "ochiul cugetului" (τό όμμα τής διανοίας), care, până la arătarea luminii fără formă, era îndreptat neîncetat către Preasfânta Fecioară.
*
Desigur, mintea necurățită poate că va întina imaginea aceasta cristalină a sărutului pe gură al celor doi sfinți, un ieromonah și o pustnică. Dar poate că va avea și străfulgerarea adevăratei stări, curate, a firii umane și a celor care țin de ea. Iar pentru această din urmă eventualitate merită asumat riscul traducerii adevărate, corecte, integrale, realiste a povestirii. "Adevărul vă va face liberi". (In. 8, 32)
*
Să ne amintim : Duminica Sfintei Maria corespunde în schema chiastică Duminicii Femeilor Mironosițe. Printre ele se aflau și desfrânate care și-au schimbat viața și L-au urmat cu toată dăruirea pe Iisus.
*
Evenimentele din săptămâna aceasta, relatate de Evanghelisti, în tâlcuirea imnografică a Triodului, rezumă parcursul lăuntric de la "făptuirea fricii" la "făptuirea iubirii". Aceștia sunt cei doi poli ai călătoriei duhovnicești precizați de Sfântul Isaac în câteva din Capetele sale gnostice :
"Simțirea care are loc în minte în timpul lucrării isihiei e desfătarea de nădejdea bucuroasă a cărei gustare țâsneste în inimă în mijlocul întristării care vine dintr-o inimă îndurerată; e ceea ce se spune :" Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Mt. 5, 4). Așadar, când cineva în făptuirea sa pe calea virtuții ajunge la bucuria nădejdii, orice întristare încetează și povara făptuirii lui se ușurează pentru el. Acum el lasă făptuirea fricii și începe făptuirea iubirii; se dezbracă de frica și de spaima căii și inima lui începe să fie pusă în mișcare neîncetat de încredere. Inima sa găseste sprijin, gândirea lui saltă și nu mai vede nicidecum această lume. De acum înainte în inima lui se pune în mișcare o nădejde cu privire la cele viitoare. E plin de bucurie necontenit și lumea aceasta e ascunsă de ochii lui fără să știe cum. Sufletul său saltă în fiecare clipă ca și cum ar sta deja în lumea cea nouă. Aceasta și altele ca acestea le vede necontenit în sufletul său în isihia lui. Căci, așa cum spuneam, ele vin în vremea în care sufletul a început să se despartă de părtășia cu păcatul, iar prin isihia necontenită inima lui a început să se curețe de feluritele amintiri care nășteau o diversitate de imagini, care înviau nădularele omului celui vechi".
Călătoria începe cu întristarea venită dintr-o inimă care suferă. Acum, în mijlocul acestei suferințe a inimii se înfiripează, pe neașteptate, o bucurie care dă nădejdii o nouă dimensiune, îi deschide un nou orizont: cel al încredințării. Trecerea de la durerea inimii la bucuria nădejdii e văzută de Sfântul Isaac drept trecerea de la "făptuirea fricii" de pedeapsă, de chinuri, de oameni, la "făptuirea iubirii". Bucuria este, așadar, ancora iubirii.
Procesul duhovnicesc descris de Sfântul Isaac este transpus imnografic în Sedealna a 3-a de la Utrenia de Marți din Săptămâna Floriilor :
"Ieri și astăzi a fost boala (durerea)...
Gătește-te Betanie cu bucurie, să primești oaspete pe Stăpânul".
*
Dialectica durere-bucurie-iubire este structura de profunzime a evenimentelor din aceste zile și până la Răstignirea Domnului, urmată de Înviere.
Durerea - boala și moartea lui Lazăr
Bucuria - învierea lui Lazăr și Intrarea în Ierusalim
Iubirea - prima arătare a ei: Răstignirea
a doua arătare : Învierea
a treia arătare : arătările Domnului Înviat și Înăltarea
a patra arătare : Pogorârea Sfântului Duh
a cincea arătare : Sinaxa Tuturor Sfintilor
"Făptuirea iubirii" presupune prima fațetă a iubirii : asumarea împreună-răstignirii cu Hristos. Aceasta e obligatorie pentru a dobândi "smerenia cea de la Dumnezeu" (θεόθεν ταπείνωσις) cum o numește Sfântul Grigorie Sinaitul. Acest apostol al rugăciunii lui Iisus și dascăl al îndumnezeirii precizează fără echivoc: doar smerenia prin iconomie dumnezeiască, adică cea în care intrăm prin aparenta abandonare de către Dumnezeu în mâinile vrăjmașilor, doar această smerenie o va aduce pe cea "dăruită de Dumnezeu" (θεοδώρητον και τελεία και άσχημάτιοτον και άληθινήν ταπείνωσιν). Abia biruința vremelnică și aparent deplină a diavolului face loc venirii harului smereniei celei desăvârșite, fără formă, fără gânduri și adevărate.
DUMINICA STÂLPARILOR
Duhul Sfânt este conducătorul istorie biblice. El a insuflat prorocii, el i-a insuflat pe urmașii lor, ca să împlinească, prin faptele lor, profețiile. "Preasfântul Duh [...] i-a îndemnat pe tinerii evrei cei fără de răutate să strige: 'Osana, Celui dintru înălțime! Bine este cuvântat Cel ce vine, Împăratul lui Israel' "(Vecernie, Litie)
Tot harul Duhului ne-a adunat la prăznuirea acestei Duminici și a Săptămânii Patimilor (Vecernie, Slava Stihoavnei). Duhul Sfânt lucrează neîncetat: profețește, împlinește profețiile, le împărtășește urmașilor sub ambele forme : profeție și împlinirea ei.
Selecție de texte din Însemnări din Postul Mare, de Ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu