Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, merinde pentru Postul Mare

Se apropie Postul Mare, acel timp binecuvântat de pocăință și nevoință, în care întreaga Biserică se roagă împreună cu Sfântul Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele...". Această rugăciune ne devine însoțitoare în călătoria duhovnicească a postului, condensând practic întreg duhul postului. Însă, pentru o înțelegere mai adâncă, vom avea o abordare puțin diferită, luând fiecare cerere în parte, dar nu așa cum o auzim în română, ci cum sună în originalul grecesc, încercând să descoperim bogăția sensurilor ascunse în fiecare cuvânt:

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου, πνεῦμα ἀργίας, περιεργίας, φιλαρχίας, καὶ ἀργολογίας μή μοι δῷς. 

Πνεῦμα δὲ σωφροσύνης, ταπεινοφροσύνης, ὑπομονῆς καὶ ἀγάπης χάρισαί μοι τῷ σῷ δούλῳ. 

Ναί, Κύριε Βασιλεῦ, δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα, καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου, ὅτι εὐλογητὸς εἶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων. Ἀμήν.

O traducere mai fidelă:

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul nelucrării, al iscodirii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. 

Iar duhul întregii-înțelepciuni, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. 

Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

 

Κύριε καὶ Δέσποτα τῆς ζωῆς μου – Doamne și Stăpânul vieții mele,

πνεῦμα ἀργίας (pnevma argia) – Duhul trândăviei

În textul rugăciunii nu cerem pur și simplu îndepărtarea unor păcate, ci a unui „duh” al patimilor: „duhul trândăviei”, „duhul grijii de multe” etc. Această nuanță este esențială, pentru că introduce o dimensiune profundă a luptei duhovnicești, pe care psihologia modernă, cu o antropologie redusă la sfera psihicului, o ignoră. Psihologia nu recunoaște existența demonilor, atribuind sursa răului doar subconștientului uman sau unor mecanisme psihologice disfuncționale. În schimb, Tradiția patristică ne învață că fiecare patimă are în spatele ei un duh care o alimentează continuu.

Deosebirea fundamentală este aceasta: patima este manifestarea exterioară a unui rău lăuntric, dar sursa profundă a acestuia este un duh necurat. Spre exemplu, există patima desfrânării, dar și duhul desfrânării. Dacă lupta omului se oprește doar la nivelul exterior al patimii – adică la comportamentul vizibil – fără a identifica și înfrunta duhul care stă la rădăcina ei, atunci tămăduirea rămâne incompletă. Părinții nu urmăresc doar corectarea comportamentului, ci dezrădăcinarea răului din adâncul ființei, prin alungarea duhului care îi dă imboldul inițial.

În limbajul patristic, „duh” mai are și un alt sens: el desemnează o structură lăuntrică a omului, o orientare profundă a sufletului spre un anumit păcat. Cu alte cuvinte, atunci când cineva îngăduie și cultivă un păcat, chiar dacă aparent nu îl săvârșește vizibil, el poate totuși să fie stăpânit de duhul acelei patimi. Un om poate avea o viață exterioară ireproșabilă și totuși să fie dominat lăuntric de un duh al curviei, al mândriei sau al invidiei. Sfântul Vasile cel Mare spune că există oameni care, deși n-au săvârșit păcate trupești, sunt totuși copleșiți de duhul desfrânării, pentru că lăuntric poartă înclinațiile și dorințele acestei patimi.

Recunoașterea acestor duhuri nu este accesibilă oricui. Doar cei ce s-au curățit pe ei înșiși prin nevoință și pocăință pot discerne cu acuratețe duhurile care lucrează în ceilalți. Această capacitate, numită de Sfinții Părinți „darul deosebirii duhurilor” (I Corinteni 12,10), este o finețe duhovnicească primită prin har, nu un simplu exercițiu de introspecție. De aceea, orice judecată care rămâne la suprafața faptelor vizibile este insuficientă și poate fi înșelătoare.

Psihanaliza modernă, deși poate pătrunde adânc în străfundurile sufletului uman, rămâne incapabilă de o tămăduire deplină. Cei mai mulți psihoterapeuți, fiind ei înșiși oameni supuși patimilor, nu au acces la dimensiunea duhovnicească a luptei cu păcatul. Lipsindu-le experiența personală a biruinței asupra duhurilor patimilor, nu pot ghida pe cineva spre o eliberare autentică. Doar un om care a trecut prin această luptă, care a biruit duhurile potrivnice, poate să fie un adevărat povățuitor spre tămăduire.

Analizând fiecare dintre aceste duhuri, observăm că ele nu par să aibă legătură unele cu altele și, de multe ori, nici nu înțelegem gravitatea fiecăruia. Ce înseamnă „duhul grijii de multe”? Ce înseamnă „duhul trândăviei”? Am putea crede că trândăvia se referă pur și simplu la lene, la a nu face nimic. Însă, dacă ar fi așa, pustnicii ar fi cei mai leneși oameni, pentru că, aparent, nu fac nimic. Mai mult, cineva care se agită și muncește continuu ar părea, prin contrast, un om vrednic. Dar această perspectivă este superficială și nu corespunde înțelesului rugăciunii Sfântului Efrem Sirul.

Evanghelia ne oferă un exemplu concret despre cineva care făcea multe, dar nu le făcea cum trebuie: Marta. Ea se ostenea, se frământa cu slujirea, însă o făcea cu un duh greșit, pentru că toată strădania ei nu era însoțită de o lucrare lăuntrică adecvată. Așadar, trândăvia nu este simpla inactivitate, iar hărnicia nu înseamnă doar a fi ocupat cu multe lucruri. Problema nu este cantitatea acțiunii, ci direcția și sensul ei lăuntric.

Cuvântul grecesc pe care noi îl traducem prin „trândăvie” este αργία (argía), format din α- (prefix privativ, care neagă ceva, precum în „amoral”) și εργία (ergía), care vine din ἔργον (érgon) – „lucrare, actualizare”. De altfel, în română regăsim rădăcina acestui cuvânt în termenul „energie” (en- = „în”, ergheia = „lucrare”, deci „în lucrare, în activitate”). Astfel, în sensul patristic, argía nu desemnează simpla lene fizică, ci o lipsă de lucrare lăuntrică.

Această stare este mult mai greu de identificat decât trândăvia obișnuită, motiv pentru care oamenii nu o spovedesc. Dacă cineva poate recunoaște că a fost leneș, că a dormit prea mult sau că a pierdut vremea, argía este ceva mai subtil: o pasivitate existențială profundă, care îl paralizează pe om și nu-i dă voie să se apuce de nevoință. Este acea lipsă de chef, acea lipsă de motivație care te face să spui: „De ce să mă apuc de rugăciune? De ce să mă nevoiesc? Nu văd niciun sens, nu am nicio tragere de inimă.” Aceasta este adevărata trândăvie despre care vorbește rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nu simpla inactivitate fizică.

Sfinții Părinți spun că această stare este chiar mai rea decât atacurile demonice directe, pentru că îl ține pe om într-o amorțeală sufletească totală, făcându-l incapabil să înceapă lupta duhovnicească. Un exemplu concret al acestei argía moderne este timpul petrecut pasiv în fața televizorului sau a ecranelor: omul stă și așteaptă să i se livreze stimuli, fără să depună niciun efort lăuntric. Aceasta este ceea ce ne face să simțim greutate atunci când vrem să ne sculăm dimineața pentru rugăciune, ceea ce ne îngreuiază mintea în timpul slujbelor și ceea ce ne face să nu putem ține atenția la Dumnezeu. Astfel, argía nu se referă la lipsa unei activități fizice, ci la lipsa unei lucrări interioare vii.

Πνεῦμα περιεργίας (pnevma perierghias) – Duhul grijii de multe

Ce înseamnă, așadar, „grija de multe”? Poate cineva ar spune: „Cum să nu am griji? Am familie, am responsabilități!”. Însă aici nu este vorba despre grija firească pentru cele necesare vieții, ci despre o stare interioară în care mintea este împrăștiată în mii de direcții, prinsă într-o permanentă frământare lumească, fără a mai putea fi atentă la cele esențiale, de a avea răgazul să privească spre cer.

Cuvântul grecesc περιεργία (perierghia) provine din περί („în jur") și ἔργον („lucrare”), desemnând o preocupare exagerată pentru lucruri neesențiale, o risipire a atenției și a energiei asupra a ceea ce este exterior omului, periferic și lipsit de profunzime. Observăm că acest termen are aceeași rădăcină cu αργία (argía), duhul trândăviei, doar că de data aceasta el nu indică o pasivitate completă, ci o hiperactivitate împrăștiată, lipsită de direcție duhovnicească.

Περι- înseamnă „de jur împrejur”, desemnând o mișcare dispersată, o lucrare desfășurată în afara centrului interior al omului. Cu alte cuvinte, perierghia este opusul concentrării lăuntrice: în loc să lucrez în adâncul sufletului meu, mă împrăștii în exterior, îmi risipesc atenția asupra unor lucruri exterioare, periferice, care nu mă zidesc duhovnicește.

În limbaj modern, acest duh poate fi echivalat cu ceea ce numim „curiozitate inutilă” sau „risipire a minții”. De unde vine această nevoie de a fi permanent distras, de a fi preocupat de lucruri exterioare? Această stare apare atunci când omul încetează să mai lucreze în interiorul său, când mintea lui devine opacă la cele dumnezeiești și rămâne gol sufletește. Golul lăuntric devine insuportabil, iar pentru a-l umple, omul caută să-și îndrepte atenția spre orice altceva în afară de sine.

Astfel, perierghia are două direcții majore de manifestare:

1. Deznădejdea și inerția interioară – O formă de trândăvie extremă, în care omul devine pasiv, lipsit de chef, copleșit de un sentiment de inutilitate, care poate duce chiar la depresie severă. Este acea stare în care nimic nu mai pare să aibă sens, în care omul se simte paralizat interior și incapabil de a face ceva cu adevărat ziditor.
2. Hiperactivitatea și împrăștierea – La polul opus, aceeași lipsă de sens lăuntric poate determina o goană nebună după activități exterioare, o agitație necontenită menită să acopere această stare de gol interior. În loc să-l aducă mai aproape de Dumnezeu, omul își umple viața cu nenumărate activități, pentru a nu fi nevoit să se confrunte cu propriul suflet.

Această stare de împrăștiere nu este întâmplătoare și nici străină de noi. Sfinții Părinți au observat de mult acest fenomen, iar civilizația occidentală oferă un exemplu elocvent al ei. Odată ce omul a pierdut capacitatea de a contempla și de a găsi sensul în Dumnezeu, a început să se extindă în afară: dezvoltare economică, științifică, tehnologică, o permanentă goană după acumulare, după cucerire, după inovație – toate ca o compensare a lipsei de lucrare lăuntrică. Civilizația apuseană, începând cu secolele XII-XIII, a îmbrățișat acest model, iar acum roadele lui sunt vizibile în întreaga lume: o societate hipertehnologizată, suprasolicitată, dar tot mai golită de sens autentic.

Un exemplu clar al perierghiei moderne este plăcerea omului contemporan de a sta pe internet sau în fața televizorului. De ce este atât de atractiv acest tip de activitate? Pentru că acolo există o succesiune rapidă de imagini și informații care nu lasă mintea să se oprească asupra lor. Dacă omul ar trebui să reflecteze profund asupra unei singure idei, s-ar plictisi, s-ar regăsi pe sine, iar acest lucru i-ar deveni inconfortabil. Aceasta este și explicația pentru care icoanele sunt greu de contemplat: ele sunt statice, ne cer să ne așezăm interior și să le privim cu atenție, în timp ce filmul, televizorul sau rețelele sociale ne oferă un flux continuu de stimuli care nu ne permit să ne interiorizăm.

O altă manifestare a acestui duh este tendința noastră de a vorbi despre alții. Când ne întâlnim, despre cine vorbim cel mai des? Despre un al treilea: un vecin, un politician, un coleg. Iar această discuție, de cele mai multe ori nu poartă o dimensiune duhovnicească, de rugăciune sau de înțelegere a celuilalt, ci una de judecată și bârfă. Prin această preocupare excesivă pentru ceilalți, omul evită să se privească pe sine, să-și analizeze propriile lipsuri și să lucreze la propria mântuire. Iar aceasta este o adevărată nebunie, spunea avva Moise, căci „nebunie este omului ce are mortul său, să-l lase pe el și să se ducă să-l plângă pe al aproapelui”.

 Πνεῦμα φιλαρχίας (pnevma filarhías)- Duhul iubirii de stăpânire

Cuvântul grecesc φιλαρχία (filarhia) provine din φίλος („iubitor”) și ἀρχή („conducere, autoritate”), desemnând dorința de a domina, de a avea putere asupra celorlalți. Însă iubirea de stăpânire nu se reduce doar la manifestările grosiere de autoritarism și impunere brutală a voinței asupra altora. Mai profund, ea este expresia unei goliciuni lăuntrice, a unei nevoi de a umple vidul interior prin subjugarea celor din jur.

Dacă omul nu își lucrează interiorul, dacă nu își află plinătatea în Dumnezeu, se simte gol pe dinăuntru. Și cum nu poate suporta acest gol, caută să-l umple cu ceea ce este în afara lui – prin controlul, manipularea sau folosirea celorlalți. În loc ca relația sa cu aproapele să fie una de dăruire, izvorâtă dintr-o inimă plină de har, el devine un vampir spiritual: îi folosește pe cei din jur pentru a-și satisface lipsurile și frustrările lăuntrice.

Iubirea de stăpânire ca falsă relaționare

Această patimă nu se manifestă doar prin dorința de a conduce sau de a controla în mod explicit. În realitate, ea se regăsește mult mai subtil în felul în care omul își raportează întreaga existență la sine însuși, transformându-i pe ceilalți în simple instrumente ale propriilor scopuri și dorințe.

Astfel, omul dominat de filarhie își organizează relațiile în funcție de ceea ce poate primi de la ceilalți:

• Se căsătorește nu pentru iubirea adevărată, ci pentru a umple un gol interior, pentru a avea un partener care să-l valideze, să-l completeze, să-i satisfacă nevoile emoționale și nu numai.
• Se angajează nu pentru vocație sau chemare, ci pentru statut, putere sau câștig personal.
• Se implică în relații de prietenie doar atâta timp cât acestea îi oferă beneficii.

Aici se află esența iubirii de stăpânire: omul se pune pe sine în centru și judecă totul prin prisma interesului propriu. Fiecare persoană, fiecare relație, fiecare împrejurare trebuie să-i aducă un câștig, un avantaj, fie el material, emoțional sau chiar spiritual.

Manifestări subtile ale iubirii de stăpânire

Unii își manifestă această patimă într-un mod evident, agresiv, încercând să-i domine pe alții prin forță, control și impunere. Acest tip de oameni sunt rapid observați și evitați de societate.

Însă, marea majoritate a oamenilor manifestă filarhia într-un mod rafinat, subtil, acoperind-o cu aparențe de bunătate și altruism. Oameni care-i „ajută” pe ceilalți, dar de fapt au nevoie disperată să fie în centrul atenției, să fie apreciați, să primească recunoștință și laudă, sau să li se împlinească toate nevoile, ca monedă de schimb pentru ajutorul oferit, chiar și atunci când acesta nu era necesar. Un astfel de exemplu este artistul dependent de fani: la suprafață pare că el dăruiește publicului, dar în realitate trăiește din validarea și energia pe care o primește de la aceștia. De aceea, niciun cântăreț nu și-ar da viața pentru un fan, dar fanii sunt gata să se calce în picioare la concertele lor.

Un alt exemplu este părintele care își dorește copii nu din iubire autentică, ci pentru a-și satisface propriile nevoi emoționale. Atât bărbații, cât și femeile pot cădea în această capcană: se căsătoresc nu din dragoste, ci pentru a avea un copil, pentru a se simți împliniți, pentru a-și găsi un scop în viață. Însă odată ce copilul apare, această falsitate începe să iasă la iveală: relația conjugală se destramă, pentru că în realitate partenerul nu era iubit, ci doar folosit ca mijloc pentru atingerea unui scop.

Din păcate, chiar și în Biserică putem vedea această față a filarhiei, la unii părinți duhovnicești care, pentru a-și valida statutul de „mare duhovnic”, creează impresia că au o pleiadă de ucenici supuși, a căror ascultare trebuie să fie oarbă și necondiționată. Însă, în loc ca această ascultare să fie un mijloc de creștere duhovnicească și de eliberare din lanțurile patimilor, ea devine o formă subtilă de dependență, în care accentul cade nu pe călăuzirea sufletului spre Hristos, ci pe menținerea acestuia legat de persoana „părintelui”, ca unică sursă a adevărului. În loc să-i conducă spre maturitate duhovnicească, îi ține într-o stare de infantilizare spirituală, în care ucenicul ajunge să-și umple golul lăuntric nu cu prezența lui Dumnezeu, ci cu imaginea și aprobarea „părintelui”. Astfel, o relație care ar trebui să fie un mijloc de sfințire devine, printr-o deturnare subtilă, un alt mod prin care filarhia se manifestă și se perpetuează.

Iubirea de stăpânire prin indiferență

O altă manifestare a acestei patimi este lipsa totală de interes față de aproapele. Un om care se iubește doar pe sine și își vede doar propriile interese poate ajunge să-i ignore complet pe ceilalți. Nu îi pasă de suferința aproapelui, nu simte compasiune, nu este preocupat de binele celuilalt.

Însă această atitudine nu trebuie confundată cu detașarea duhovnicească a unui monah. Monahul adevărat nu trăiește în indiferență față de lume ci, îndepartându-se de zgomotul ei, el „caută mai la adânc” prin rugăciune, dorind să se împărtășească de iubirea dumnezeiască. Gustând aceasta iubire, care începe să mistuie cele dinlăuntru ale sale, descoperă că urmarea firească a unirii lui cu Dumnezeu este unirea cu frații săi și cu întreaga lume. Chiar dacă aparent nu se implică activ în ajutorarea oamenilor, inima lui se face izvorul iubirii ce se revarsă peste întreaga omenire, devenind fiul al Tatălui Ceresc, Care „face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 45).

Πνεῦμα ἀργολογίας (pnevma argologias) – Duhul vorbirii în deșert

Etimologie: ἀργολογία (argologia) provine din ἀργός („fără rod, sterp") și λόγος („cuvânt"), desemnând cuvintele goale, lipsite de folos. Este format din aceeași rădăcină ca ἀργία (argia – trândăvie, lene duhovnicească), ceea ce arată că vorbirea deșartă izvorăște dintr-o lipsă interioară de lucrare duhovnicească.

După ce omul și-a stricat raportarea la ceilalți și i-a transformat în simple obiecte pentru satisfacerea propriilor nevoi, însăși comunicarea cu ei devine superficială. Vorbirea nu mai este un mijloc de împărtășire sinceră sau de zidire duhovnicească, ci se golește de conținut, devenind simplă argologie – grăire în deșert.

În limba greacă, această patimă poartă exact numele de ἀργολογία, desemnând un cuvânt care nu are acoperire lăuntrică, care este rostit fără rost. Nu este vorba doar de multă vorbărie (poliloghia – limbuția), ci mai ales de un cuvânt lipsit de har, un cuvânt rostit fără discernământ, fără rădăcină în inimă și fără preocupare pentru adevăr.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, [ca să dea har celor ce ascultă], ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.” (Coloseni 4,6). Această sare a harului este ceea ce lipsește vorbirii în deșert. De aceea, Mântuitorul ne avertizează să fim cu băgare de seamă: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății.” (Matei 12, 36)

Așadar, grăirea în deșert este un semn al goliciunii interioare. Când inima este lipsită de lucrare duhovnicească, când mintea este lipsită de contemplarea lui Dumnezeu, omul simte nevoia să umple acest gol prin vorbe fără rost. Acestea sunt, de cele mai multe ori, simple zgomote menite să alunge liniștea interioară, o liniște pe care omul modern, înstrăinat de sine însuși, nu o mai poate suporta – deși, dacă ar avea curajul să o primească, tocmai în ea ar găsi spațiul prielnic întâlnirii sale cu Dumnezeu, de Care însă fuge.

Astfel, se explică fascinația pentru divertismentul continuu: televizorul, internetul, rețelele sociale, care oferă un flux neîntrerupt de cuvinte și imagini, tocmai pentru a evita confruntarea cu propriul gol lăuntric. Omul nu mai are timp să se oprească, să asculte, să cugete, ci se lasă purtat de un torent de informații nesemnificative, exact precum valurile ce izbesc un țărm pustiu.

Dar grăirea în deșert nu este doar o risipire de cuvinte fără rost. Ea poate lua și forma unei vorbiri pline de slava deșartă, în care cineva vorbește nu pentru a transmite ceva cu folos, ci pentru a atrage atenția, pentru a se impune în fața celorlalți. O astfel de vorbire, deși poate părea profundă, nu zidește sufletul, ci îl secătuiește.

Împotriva acestui duh, Sfinții Părinți ne recomandă tăcerea, dar nu o tăcere mută și lipsită de sens, ci o tăcere lucrătoare, o tăcere a inimii care ascultă glasul lui Dumnezeu. Tăcerea nu este lipsa cuvântului, ci este așteptarea cuvântului potrivit, a cuvântului care rodește har și mântuire.

Astfel, în locul unei vorbiri goale, omul duhovnicesc învață să rostească puține cuvinte, dar cuvinte vii, pline de har, care nasc lumină în inima celui ce le ascultă.

Πνεῦμα σωφροσύνης (pnevma sofrosynis) – Duhul curăției (sau al întregii înțelepciuni, al cumpătării)

Etimologie: σωφροσύνη (sofrosini) este compus din σῶς („întreg, sănătos") și φρήν („minte, gândire"). Astfel, în sensul său adânc, sofrosini desemnează o minte întreagă, adunată, neatinsă de împrăștiere și dualitate.

Atunci când omul a căzut în împrăștiere, în rătăcirea gândurilor și în falsa raportare la lume, el trebuie să urmeze calea Fiului Risipitor: să se întoarcă în sine, să se adune. Acest proces de adunare este ceea ce Sfinții Părinți numesc dobândirea minții întregi, a înțelepciunii lăuntrice.

În general, noi înțelegem curăția ca pe opusul desfrâului, dar, în realitate, sofrosini este mult mai mult decât o simplă feciorie trupească. Ea este o vindecare interioară, o stare de unitate lăuntrică în care omul nu mai este sfâșiat între gânduri contradictorii, între dorințe dezordonate și realitatea concretă.

Când mintea omului este bolnavă, ea vede realitatea fragmentat, din unghiuri distorsionate, neputând avea o judecată dreaptă. Dimpotrivă, mintea întreagă este acea minte care privește totul în lumina adevărului, care sesizează unitatea și sensul profund al lucrurilor.

Această stare de adunare și întregire nu se dobândește peste noapte. Este un proces de lungă durată, un drum al vindecării sufletului, care începe cu paza simțurilor. Omul trebuie să-și păzească ochii, urechile, gura, să nu lase ca sufletul său să fie hrănit cu zgomotul lumii, cu imagini și cuvinte care risipesc mintea. Prin această veghe duhovnicească, încetul cu încetul, mintea se adună, se luminează și începe să vadă realitatea așa cum este ea cu adevărat.

Duhul curăției nu este, așadar, doar un dar al fecioriei trupești, ci este mai ales o unitate a sufletului, o vindecare a minții și a inimii, o întoarcere a omului în sine însuși, pentru a se regăsi pe sine în lumina lui Dumnezeu.

Πνεῦμα ταπεινοφροσύνης (pnevma tapinofrosynis) – Duhul smereniei

Etimologie: ταπεινοφροσύνη (tapinofrosini) provine din ταπεινός („smerit") și φρήν („minte, gândire"), desemnând mintea care cugetă smerit, gândirea care nu se înalță de la sine, ci își recunoaște limitele și se pleacă înaintea lui Dumnezeu.

Care este următorul pas după ce începi să vezi realitatea în întregimea ei? Starea de smerenie. Pe măsură ce mintea se vindecă de împrăștiere și începe să perceapă adevărul în toată profunzimea lui, omul își dă seama că, de fapt, nu știe nimic.

Când ești împrăștiat, ai impresia că știi multe, că poți emite judecăți, că ai dreptate. Dar, în momentul în care începi să vezi lucrurile în complexitatea lor, îți dai seama că nu le poți cuprinde, că realitatea este mai adâncă decât orice pricepere omenească, ajungi să înțelegi că, de fapt, sensul ultim îți scapă. Atunci, singura atitudine firească este aceea de a-ți pleca mintea și inima înaintea lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, nu știu! Arată-mi Tu!”

Aceasta este smerita cugetare – ταπεινοφροσύνη. Nu este vorba de o umilință forțată, nici de o autodepreciere falsă, ci de o recunoaștere lucidă a adevărului: că mintea omenească este limitată, că omul nu este stăpânul realității, ci un simplu pelerin în ea.

Astfel, smerenia nu este un sentiment de inferioritate, ci claritatea și realismul duhovnicesc. Cel smerit nu se mai raportează la lume prin prisma propriului ego, ci începe să o vadă așa cum este, în lumina lui Dumnezeu. Înainte, omul folosea lucrurile și oamenii pentru a-și umple golul sufletesc. Acum, își recunoaște golul înaintea lui Dumnezeu și lasă ca El să-l umple. Mintea sa nu mai caută să domine, să înțeleagă totul prin puterea proprie, ci se deschide cu încredere și smerenie lucrării divine.

Așadar, Duhul smereniei nu este slăbiciune, ci începutul adevăratei înțelepciuni. „Frica Domnului este începutul înțelepciunii” (Pilde 9,10), iar frica Domnului nu este altceva decât această stare de smerenie plină de uimire și de încredere înaintea tainei dumnezeiești.

Πνεῦμα ὑπομονῆς (pnevma ipomonis) – Duhul răbdării

Etimologie: ὑπομονή (ipomoni) este format din ὑπό („sub”) și μένω („a rămâne”), indicând statornicia în încercări, puterea de a rămâne sub greutatea unei situații fără a fugi, fără a cârti.

Însă nu este suficient să dobândesc smerenia ca o simplă stare de uimire, ca o conștientizare trecătoare a neputinței mele. Este nevoie de o perseverență în această situare mai prejos decât ceilalți, iar aceasta se dobândește prin răbdare.

Limba greacă ne ajută să înțelegem adâncimea acestui concept. Dacă ταπεινοφροσύνη (tapinofrosini) – smerita cugetare înseamnă „a fi cu gândul la pământ”, răbdarea (ὑπομονή, ipomoní) înseamnă „a rămâne sub ceva” și a nu te clinti. Astfel, răbdarea nu este doar o suferință pasivă, ci o lucrare conștientă, prin care mă așez de bunăvoie sub voia lui Dumnezeu și rămân acolo, indiferent de încercări.

Dar de ce este Dumnezeu răbdător? Nu pentru că trebuie să ierte, ci pentru că El vede adâncul lucrurilor și cunoaște finalitatea lor. Așa a răbdat-o Dumnezeu pe Maria Egipteanca, nu dintr-o îngăduință pasivă, ci pentru că în adâncul ei vedea acea sămânță a pocăinței, care, după 17 ani, avea să rodească.

Așadar, răbdarea autentică nu este doar „te suport că n-am ce face”, ci este înțelegerea mersului celui pe care-l rabd. Pe măsură ce rabd, încep să văd mai profund și, astfel, răbdarea se transformă în ceea ce numim „îndelungă-răbdare”. Însă această traducere este deficitară! În greacă, îndelunga-răbdare este μακροθυμία (makrothymía), care nu înseamnă „o răbdare dusă la infinit”, ci „o inimă largă, mare”. Este răbdarea din iubire, în care nu doar că „suport” pe cineva, ci îl integrez în inima mea.

Și care este următorul pas firesc? Dacă inima începe să se lărgească, începe să și iubească. Răbdarea conduce la dragoste, căci când începi să înțelegi și să simți lucrurile în profunzimea lor, începi să le și iubești.

Astfel, rugăciunea Sfântului Efrem ne conduce pas cu pas spre această stare:

„Iar duhul curăției, al smeritei cugetări, al răbdării și al dragostei dă-mi-l mie...”

δός μοι τοῦ ὁρᾶν τὰ ἐμά πταίσματα – Dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele

Aceasta este culmea întregii călătorii: să pot privi fără înșelare adâncul inimii mele. Pentru că de aici începe adevărata viață duhovnicească, aici se aprinde focul pocăinței, aici se revarsă lacrimile care spală haina sufletului. 

Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt cutremurător:„Cel ce își vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morți.” Căci ce folos să învii pe altul, dacă sufletul tău zace în moarte? Ce dar mai mare decât să te întorci la viață prin lumina adevărului, prin zdrobirea inimii, prin dorul de Dumnezeu?

καὶ μὴ κατακρίνειν τὸν ἀδελφόν μου – Și să nu osândesc pe fratele meu

Cine se vede pe sine așa cum este, nu mai are timp să privească păcatele celorlalți. Cine plânge înaintea lui Dumnezeu pentru căderea sa, nu mai are inimă să lovească pe altul. Osândirea aproapelui este uitarea propriei neputințe, este semnul unui suflet care nu s-a întâlnit încă cu adâncul milei dumnezeiești. 

Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Cel ce judecă pe fratele său se desparte singur de mila lui Dumnezeu.” Pentru că omul care osândește așază între el și Hristos un zid rece și aspru, iar acolo unde nu este dragoste, nu poate încăpea harul.

Așadar, rugăciunea Sfântului Efrem este mai mult decât o simplă înșiruire de cereri. Ea este o scară, o chemare, un drum. Ne scoate din întunericul patimilor, ne așază pe calea întregirii și ne conduce spre adevărata viață în Hristos. Ne învață că nimic nu e mai de preț decât să ai mintea adunată, inima smerită, răbdarea puternică și dragostea fierbinte. Și, mai presus de toate, ne arată că mântuirea nu este o teorie, ci o întâlnire vie cu Dumnezeu, o preschimbare a inimii, o înviere a sufletului din moartea păcatului. Acesta este marele dar al pocăinței, acesta este marele dor al omului după Dumnezeu! Amin.

Sursa: Liturgică şi misiune ortodoxă, Monahul Damaschin Aghioritul: Sensurile duhovnicești ale Rugăciunii Sfântului Efrem – merinde pentru Postul Mare