Pr. Valentin Berechet: - Dragi ascultatori, astazi vom incerca sa vorbim despre o realitate iubita de oameni si cautata. Si, de multe ori se straduiesc oamenii sa o implineasca cat mai frumos, cat mai complet, asa incat sa ramana si in istorie. Este chiar si cantata, de cei care sunt mai inspirati, mai aproape de muzele acestea umane. Ma refeream la
prietenie.
Prietenia este o realitate dupa care omul chiar tanjeste. Si vom incerca sa vedem cam care sunt rosturile cu aceasta relatie - prietenia-, si mai ales din prisma vesniciei, din prisma relatiei cu Dumnezeu. Adica incercam sa mergem la origini, nu la ce a devenit prietenia peste veacurile istoriei.
Istoria si-a pus si ea o marca pe toate realitatile si le-a pervertit de foarte multe ori. Dar, totusi, Parinte, ce vede omul cand se gandeste la prietenie, la ce se gandeste omul cand vorbeste despre prietenie, sau incearca sa construiasca prin prietenie?
Pr. Mircea-Cristian Pricop: -
Omul, in mod special, se gandeste la o relatie de lunga durata, bazata pe intelegere reciproca, pe sustinere reciproca in vederea atingerii unor teluri comune, sau a unor teluri pe care prietenul si le asuma in dorinta lui de a-l ajuta pe semenul sau.
Dar, dincolo de componenta aceasta sociala, strict orizontala, de altfel necesara, mai ales in timpurile noastre, bazata pe cuvantul dat, bazata pe incredere reciproca, bazata pe solidaritatea dintre oameni, as putea sa merg un pic mai sus, la primul cuvant al lui Dumnezeu raportat la om.
Spune Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur"(Facerea, 2, 18) pe pamant.
Asta este o constatare divina. Si, practic, prietenia, prin aceasta afirmatie negativa, ca "nu este bine să fie omul singur" pe pamant, prietenia este instaurata, este instituita de insusi Dumnezeu. "Să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facerea, 2, 18). Mai presus de orice legatura, de altfel fireasca dintre oameni, prietenia a fost instituita la rangul de natura - as putea sa spun-, o componenta naturala a prezentei noastre pe acest pamant.
De multe ori, poate, prieteniile nu se aseaza pe cele mai bune principii. Mi-aduc aminte de o afirmatie a Sfantului Ioan Gura de Aur, care spune ca:
tovarasia sau prietenia nu este intotdeauna cea mai buna, pentru ca si hotii si criminalii se intovarasesc intre ei. De aceea
prietenia trebuie sa aibe componenta acesta sfanta, cu care a fost instituita inca de la inceput, din Paradis, de Dumnezeu, componenta inocenta, nevinovata, dezinteresata. Practic in aceste cuvinte am completat si ceea ce doream sa afirm despre latura spirituala a prieteniei, dincolo de componenta sociala a prieteniei, ca ne ajutam intre noi s.a.m.d. - si asa este si bine sa fie - si strict orizontala.
Pr. Valentin Berechet: -
Spuneati Parinte ca prietenia a fost instituita de la inceputuri in Rai. Inseamna ca Eva venea inaintea lui Adam cu statut de prietenie. Deci relatia trupeasca nici nu era gandita pe atunci, ea a fost un pogoramant al creatiei, a aparut ulterior. Deci, pe undeva, relatia dintre Adam si Eva trebuia sa fie o relatie de prietenie, o relatie care sa duca pana acolo unde sa guste relatia cu Dumnezeu.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: -
Care sa duca la indumnezeire, la theosis, la obtinerea de catre om a calitatii de nemurire si sfintenie proprie lui Dumnezeu. Aceasta calitate Dumnezeu a dorit sa o impartaseasca - nu sa o imparta cu omul - dupa cuvintele proprii. La un moment dat in Sfanata Scriptura, Dumnezeu insusi spune:
dumnezei va voi face de veti asculta poruncile Mele. Prin urmare, menirea noastra este de a ne indumnezei, de a deveni dumnezei dupa asemanare - nu dupa fiinta, ca dupa fiinta Unul este Dumnezeu - dar, dupa asemanare, toata natura este chemata la partasie, la impartasirea de dumnezeire.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Dumnezeu, toate cate are le darueiste celui mantuit. Si nemurirea si sfintenia, si atotputernicia, si darul facerii de minuni, totul, tot ce are Dumnezeu ofera ca si mostenire, ofera ca si dar celui care alege sa fie prietenul sau pana la urma.
Si asta este o prietenie pe care Dumnezeu o doreste de la noi. O prietenie bazate pe incredere.
Dumnezeu are incredere in noi, ca vom putea indeplini misiunea pe care ne-a acordat-o de cand ne-am nascut, iar pe de alta parte, noi vom avea incredere in Dumnezeu ca nu ne va abandona pe parcursul luptei noastre de atingere a acestui tel. Si,
practic, prietenia se impleteste. Nu e numai in mod unilateral: eu ma declar prietenul lui X, dar X nici nu stie cine sunt eu - prietenii din acestea utopice, unilaterale.
Este o prietenie bazata pe reciprocitate perfecta.
De aceea, as putea sa spun ca
Dumnezeu insusi a creat natura, tot universul si pe noi oamenii, ca dovada a dorintei sale extraordinare de a avea o familie, de a avea prieteni. Asta o spune Sfantul Nicolae Cabasila intr-una dintre lucrarile sale - si m-a fermecat pur si simplu aceasta afirmatie si m-a dezorientat putin.
Noi suntem obisnuiti cu afirmatii de tip definitie, de tip scolastic, dar Sfantul Nicolae Cabasila, un mistic, unul din cei mai mari mistici ai Bisericii Ortodoxe si ai crestinismului, in general,
afirma despre relatia creatiei cu Dumnezeu ca fiind dorinta extraordinara a lui Dumnezeu de a avea o famile, de a-Si intemeia o casa.
Practic de a avea o relatie fireasca, prieteneasca, normala, intre Tata si copii. Ba, chiar, la un moment dat, daca stam si ne gandim,
insusi Dumnezeu defineste relatia Sa cu oamenii ca pe o nunta. Si ne aducem aminte
Pilda celor zece fecioare, in care se spune clar ca Dumnezeu vede relatia Lui cu lumea, cu noi, ca pe o nunta intre El si noi.
Lumea devine mireasa Lui. Aceasta doreste El sa ajunga lumea, sa devina lumea, dar prin propria ei alegere.
Ca daca ne-ar fi fortat nu mai era vorba de prietenie. Ca multi zic ca: "
da, Parinte, ce-i cu libertatea asta, ca mai mult numai boacane face? Dumnezeu ne-a dat libertatea, dar nu ne-a invatat ce sa facem cu ea." Multi se plang in sensul asta - bine, impropiu spus. In realitate plangerea lor nu are obiect, pentru ca
libertatea in sine presupune asumarea unor decizii: decid sa fac bine, decid sa ma casatoresc, sa imi asum un anume destin. Si, prin aceasta, relatia pe care o leg, ca urmare a deciziei mele libere, devine prietenoasa, devine fireasca, nu mai este ceva impus in chip autoritar de sus in jos, ca de la patron la angajat. Este mai mult decat normala, vine din fire. Si, de aceea, prietenia asa o vede Dumnezeu, si asa ar trebui sa o vedem si noi atat in relatie cu El, cat si in relatia dintre noi. Ba, as mai putea sa continuii, in ceea ce afirmam mai devreme,
in relatia cu natura inconjuratoare.
Multe probleme ne vin astazi din cauza dezordinii pe care noi am instituit-o in mediul inconjurator. Dumnezeu nu ne-a lasat ca stapani autoritari, pentru ca nici El nu se vrea ca un stapan autoritar. Daca voia lucrul acesta, nu ne facea pana la urma, daca era egoist.
Dumnezeu este smerenia suprema. Cea mai adanca smerenie numai la El o gasesti. Si de aceea a vrut sa alegem in mod liber sa ne "imprietenim" cu El, sa fim ai Lui, si sa ne comportam ca atare fata de restul cratiei. Noi am fost ziditi in mijlocul creatiei nu ca stapani si posesori ai naturii. Unul este stapanul, unul este posesorul, si Acela se numeste Dumnezeu.
Noi suntem, in cel mai bun caz, frati sau protectori ai naturii, lasati de Dumnezeu, ingaduiti de Dumnezeu, cu aceasta calitate de protectori sau administratori ai creatiei lui Dumnezeu, materiale. Si in aceasta se gaseste prietenie.
Si veti vedea in vietile Sfintilor - Parinte Valentin, cred ca va vin in minte nenumarate exemple-, cazul Sfintilor care au imblanzit animale feroce. Nu? Cazul
Sfantului Gherasim de la Iordan care a imblanzit un leu si care se ducea la raul Iordan si aducea apa pe post de magar. Si cazul leului care a ingropat-o pe Maria Egipteanca.
Pr. Valentin Berechet: - Dovada ca acele animale nu vedeau pericol in relatia cu omul...
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - ...Ci prietenie. Diferit de alte conditii...
Pr. Valentin Berechet: - Diferit de alte conditii, dovada ca leul acela nu se comporta la fel cu toti oamenii.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - E adevarat! Pe de alta parte ne aducem aminte de cazul Parintelui Arsenie Boca, un caz foarte cunoscut cu padurarul acela care se plimba prin padurile Fagarasului, si relatia Parintelui cu ursul din padure, despre care padurarul credea ca e un om. Si, cand [a vazut ca Parintele Arsenie] il ia de ureche pe ditamai Mos Martinul, padurarul ramane inlemnit si spune: "
Parinte, dar nu se poate asa ceva!". "
Ei, lasa, asta e prietenul meu, l-am indepartat nintel ca sa nu te sperie". Deci, aceste lucruri se intampla nu neaparat in cartile cu povesti, ci se intampla chiar si in zilele noastre. Chiar eu cunosc un Parinte sihastru in Muntii Coziei. Traieste intr-o pestera, are in jur de 60 de ani, si are o relatie deosebita cu natura inconjuratoare. Pasarile vin si el le hraneste pe toate, si le cunoaste pe nume. Si asta sub ochii nostrii, nu ca sa zici ca am luat noi din carti tot felul de spicuiri, si incercam sa impuiem urechile ascultatorilor nostri cu cine stie ce bazme si facaturi. Astea sunt chestiuni vazute de ochii mei, in chip cat se poate de autentic, in timpurile noastre. Deci iata prietenie!
Pr. Valentin Berechet: - Parinte, dar daca am prins latura aceasta a prieteniei omului cu animalele, cineva ar spune: "
da, dar si la circ animalele asculta de om, si animalele de companie sunt ascultatoare. Este oare acelasi lucru?".
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Acuma
trebuie sa facem deosebirea dintre ceea ce ne ofera animalele noua, pentru supravietuirea noastra, si ceea ce expluatam noi in chip abuziv. Distractia, divertismentul, nu fac parte din calitatile realitatii inconjuratoare.
Eu nu imi bat joc, practic nu rad de creatia lui Dumnezeu. Eu trebuie sa o respect dar, in acelasi timp, nu trebuie nici sa o exagerez, sa o duc la nivel de idolatrie. Cum vad cazul cu doamne si domni care isi plimba catelusul prin toate parcurile si il lasa sa deranjeze prin actiunile lui fiziologice pe toti ceilalti participanti la relatia din parc - da, vin cu copilul si trebuie sa intru in conflict, fara voia mea, cu persoanele acestea.
Asta se numeste idolatrie, idolatrizarea naturii, nu prietenie. Si de aceea,
atat minimalizarea relatiei noastre cu creatia, cat si maximalizarea ei, sunt pericole de care noi trebuie sa ne ferim cu cea mai mare acrivie, cu cea mai mare seriozitate.
Pr. Valentin Berechet: - Da, frumos ati spus acest punct de vedere, intre relatia dintre idolatrizarea a creaturii si prietenie. Deci este o masura.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Sigur ca da.
Prietenia dusa la extrem devine idolatrie. Mi-aduc aminte de o intrebare, mai neobisnuita, care mi-a fost aderesata de o "crestina", care s-a dovedit a nu fi crestina propiu-zis... o doamna, care mi-a adresat intrebarea: "
cum pot eu sa-L iubesc mai mult pe Dumnezeu decat pe copilul meu? Eu il iubesc mai mult pe copilul meu decat pe Dumnezeu!". De parca intre Dumnezeu si intre copilul ei era o competitie. In mintea ei limitata ea vedea ca este competitie.
Pai,
iubindu-l pe copil, in limitele de rigoare bineinteles, si dandu-i tot ceea ce crezi tu ca il face bun si credincios, si drept, il iubesti si pe Dumnezeu in acelasi timp.
Nu e competitie intre cele doua tipuri de iubire, sau de prietenie, sau in relatiile pe care le legi, intre iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de semeni, si fata de creatie. Nu este competitie ci conlucrare, si ar fi o nebunie sa le pui in conflict, ca nu mai ajungi nicaieri. Innebunesti, si te asezi pe loc, si nu mai faci nimic, ajungi la paranoia.
Pr. Valentin Berechet: - Da,
plus ca daca idolatrizezi creatura sau copilul nu faci decat sa strici persoana respectiva. Si sunt convins ca doamana aceea, copilul crescand intre timp, a fost convinsa ca nu e bine sa-ti idolatrizezi copilul. Sunt cazuri foarte multe. Important este ca am abordat si acest aspect al
riscurilor, si ati nascut aceasta intrebare legata de prietenie. Mai sunt si altele. Dar, Parinte, poate nu ne gandeam, dar
prietenia poate sa aduca si niste pericole intr-o relatie. Pe langa acest pericol care este capital, si altul mai mare nu o sa gasim, sa-L fure pe Dumnezeu din ierarhia valorilor unui om, poate mai sunt si alte pericole, care conlucreaza pe aceasta directie.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: -
Unul dintre pericole, pe care eu il consider major este nesinceritatea, respectiv folosirea bunei credinte a unei persoane, pe care ti-o acorda tie cu titlul de prietenie, in satisfacerea propriilor tale nevoi. "Da-mi, te rog, cu imprumut, suma de bani cutare, ca imi esti prieten si ne cunoastem de atata timp". Dar tu, nu numai ca nu vrei sa o mai dai inapoi, dar premeditezi sa lovesti la radacina pe prietenul tau cel mai bun si, pentru asta, ar trebui sa-ti fie rusine, pentru ca nu te mai incluzi nici macar la categoria umana, traiesti la nivel subuman facand gestul acesta, raportand astfel prietenia si obligatia fireasca, naturala, care se naste intre doi oameni.
Pr. Valentin Berechet: -
Nesinceritatea duce la exacerbara formei de egoism pe care o are fiecare in parte.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Si, pe de alta parte, Parinte Valentin,
naste resentiment sau dorinta de razbunare din partea partii vatamate, din partea partii lovite. Ma intalnesc la Spovedanie cu foarte multi oameni, care imi spun: "
Parinte, am fost inselat de cel mai bun prieten al meu. Mi-a cerut cutare lucru, cu titlul ca mi-l da imediat, sau cu nadejdea ca imi da nu stiu ce... Si mi-am pus nadejdea, chiar am luat de la gura mea, nu am luat din preaplinul meu, si l-am ajutat, ca a avut nevoie, si acuma imi intoarce spatele, ma ocoleste, fuge, ma injura, ma bate. Ce sa fac? Nu-l pot ierta." Si atuncea intervine munca duhovnicului, pentru cel care devine resentimental, razbunator, sa renunte si el la partea aceasta.
Deci e un dublu pericol nascut din nesinceritate: pe de-o parte nesimtirea celui care profita, pe de alta parte dorinta de razbunare a celui lovit.
***Pauza***
Pr. Valentin Berechet: - Vorbeam inainte de pauza de
acei prieteni care ne inseala si ne inseala increderea, lucru care se vindeca foarte greu, practic, si lasa sechele, poate chair pentru vesnicie. Parinte,
de ce ne inseala cei mai buni prieteni? Si cred ca nu este om care sa nu fi suportat treaba aceasta, sa nu fi trait. Si
se stie ca trebuie mult timp, trebuie ajutor, sprijin, ca sa vindeci un astfel de sut, ca sa zic asa. Acuma, desi am fost si avertizati:
dusmanii tai sunt casnicii tai.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Acuma, ar trebui sa facem discernamant,
sa facem o deosebire intre greseala sau inselarea asteptarilor noastre de catre prieteni din nestiinta.
Adica cu rea voina sau fara stiinta. Adica in chip inconstient, fara voie, daca s-a facut din greseala. In situatia aceea, circumstanta atenuanta se intelege de la sine, si nu are rost sa fim resentimentari, char daca din greseala s-a intamplat ca unul din prieteni sa incalce fie regulile ospitalitatii, fie orice alta lege morala din interiorul prieteniei, dar intelegem mai usor.
[...]
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Ce vreau sa subliniez e ca prietenia se manifesta inclusiv in relatiile de stat. Relatiile de stat nu trebuie concepute piramidal.
Orice conceptie de tip piramidal reprezinta o impovarare a bazei, de catre varf, de catre asa zisele elite sociale, nobile, moderni sau vechi sau cum o fi.
Conceptia piramidala nu prea este crestina, nu este acceptata de noi crestinii. Noi acceptam acel concept pe care Dumnezeu insusi la Matei, 23, 8 ni l-a dat: "unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi". Noi suntem frati!
Diferentele dintre voi, inevitabile din puct de vedere social nu trebuie sa jicneasca, ci ele trebuie sa completeze, ca slujiri, binele nostru al tuturora. Un artist trebuie sa lucreze la binele general al lumii din postura lui de artist. Un om politic, de buna credinta - ceea ce e pasare rara in timpurile noastre-, trebuie sa slujeasac celor care il pun acolo, unde il pun.
Pr. Valentin Berechet: - Si Sfantul Apostol Pavel sustine ca
diversitatea imbogateste creatia.
Pr. Mircea-Cristian Pricop: - Exact. Noi suntem preoti si
preotul nu trebuie sa uite niciodata ca in primul rand este un slujitor al lui Dumnezeu dar si al semenilor sai. Preotul este servitorul euharistic al intregii comunitati - dupa cum am gasit intr-un articol scris intr-o dogmatica veche. "
Servitorul euharistic" - va dati seama ce inseamna lucrul asta? Ce destin avem si daca ne invredniceste bunul Dumnezeu sa-l atingem?!
Pr. Valentin Berechet: -
Rostul preotului este sa aduca oamenii la Hristos. Ii aduce ii are. Nu-i aduce, sa mai se straduiasca.
Toata lumea trebuie sa devina Biserica. Prin urmare nu Biserica are rostul de a converti lumea, ci lumea are rostul de a deveni Biserica. Si aceasta nu se poate face fara prima treapta, treapta prieteniei, despre care astazi m-ati invitat sa vorbim.
