Savatie Baștovoi - Lumina celuilalt

# Cuvântul este nemuritor ca apa. Iese din gură și nu piere niciodată. Atinge și vindecă, sau rănește, se coboară în noroi, ca după aceea să se întoarcă la cer. Dacă sufletul este nemuritor, despre nimic nu se cuvine a scrie mai frumos decât despre nemurire. Singurele lucruri cu adevărat vrednice de descoperit și de transmis sunt înțelesurile nemuririi. Abia acolo, la trecere, cuvintele se vor dori împărtășite ca niciodată în timpul acestei vieți zbuciumate și acoperite de amagire.

Am scris și voi scrie din marea dorință de a descoperi partea ascunsă a sufletului, partea veșnică pe care o voi duce dincolo. Aceasta este latura adevărată a sufletului, adevăratul dor, adevărata putere, adevărata iubire, chipul și asemănarea pe care le-am știrbit și le știrbim prin tot ce facem neînsemnat și fără Dumnezeu în viață.

Cugetați la sufletele voastre, descoperiți adâncimile veșnice pe care fiecare dintre le purtăm în aceste trupuri păcătoase ca pecete a iubirii lui Dumnezeu către făptura care suntem. Căutați cuvinte bune și înălțătoare în inimile voastre și veți vedea că un firicel răcoros de lumină există în fiecare. Doar în bătaia acestei lumini îi vedem pe ceilalți așa cum îi vede Dumnezeu, îi iubim ca pe noi înșine.

# Ce este singurătatea? Nimic altceva decât starea de neiubire. Ne simțim singuri nu atunci când suntem singuri, ci atunci când nu suntem iubiți. Sau nu iubim. Iubirea se varsă asupra celui iubit oriunde ar fi el. De aceea singurătatea nu este o condiție care ține de împrejurări, ci de inima fiecăruia. O inimă iubitoare nu este niciodată singură. Dacă oamenii ar simți iubirea lui Dumnezeu și ar putea răspunde cu iubire, cuvântul "singurătate" nu ar fi existat. Singurătatea este sinonimul filosofic al egoismului. Așa cum iubirea este sinonimul dăruirii de sine. Nu lăsați niciodată singurătatea să vă copleșească inima. Însingurați-vă doar pentru a face foc în inimă, ca să puteți încălzi cu acest foc și pe alții.

# Sensibilitatea e un dat natural, dar păcatele pot împietrit chiar și cea mai fină inimă. Împietrirea face imposibilă iubirea. Este groapa neagră a singurătății în care cad cei mândri. A-ți plânge singur de milă, a te simți rănit de cuvintele aspre care ți se aruncă nu înseamnă deloc a fi sensibil, ci doar slăbit de propriul amor de sine. A vedea necazurile și nevoile altora mai mult decât pe ale tale - aceasta înseamnă sensibilitate. Dacă te-ai împietrit până într-atât încât nu te mai poți ruga, fă milostenie omenească: rugăciunea către Dumnezeu și mila către aproapele sunt singurele căi de a-ți înnobila sufletul. Primul și cel mai suprem act de milostenie este să nu judecăm, să dăruim iertare. Nimic nu împietrește inima ca judecata păcatelor străine. O inimă ușoară este inima care s-a eliberat de grijă pentru faptele altora. În lume nu e nimic mai frumos decât un suflet sensibil care dăruiește iubire.

# Ați auzit desigur de multe ori îndemnul: "Nu mai pune la inimă, nu mai fi așa sensibil!" Tot mai des suntem sfătuiți să ne deconectăm de la tot ce nu ne face bine, ce ne tulbură. Dar nepăsarea nu este o soluție, căci omul nepăsător ajunge să aibe o inimă împietrită, lipsită de iubire. 

Soluția este un compromis între sensibilitate și afectare. A fi sensibil înseamnă a observa, a fi atent la lumea din jur. Atenția cu care tratăm tot ce ne înconjoară ne face doar mai delicați, mai frumoși, mai iubiți, și nu este neapărat o condiție să suferim o tulburare sau amărăciune de pe urma sensibilității noastre. Iar dacă inima noastră ajunge să suspine adânc pentru răutatea din lume, prin aceasta ne asemănăm doar cu Sfinții și cu Hristos, Care a suspinat pentru neamul lui Israel aflat în încercare.

Așadar sfatul pe care ar trebui să-l auzim mai des nu este: "să nu-ți pese", ci mai bine: "fii sensibil, dar nu te tulbura". 

Sunt convins că sensibilitatea se educă, se cultivă prin bunăvoința părinților și a dascălilor. Un om sensibil are de o mie de ori mai multe motive să se bucure de tot ce observă : cerul, copacii, frumusețea păsărilor sau a florilor, amurgul și răsăritul, chiar și tristețea și singurătatea pot avea pentru el înțelesuri adânci, pline de învățăminte.

Fiți sensibili, căci a fi sensibil înseamnă a trăi viața la plinătatea ei.

# Egoismul a atins în zilele noastre cota cultică, pentru că cei mai mulți dintre oameni fac din propria persoană subiect de adorație aducându-și zilnic laude și închinare prin postări de genul: "nu asculta pe nimeni, fă doar ceea ce crezi tu că este bine, meriți să fi iubit așa cum ești; cine nu te iubește așa cum ești nu te merită" etc. Toate aceste consolări și elogii sunt incantații egoiste cu cel mai dezastruos efect asupra persoanei. Și, deși egoismul face totul pentru a se proteja, pentru a fi fericit, rezultatul auto-exaltării sale este depresia, nemulțumirea, neîmplinirea, însingurarea, eșecul profesional, falimentul emoțional și tristețea îngâmfată care îi răpește bucuria și sănătatea chiar și în condiții de bogăție și aparență bună-sporire.

Omul se simte împlinit și fericit doar în condițiile de dăruire reciprocă, doar atunci când are pentru cine trăi, când are pentru cine se jertfi, când apără pe cel slab, când hrănește pe cel flămând, când primește pe cel străin, când mângâie pe cel singur. Cel ce își iubește sufletul său e fericit când își oferă sufletul altora. Abia atunci omul prinde viață, sloboade rădăcini și dă rod, când sufletul lui se îngroapă în pământul iubirii pentru semeni și bucuria și necazul celorlalți devin și ale lui. Fiți buni și bucurați-vă unii de alții, căci doar așa ne împlinim ca oameni.

# Un om care umblă pe asfalt miroase a asfalt. Un om care umblă prin frunze miroase a frunze. Un om care privește prin parbriz are privire de sticlă. Un om care se apleacă peste un izvor te privește ca o apă. De la copaci tragi în tine statornicie, de la cerul înstelat tragi nemărginire. Purtăm în noi locurile și lucrurile în mijlocul cărora trăim.

Cine se mai miră că nu mai avem nimic de dăruit, că privirea nu mai cântă și vorbele nu mai alină? Făceți-vă timp pentru copaci, pentru apă, pentru stele. Liniștea nopții dă sens gălăgioasei zile.

Oamenii au făcut stații de alimentare pentru mașini, dar uită să se încarce ei înșiși cu energia vieții. Avem mașini puternice care poartă aiurea trupuri și suflete slabe. Știința a fortificat tehnica, dar nu a inventat un mod de a fortifica omul. Prefer un om puternic desculț pe malul unui râu decât un om slab într-o navă spatială.

A fi puternic înseamna a avea totul acolo unde ești, chiar și atunci când nu ai nimic.

# Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceștia sunt cei mai frumoși oameni de pe pământ.

Acest plâns lăuntric nu are în el nimic din tristețea  și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință.

Acest plâns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sunt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei, pentru că amintirea lor nu te părăsește.

Nu este o mai mare bucurie în viață decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște, trebuie ca și tu să fi plâns măcar o dată în viață, să plângi de-adevăratelea.

# Înainte de a face o alegere, trebuie să te aduci în ordine. "Spală fața ta și părul tău îl unge cu untdelemn". De regulă, facem alegeri la disperare, de tristețe, de singurătate, de lipsă de ieșire, de slăbiciune, de nevoie. De aceea alegem un dezastru asemenea nouă, care mai târziu ne ruinează. Alegerile trebuie făcute în stare de veghe, atunci când inima noastră este puternică și ochiul privește cu încredere - așa nu te vei înșela niciodată. Tot ce alegi din disperare sau vreo altă nevoie îți va răpi libertatea, te va supune și te va îmbolnăvi. Starea din care alegi atrage pe cel asemenea ție.

# Ceea ce stă în calea oricărei realizări este chiar sufletul omului. Sufletul este ca un combustibil pe care trebuie să-l reîmprospătezi veșnic. Dacă omul are sufletul plin, orice faptă i se pare ușoară, viața lui este dinamică și plină de realizări. Însă, omul cu sufletul golit este mereu îngrijorat și nu găsește hotărâre să se apuce de treabă. De aceea, în limbajul patristic este folosită expresia "puținătatea sufletul" sau "împuținarea sufletului", care exprimă nehotărârea, lipsa de curaj și abandonarea faptelor care te împlinesc. Astăzi lumea numește această stare "depresie" și îi conferă o multitudine de scuze, care mai de care mai compătimitoare. Totuși puținătatea sufletul este un păcat, o abandonare a vieții, o rană adusă bucuriei și iubirii. Sufletele trebuie să fie întotdeauna pline, căci orice împuținare aduce descurajarea și stingerea chefului de viață. Sufletul se umple cel mai bine cu iubire, cu dor de a face binele, de a bucura pe alții prin munca ta, prin darurile tale, prin răbdarea ta, prin iertarea ta, prin tot ce poți fi din iubire. Când sufletul se golește, să-l umplem la loc, ca să ne pară viața ușoară și orice lucru de care ne apucăm să sporească. Cu Dumnezeu toate sunt cu putință!

# După ce lumea s-a luptat să-l despartă pe om de Dumnezeu, acum se luptă să-l despartă de propriul suflet. Nimic nu are omul mai prețios decât sufletul său. Sufletul întreg, cu toate puterile lui, cu energia lui, cu setea lui de cunoaștere, cu setea de adevăr, cu setea de frumusețe, cu setea de iubire. Când sufletul omului se deschide, cerurile se prăbușesc în el, aceste ceruri trecătoare. Puterea sufletul este mai mare decât iadul, mai mare decât orice suferință, mai mare decât boala și moartea. Cuprindeți în sufletele voastre lumea și o preschimbați în lumină. Lumina adevărată care tămăduiește orice rană. Numai într-un astfel de suflet Se arată Dumnezeu. Numai un astfel de suflet este viu cu adevărat și prilejuiește fericirea necontenită.

# Am fost întrebat cum sunt văzute emoțiile în creștinism, care sunt emoțiile pozitive și care, negative. Emoțiile sunt manifestări ale trupului și sunt în directă legătură cu instinctele: de apărare sau de conservare (mânia, frica, dorința de putere, mâncarea sau sexualitatea), precum și emoții metafizice, cum ar fi cele de de fascinație în fața naturii și a făpturilor (sensibilitatea poetică), dar și acestea rămân în zona trupească și sunt exprimate ca atare.

Emoțiile nu au în ele nimic spiritual, chiar și atunci când exprimă atașament, fascinație sau dor - dovadă că ele sunt schimbătoare, și cineva care cândva te adora și nu mai putea de dor ajunge să te disprețuiască și să te uite. De aceea literatura patristică face deosebire între emoții și stări. Îndrăgosteala este o emoție, un amalgam de emoții, dar iubirea este o stare.

Deosebirea dintre emoție și stare este aceea că starea se cultivă prin exercițiul virtuților, pe când emoțiile sunt proprii tuturor. În rest, emoțiile seamănă foarte mult cu stările, și de aici confuzia dintre ceea ce simt oamenii și ceea ce comunică celorlalți. Relațiile stricate, despărțirile, depresiile și alte căderi omenești sunt rezultatul inflamării emoționale în detrimentul relației spirituale.

Nu există emoții pozitive și negative, așa cum nu există instincte rele și bune. Există doar buna sau proasta gestionare a acestora.

Cum se ajunge la o bună gestionare a emoțiilor? Pentru a gestiona emoțiile trebuie mai întâi să le cunoaștem lucrarea. Declanșarea unei emoții este o reacție normală a corpului. Că emoțiile sunt reacții ale corpului cu manifestări externe vizibile o știe toată lumea: creșterea sau diminuarea bătăilor inimii, schimbarea culorii pielii, zbârlirea și chiar decolorarea bruscă a părului în cazul unei frici mari.

Deci nu trebuie să facem filosofie pe seama naturii spirituale a emoțiilor, păcat în care cad unii psihologi contemporani.

Emoțiile sunt reacții trupești pe care Sfinții Părinti le-au mai numit și "mișcări ale sângelui". Prin urmare, primul pas spre gestionarea acestor reacții este urmărirea bătăilor inimii pentru a o menține într-o stare de pace. Pentru aceasta există practica rugăciunii inimii sau, pentru cei mai puțin avansați, recurgerea la gânduri bune, înălțătoare sau cel puțin conștientizarea că inima se află în pericol, că este atacată de o emoție puternică ce poate duce la gesturi și acțiuni necugetate pe care să le regretăm mai târziu.

Emoția nu este rea, dar dezlănțuirea ei poate fi. Dacă ținem minte acest lucru putem gestiona emoțiile.

# Răbdarea este rodul lepădarii de griji. Lipsa grijilor o aduce îndepărtarea de patimi. Orice patimă aduce cu sine griji și frământări, regrete și așteptări care fac sufletul nerăbdător. Nerăbdarea naște mânia, iar mânia alungă iubirea. Iată de ce răbdarea este temelia faptelor bune și leagănul unei inimi iubitoare. Îndepărtați din viața voastră tot ce vă aduce nerăbdare, aprindere necugetată și mânie. Nu există înțelepciune și iubire la omul nerăbdător.

# Când vine vorba de iertare, iertăm orice la celălalt, dar nu putem ierta partea în care ne regăsim cel mai mult. Observați ce nu ați putut ierta la celălalt și veți vedea că nu iertați faptele și păcatele de care voi înșivă suferiți.[...]

# Singura cale de cunoaștere a ordinii lumii este rugăciunea, pe când singurul mod de a comunica adevărurile revelate este rațiunea. De aceea avem trăire, dar și expresie dogmatică. Dogmele sunt expresia adevărurilor descoperite în rugăciune împachetate în ambalajul rațiunii. Lumea nu poate primi comunicarea în rugăciune, adică în duh, deoarece a căzut de la adevăr și iubire. Rugăciunea este iubirea în acțiune, de aceea nimeni nu poate comunica în duh și adevăr fără iubire. Criza lumii se datorează tocmai acestei discrepanțe dintre cunoaștere și comunicare : pe de-o parte cunoaștem prin duh, iar, pe de alta, comunicăm cele cunoscute prin instrumentele rațiunii. De aceea se și spune despre Biblie că este o carte grea, pentru că amestecă limbajul prorocesc, care nu se adresează rațiunii, și limbajul filosofic, capabil să exprime adevărurile duhovnicești într-o formă ceva mai accesibilă celor care nu au experiența rugăciunii. Limba rațiunii nu este capabilă să comunice tainele ordinii universale, de aceea lumea se va sfârși atunci când nu vor mai exista rugător capabili să traducă adevărurile revelate în limba lumii acesteia. Făceți-vă timp să învățați rugăciunea, aceasta este viața și cunoașterea și iubirea adevărate.

# Mintea întreagă, vederea limpede, cuvântul potrivit, puterea credinței, stăpânirea adevărului, toate acestea nu sunt o săgeată cu care tragi atunci când ești atacat, ci sunt un zid de care se sfarmă orice neadevăr și orice încercare de a strâmba lucrurile. Adevărul nu este o săgeată, Adevărul este Piatra cea tare pe care, de cade cineva, se sfărâmă, și de va cădea peste cineva, îl va zdrobi. Nu fiți ca unii care nu ați cunoscut puterea Adevărului și a Celui care este Adevărul, sărind în sus ca în fața sfârșitului, căci tot ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, iar caprele se vor alege de oi și neghina de grâu. E mai de preț a grăi Adevărul și a mărturisi dreptatea decât a săgeta minciuna cu săgeți mici și nesfârșite făcute din cuvinte omenești. Făceți-vă piatră tare prin unitatea credinței și iubirea frățească poruncit de Hristos, și porțile iadului nu ne vor zdruncina.

# Suntem ceea ce ne amintim despre noi. Memoria este forma concretă a sufletului nostru. În măsura în care memoria naște noi forme de percepție a sensurilor prezente și condiționează alegeri viitoare, noi ne formăm ca persoane. Alterarea memoriei echivalează cu stingerea persoanei. Pe de altă parte, contemplarea este starea contrară memoriei, fiind o pășire a omului muritor în eternul prezent. Starea de contemplare este starea în care memoria topește concretețea faptelor și a gândurilor noastre, arzându-le în focul dorului ceresc, astfel încât nimic din materia faptelor nu mai tulbură atenția, ci omul se arată în deplinătatea sa ipostatică, trăind în acele clipe starea de chip și asemănare a lui Dumnezeu. Această stare de contemplare nu este cu puțină a fi atrasă fără lucrarea minții, care pune în rânduială memoria și aduce sufletul în starea de a dori cele de dincolo de memorie.

# Ce este harul ? Nimic altceva decât iubirea care umple sufletele noastre. Din iubire și pentru iubire harul își schimbă lucrarea și devine toate pentru toți: pe cei bolnavi îi tămăduiește, cu cei călători împreună călătorește, pe cei singuri îi mângâie și tuturor se face bucurie și nădejde neclintită. Așadar, dacă cineva se întreabă cine primește har, află că harul îl primesc oamenii plini de iubire, care în iubirea lor vor să ajute pe toți, dar, văzându-și propria neputință și limitare omenească, aleargă la Dumnezeu și Îi cer să facă El ce nu pot ei. În acest cerc al suferinței, mișcată de iubirea pentru celalalt, se revarsă harul în inimile celor iubitori și smeriți.

# Nimeni nu poate vedea cu adevărat pe celălalt decât prin harul lui Dumnezeu. Ceea ce vedem cu ochii poate fi frumusețea, agerimea și altele care ne atrag sau ne încântă. Acestea toate dispar într-un moment de dezamăgire sau furie. Însă adevărata față a fiecăruia dintre noi este suferința noastră ascunsă, iar suferința celuilalt ni se descoperă doar prin harul lui Dumnezeu, care este milă și iubire. Această vedere ne ține să nu rănim, să nu jignim, să nu ne răzbunăm, să vrem să fim alături, să fim buni și iertători, ca Dumnezeu Cel care ne-a creat și ne vede pe fiecare așa cum suntem.

# Atunci când cineva află iubirea, toate rănile se vindecă. Atunci când iubirea dispare, toate rănile sângerează din nou. Pentru că nu putem fi iubiți mereu, singura cale de a ne tămădui este să învățăm să iubim. Starea de iubire este starea în care rănile sângerează lumină.

# Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu duhul, trebuie să știe că asta înseamnă să iubești.

# Lumina e ceva ce poți aprinde în ochii celuilalt. Atunci când ea arde, poți să ști că ești în iubire. Dacă ai aprins-o, caută să nu o stingi. Lumina celuilalt e măsura vieții tale.

# Lucrurile există prin lumină. Vedem un lucru în măsura în care el reflectă lumină. Lucrurile peste care nu cade lumina nu le vedem și despre ele nu avem știință că există. Fiecare lucru are o putere diferită de a reflecta lumina. Obiectele mate o reflectă mai puțin, pe când obiectele lucioase o reflectă foarte bine, transformandu-se ele însele în sursă de lumină. Cel mai bun absorbant de lumină este aurul, de aceea îl regăsim în icoane - aurul este lumina materială. Pe acest principiu este făcut reflectorul, ale cărui oglinzi amplifică lumina pe care o primesc. Lucrurile reflectă nu doar lumina, ci și culorile proprii. Astfel obiectele alăturate, aflate în aceeași lumină își împrumută fiecare din culorile sale. În pictură, aceste blicuri colorate pe care le împrumută obiectele alăturate se numesc reflexii. Un măr aflat lângă un ceainic albastru va avea pe el umbre albastre și va vărsa la rândul său din roșeața sa peste ceainic.

Și oamenii devin văzuți în măsura în care se află în lumină, altfel noi vedem în ei doar reflexia întunericului lumii în care se află. Culorile noastre proprii cad peste cei din jur și noi primim din culorile lor. De aceea oamenii se schimbă în funcție de anturaj, deoarece culorile care cad peste ei sunt altele.  Doar în lumina desăvârșită devenim noi înșine, în lume fiind suma culorilor și a umbrelor.

Totuși, acest schimb este plăcut lui Dumnezeu, ca fiecare să-și cunoască măsura luminii. Unii sunt lemn, alții, piatră, alții, sticlă nevăzută care devin soare dacă îți schimbi unghiul de vedere. În măsura în care noi înșine primim lumină dumnezeiască, devenim reflectoare care o varsă peste ceilalți. Atunci nu mai dăm din culoarea noastră omenească pentru a-l face pe celălalt mai asemenea nouă, ci dăruim Lumina care îl face pe celălalt să devină el însuși- chip și asemănare a Celui ce este El Însuși Lumina.

Extrase din cartea "Lumina celuilalt" de Savatie Baștovoi