Treptele dragostei
La unirea cu Dumnezeu nu se poate ajunge decat prin rugaciunea curata.
"Virtutea rugaciunii efectueaza taina unirii noastre cu Dumnezeu, spune Sfantul Grigorie Palama; caci rugaciunea este legatura fapturilor rationale cu Facatorul".
Dar unirea cu Dumnezeu e mai presus si de rugaciunea curata. Ea inseamna dragostea desavarsita. Si pe aceasta nu o da omul de la sine, ci ii vine din Dumnezeu.
Caci inca inainte de a fi starea de rugaciune curata, omul trebuie sa se fi curatit de patimi. Dar curatirea de patimi e una cu cresterea dragostei lui Dumnezeu. Astfel,
dragsotea lui Dumnezeu picurandu-se cu anticipatie in suflet il intareste in linistea nepatimirii si in rugaciunea curata. Iar prin acestea vine in el si mai multa dragoste. Mai bien zis, acum
lucreaza in el numai dragostea dumnezeiasca, sau Duhul Sfant.
"Precum se linisteste marea tulburata cand se varsa untdelemn in ea, zice Diadoh, furtuna ei fiind biruita de calitatea aceluia, asa si sufletul nostru se umple de o liniste fericita cand se toarna in el dulceata Duhului Sfant".
Deci
e o stransa legatura intre dragoste si nepatimire.
Dragostea presupune nepatimirea si o intareste la randul ei, pentru faptul ca ea e opusul patimilor, care reprezinta egoismul. Unde sunt patimi, nu poate fi dragostea. De acea
iubirea vine in suflet in toata amploarea ei dupa ce am ajuns la nepatimire, dupa ce ne-am eliberat de patimi. Desigur,
si rugaciunea culminanta, mai presus de rugaciunea prin concepte si cuvinte, tot numai atunci o dobandim.
Caci nu se poate ruga cum trebuie cel ce nu e linistit, si nu se poate indrepta exclusiv spre Dumnezeu, cata vreme e preocupat in mod egoist de sine insusi.
In acest sens,
iubirea insemneaza toate celelalte virtuti, daca prin fiecare virtute se omoara o patima. Dar ea e fructul imediat al rugaciunii.
"Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. Caci prin aceasta zburand spre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sunt",
zice
Sfantul Maxim Marturisitorul.
Daca patimile inseamna intr-un cuvant iubirea de sine, iubirea de Dumnezeu este opusul iubirii de sine.
"Cel ce se iubeste pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu", zice Diadoh. "Dar cel ce nu se iubeste pe sine din pricina bogatiei covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu, Il iubeste pe Dumnezeu, fiindca unul ca acesta nu cauta niciodata slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Caci cel ce se iubeste pe sine cauta slava sa, iar cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste slava Celui ce l-a facut pe el. Fiindca e propiu sufletului simtitor sa caute pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu in toate poruncile pe care le implineste, iar pe de alta, sa se desfateze intru smerenia sa".
Dar dragostea de Dumnezeu pe cea mai inalta treapta nu e numai libertate de patimi, ci este darul lui Dumnezeu ce se coboara in sufletul ajuns in aceasta stare.
Daca rugaciunea porneste de jos, desigur ajutata de harul ascuns al Duhului Sfant, dragostea culminanta este raspunsul de sus al lui Dumnezeu. Prin ea ni se face descoperita si simtita Dumnezeirea.
Sfantul Grigore Palama spune despre Apostolul Pavel:
"Sub puterea extazului a uitat chiar si de rugaciunea catre Dumnezeu. Aceasta este si ceea ce spune Sfantul Isaac, avand ca impreuna marturisitor pe dumnezeiescul Grigorie, ca rugaciunea este puritate a mintii si se reteaza brusc cand e surprinsa de lumina Sfintei Treimi, sau ca exista o puritate a mintii peste care in timpul rugaciunii straluceste lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se inalta mai presus de rugaciune, datorita rugaciunii curate si darului Duhului. Atunci mintea nu se mai roaga prin rugaciune, ci, ajunsa in extaz, patrunde in lucrurile neintelese".
Asadar, unirea nu e propiu-zis rugaciunea, pentru ca in rugaciune e inca prea clara constiinta deosebirii de Dumnezeu.
Ea e insa produsul rugaciunii, realizandu-se la sfarsitul ei, ca rapire a mintii la Dumnezeu. Sfantul Grigorie Palama zice despre unirea mintii cu Dumnezeu:
"Aceasta este ceea ce au spus Parintii: "Sfarsitul rugaciunii e rapirea minti la Domnul". Unirea e tot una cu trairea dragostei de Dumnezeu, care coboara de sus. Iar "dragostea e din rugaciune",
spune tot Sfantul Isaac Sirul.
Dar nu de dragostea ce creste cu rugaciunea si din rugaciune e vorba aci, ci de
dragostea ca energie divina necreata, ca dar de sus. Iata cum le deosebeste pe acestea doua
Diadoh al Foticeii:
"Alta este dragostea naturala a sufletului, si alta, cea care vine in el de la Duhul Sfant. Cea dintai e moderata si e pusa in miscare si de vointa noastra atunci cand vrem. De aceea si e rapita cu usurinta de duhurile rele, cand nu tinem cu tarie la hotararea noastra. Cealalta asa de mult aprinde sufletul de dragoste catre Dumnezeu, incat toate partile lui se lipesc de dulceata negraita a acestei iubiri, printr-o afectiune negraita si infinita. Caci mintea, umplandu-se atunci de lucrarea duhovniceasca, se face ca un izvor din care tasnesc dragostea si bucuria".
Spre deosebire de Catolicism, care nu admite energiile necreate ale lui Dumnezeu si care de aceea trebuie sa considere si dragostea un dar creat,
Ortodoxia considera dragostea o energie necreata, comunicata de Duhul Sfant, o energie dumnezeiasca si indumnezeitoare, prin care participam real la viata Sfintei Treimi.
"Iubirea vine de la Dumnezeu", zice Sfantul Ioan (I, 4, 7). "Dar aceasta iubire presupune, dupa Sfantul Vasile, o dispozitie proprie a naturii create, o samanta sau o putere de iubire aflata in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste."
Omul are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei divine si intr-o masura oarecare si tinde spre aceasta. In aceasta sta chinul dumnezeiesc in el. Dar dragostea insasi in deplinatatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeste de la Dumnezeu, ceea ce inseamna ca asemanarea nu o poate dobandi decat in comuniune cu Dumnezeu.
Desi, adica, in chip se ascunde virtualitatea asemanarii, virtualitatea aceasta nu poate deveni actualitate de la sine, ci numai sub flacara lucrarii sau a iubirii dumnezeiesti.
Natura in starea pura nu o gasim, ci sau in stare de subnatura, sau in stare de natura penetrata de har. Deci nici dragostea naturala nu o cunoastem in puritatea ei. Dragostea pe care o vedem la om, in afara legaturii cu Dumnezeu, nu e nici macar dragostea naturala. Marile deficiente ale dragostei acesteia ne arata ca adevarata dragoste nu poate fi decat un dar al lui Dumnezeu. Cand a ajuns natura la starea ei sanatoasa, in dragostea ei este harul divin.
Dar in aceasta dragoste naturala este activ si omul. Insa mai sus de aceasta treapta se afla cel in care lucreaza exclusiv dragostea lui Dumnezeu. Propiu-zis, putem distinge in dragoste trei trepte:
a) Tendintele de simpatie naturala din starea naturii cazute din har;
b) Dragostea crestina, care folosind aceste tendinte creste din harul divin si din eforturile proprii; aceasta are o crestere si devine ferma; ea duce natura pana la un fel de implinire a ei; la inceput ea e putin ferma, pe urma tot mai ferma si intensa.
Diadoh o are in vedere uneori pe prima, alteori pe a doua, cand vorbeste de dragostea naturala. La inceputurile ei, dragostea a doua, fiind sovaitoare, poate fi usor confundata cu simpatia naturala, mai bine zis, cu cea a celui lipsita de har. Dar, pe masura ce progreseaza, se fortifica, se apropie de dragostea ca extaz, care e dar exclusiv de sus. Dragostea a doua, sau crestina, pregateste sufletul pentru extaz. Acestea doua pot fi iarasi cuprinse uneori sub acelasi nume, mai ales cand e vorba de cele mai inalte trepte ale celei dintai.
c) In sfarsit, e dragostea ca extaz sau ca un dar exclusiv de sus. Aceasta vine dupa pregatirea indelungata prin a doua si tine clipe scurte, ca din ea sa castige forta noua cea de a doua si sa-si continue cresterea. Daca in cursul celei de a doua omul se ridica la starea naturii restabilite prin har, dragostea ca dar exclusiv il ridica peste limitele naturii. Noi, cand vorbim adeseori de dragoste adevarata, vorbim de dragostea a doua, in opozitie cu cea dintai, coplesita de egoism. Dar inca nici ea nu e dragostea ca putere exclusiv dumnezeiasca.
Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi, nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari, ci in sensul ca afirma pozitiv viata, dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine. Cel ce are dragoste adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui, pe care evident ca nu o poate avea de la sine.
Dragostea divina are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina, ceea ce e strain dragostei naturale. Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie. Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala, care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.
Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si, fiind o iesire pozitiva a omului din sine, e in acelai timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni. Desigur, puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune, e just sa se spuna ca
iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni, nu invers. Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu, ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni, ultima fiind o prelungire a celei dintai.
"Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului",
zice Diadoh.
Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi.
Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, asa cum rodul plantei e efectul necesar al luminii solare pe care o primeste prin orientarea ei spre soare.
"Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, desi nu are placere de patimile cele necuratite inca ale aproapelui".
"Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii".
Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni.
"Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce gresala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om".
"Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric".
Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu e decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu, pe de alta spre oameni.
Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni.
"Nu pot castiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea".
Desigur, omul nu poate cuprinde in sine toata iubirea lui Dumnezeu. Dar nu e mai putin adevarat ca, avand-o in sine, o simte ca pe ceva ce nu se mai sfarseste.
Ea creste in masura in care-si deschide inima fata de oameni, o largeste pentru oceanul dragostei dumnezeiesti.
"Multi sfinti si-au dat si trupurile fiarelor, sabiei, focului, pentru aproapele".
Prin cei ajunsi la o astfel de iubire se comunica energia nesfarsita a iubirii divine, desi canalul fiintei lor e prea stramt ca sa se poata manifesta de la inceput intreaga. Ei au impresia ca-i napadeste, ca-i inunda o bucurie si o pornire infinita de a imbratisa pe oricine. Dar asa ajunge ea pe cele mai inalte trepte, ca extaz.
"Iubire este, dupa calitatea ei, asemanare cu Dumnezeu pe cat e cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, e o betie a sufletului; dupa efectul ei, este izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei"
zice
Ioan Scararul.
Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu:
"Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor, care nu-si intrerupe niciodata curgerea. Caci Insusi El este izvorul iubiri, si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata... Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu, incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu".
Iar caracterul extatic al acestei iubiri il descrie tot el astfel:
"Iubirea aceasta face sufletul extatic. De aceea, inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea, ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt: fata omului devine aprinsa, plina de farmec, trupul lui se incalzeste, frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic. Puterea care strange mintea fuge de la el, iesindu-si oarecum din sine. Moartea infricosata o socoteste bucurie, si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti... Cunostinta si vedera lui cea naturala au disparut si nu mai simte miscarea lui printre lucruri, si chiar daca face ceva, nu simte ca unul ce are mintea plutind in contemplatie si cugetarea lui intr-o convorbire continua cu cineva".
Numind-o ca si Diadoh "
o betie a sufletului", Sfantul Isaac caracterizeaza astfel aceasta betie:
"De aceasta betie duhovniceasca au fost beti si apostolii si martirii, cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire, ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul".
Iubirea dumnezeiasca e asadar o betie, intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului. Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea. Vede o alta lume, a carei logica intuneca logica vietii obisnuite, primeste simtirea altor stari, copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti. De aceea, martirii par nebuni lumi acesteia, dar ei sunt adevarati intelepti.
Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea divina ii face pe cei patrunsi de ea sa nu mai simta nici placerea de macare, sau chiar sa nu o mai pofteasca des.
"Caci precum apa hraneste radacina de sub pamant a plantei, asa hraneste focul ceresc sufletul acestora".
Iubirea e asadar o forta care, alimentand spiritul, revarsa si in trup putere, incat aceasta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala.
Dar mai interesanta este observatia lui Ioan Scararul, ca
iubind noi fata celui iubit, aceasta are putere sa ne transforme, deci, cu atat mai mult, fata Domnului.
"Daca fata celui iubit ne preface in chip vadit in intregime si ne face radiosi, fericiti si neintristati, ce nu va face fata Domnului coborand in chip nevazut in suflet curat?".
