Contemplând icoana Nașterii Domnului...

Această icoană a Nașterii Domnului revelează înțelesuri ce se articulează în toată taina iconomiei Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Profețiile vechi-testamentare sunt zugrăvite în umbră și se pot lectura prin asemanarea gesturilor  unor personaje din icoană (astfel putem întrevedea pe Isaia, Ghedeon...) iar, în același timp, evenimentele mântuirii sunt anticipate (Botezul, Schimbarea la Față, Răstignirea, Punerea în mormânt, Învierea...).    

După cum vedem, icoana Nașterii Domnului cuprinde trei registre: sus - Cerul cu îngerii; la mijloc - pământul, în centrul căruia este Maica Domnului cu Pruncul, înconjurați de magi și păstori; și cele dedesubt  - unde, pe de-o parte, este Iosif înviforat de gânduri, ispitit de diavol iar, în partea cealaltă, moașele cu Pruncul, Ce stă să se spele.

În centrul icoanei, așadar, vedem peștera, care are forma unei inimi - este inima noastră. În ea, la bază - temei și pricină a întrupării lui Hristos -, stă Maica Domnului, așezată precum și Iesei este reprezentat iconografic. Prin asceasta, în umbră, este reprezentată profeția vechitestamentară a întrupării : "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da." (Isaia, 11, 1). 

Preasfânta Fecioară este pe jumătate rezemată pe un pat - de felul celor purtate de evrei în călătoriile lor -, de culoare roșie, amintind de porfira împărătească, pentru a sugera cinstea ce i se cuvinte Maicii lui Dumnezeu. Această poziție, totodată orizontală și verticală, ne amintește că prin ascultarea ei a fost posibilă unirea Cerului și a pământului, dar, pe de altă parte, ne pune în față și semnul crucii. De asemenea, prin această poziție a Maicii Domnului, este afiramt iconografic adevărul Nașterii suprafirești a Mântuitorului Hristos (din Fecioară, fără dureri), dar se mărturisește și dubla fire a Lui, dumnezeiască și omenească.

Pentru omul obișnuit al lumii acesteia pare de neînțeles că Maica Domnului nu are Pruncul în brațe, că nu își exprimă cumva afectivitatea și tandrețea, atât de firească între maică și nou-născut. Dar tocmai aceasta ne înfățișează icoana, fereastră către cer : o stare duhovnicească și nu una emoțională, sentimentală. 

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Tâlcuire la primul Canon al sărbătorii Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

de către Preotul Mihail Zheltov (Jeltov):

“Explicații la slujbele sărbătorilor mari”.

Traducere (cu unele adăugiri) de PS Ambrozie Munteanu

 

*

***

*

Rezumat la tâlcuirea primului canon al praznicului Nașterii Domnului, 

alcătuit de Sfântul Cosma de Maiuma

Se știe că icoana canonică (bizantină) a Nașterii lui Hristos unește într-un întreg mai multe scene legate de evenimentul Nașterii Domnului, descris de cele două Evanghelii după Matei și Luca.

Astfel, scena centrală a icoanei reprezintă peștera din Betleem și pe Fecioara Maria în poziție semiorizontală, odihnindu-se după naștere. Alături de ea, Pruncul Hristos este culcat în iesle. În jurul peșterii sunt înfățișați îngerii, veniți să-L adore pe Dumnezeu întrupat. Alte scene secundare reprezintă: spălarea Pruncului de către moașe; sosirea păstorilor și a magilor și pe Iosif Logodnicul, care stă încovoiat discutând, fie cu propriul gând de îndoială, reprezentat în forma unui demon ispititor, fie cu unul dintre păstori, care-i povestește despre arătarea îngerilor.

La fel, și Canonul Sfântului Cosma cuprinde aceste evenimente sfinte în modul următor: 

Cântarea 1-a face o introducere solemnă binevestind că: “Hristos se naște!”, urmată de profunde adevăruri teologice despre dogma Întrupării lui Dumnezeu.

Cântarea a 3-a continuă discuția despre Întrupare, dar deja din prisma căderii lui Adam. Troparul final al acestei Cântări scoate în scenă Betleemul - oraș prezis de proroci ca loc al nașterii lui Mesia.

Cântarea a 4-a dezbate câteva profeții vechi-testamentare legate de Nașterea lui Hristos.

Cântarea a 5-a stabilește momentul istoric al evenimentului - recensământul, și dezvoltă ideea principală a profeției lui Isaia despre nașterea lui Mesia din Fecioară (Isaia 7, 14).

Cântarea a 6-a continuă să explice profețiile mesianice ale lui Isaia, pe bună dreptate numit “Evanghelistul Vechiului Testament”.

Cântarea a 7-a este în întregime dedicată arătării îngerilor unor păstori din Betleem, în chipul căruia cerului și pământul se unesc pentru a-L slăvi pe Dumnezeiescul Prunc.

Cântarea a 8-a are la bază tema Babilonului - locul unde s-a petrecut minunea celor Trei Tineri evrei, cât și de unde au pornit Magii.

Cântarea a 9-a este dedicată sosirii Magilor de la Răsărit în Iudeea, interacțiunii lor cu regele Irod și comportamentului acestuia la aflarea veștii că în Betleem S-a născut Mesia.

Astfel, pe bună dreptate, Canonul Sfântului Cosma poate fi numit o icoană în cuvinte a sărbătorii Nașterii lui Hristos.

Pogorâtu-Te-ai din ceruri din iubire, dintru eterna lumină întru al răului întuneric, Doamne, Binevenit eşti Tu, al Mântuirii Stăpân!

Pogorâtu-Te-ai din ceruri din iubire,
Întru tărâmul durerii, din frumuseţea eternă;
Dintru eterna lumină, întru al răului întuneric,
Tu mâna Ta întins-ai la cei sugrumaţi de păcat.

Uimitu-s-a cerul, cutremuratu-s-a pământul.
Binevenit eşti, Doamne, popoarelor, cântaţi!

Din dragostea fierbinte cu care ai creat lumea,
Ca rob Tu Te-ai smerit, să-i mântuieşti pe robi;
Să rezideşti locaşul ce Adam dărâmat-a,
Să luminezi rătăciţii, pe păcătoşi să dezlegi.

Tu eşti Iubirea Căreia de umilinţi nu-i e teamă,
Doamne, Binevenit eşti Tu, al Mântuirii Stăpân!

Arhim. Emilianos Simonopetritul: "Strămoșii, cei care au avut nostalgia primei veniri a lui Hristos, se întâlnesc și se unesc cu noi, noii strămoși, noii străbuni, care trebuie să pregătim, în inimile noastre și în Biserică, cea de-a Doua Venire a lui Hristos"

Nașterea duhovnicească a lui Hristos în noi

Străbatem perioada Postului Nașterii Domnului, iar astăzi îi sărbătorim pe Sfinții Strămoși - proroci, împărați, sfinți, păstori mari și mici - care au contribuit ca Iisus Hristos să ajungă până la noi. Sărbătoarea Sfinților Strămoși este una dintre cele mai frumoase sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc.

Pelerinaj la Bethleem cu George Grigoriu

Părintele Cezar Axinte si teologul Stelian Costea despre înomenirea Domnului pentru îndumnezeirea omului. Maica Domnului piatră de poticnire pentru mulți creștini. (video)

ÎNOMENIREA DOMNULUI PENTRU ÎNDUMNEZEIREA OMULUI 

Teologul Stelian Costea și Părintele Cezar Petru Axinte

Talcuire la Praznicul Nasterii Domnului, a IPS Hierotheos Vlachos

Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

Odata cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

Cum Pilda celor poftiti la Cina ne arata care sunt cauzle pierderii bucuriei autentice in sarbatoarea de Craciun

 Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această bucurie? Nu cumva noi înşine?!

Esenţa diluării bucuriei Sărbătorilor se regăseşte în Evanghelia Duminicii ce a trecut. Este vorba de o pildă rostită de către Hristos, numită Pilda celor poftiţi la cină. Amintirea ei chiar acum, în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne atenţiona tocmai asupra acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu  pătrunde până în adâncul inimii noastre şi ne învaţă că bucuria Sărbătorilor o pierdem şi ne-o furăm singuri. 

1. Principala cauză pentru care nu mai simţim atmosfera de sărbătoare o constituie necunoaşterea semnificaţiei Sărbătorilor. Ea este aliatul deturnării de sens, aşa că tindem să înlocuim Sărbătorile cu orice altceva. Mulţi au auzit astăzi de Hristos (un studiu recent arăta că este cel mai cunoscut personaj din istorie), dar sunt destui cei care nu cunosc cine a fost şi ce a făcut. Asta în vreme ce pseudo-vedetele vremii sunt cunoscute până în cele mai mici amănunte ale vieţii lor: ce mănâncă, unde dorm, cu cine se ceartă sau se împacă, ce preferinţe au. 

Din această ignoranţă se ajunge la petrecerea Crăciunului sub diverse forme, care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu mai au nimic cu esenţa Crăciunului: Naşterea lui Dumnezeu cu trup (într-un viitor text vom aborda separat Crăciunul). Vedem cum în ofertele de Sărbători, importanţa lui Hristos se diminuează până la dispariţia totală. Avem Crăciun tradiţional sau modern, în club, la mall, în locuri sau ţări exotice, oriunde şi oricum (important e să se vândă), mai puţin cum trebuie: în spirit creştin, în Liturghie, în Hristos. Mai mult, aud de situaţii în străinătate când autorităţile chiar recomandă ca în spaţiul public să nu amintim de conotaţiile creştine ale Crăciunului.

Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât de superficiale şi de iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm seama că suntem goi în continuare. Aceasta deoarece fiinţa noastră nu poate fi umplută de bucurie sfântă decât prin valori care înnobilează sufletul şi dau sens vieţii, valorile divinităţii. Vrem, nu vrem, sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la comandă, după cum ni se pare viaţa, la prima vedere. De aceea, cu cât vom refuza mai mult aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai mult bucuria Sărbătorilor.

2. Aşa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de trăire în Sărbători: atitudinile sufleteşti greşite în raport cu Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne lămureşte: Cina este Sărbătoarea la care suntem chemaţi, invitaţii sunt iniţial aleşi de organizator (Crăciunul este organizat de Însuşi Dumnezeu, Cel ce se naşte şi om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitaţiei către toată lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare, Sărbătorile se adresează întregii umanităţi. Şi totuşi…ne intrigă refuzul unor invitaţi.

În realitate, mulţi dintre cei ce se plâng de pierderea bucuriei de Sărbători comit aceeaşi greşeală ca şi aceşti invitaţi. Este vorba despre refuzul sensului autentic al Sărbătorii, înlocuirea lui cu surogate. Refuzând invitaţia la cină, invitaţii pierd esenţialul: comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini. Bucuria unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulţimea felurilor de mâncare, ci în virtuţile sufleteşti pe care şi le împart mesenii. Aşa apare rolul social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care derivă din grecescul „agápe”, care înseamnă iubire. Câţi dintre noi însă mai vedem masa de Crăciun ca şi comuniune? Majoritatea discută mai mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la rugăciune, comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei Sărbătorilor.

3. Dacă pătrundem şi mai adânc înţelesurile pildei amintite, aflăm şi mai multe motive pentru care refuzăm autenticitatea şi o înlocuim cu surogate. Motivele se regăsesc în străfundurile sufletului nostru şi sunt grupate pe trei zone, asemenea situaţilor de refuz din pildă.

Prima zonă este dată de simţul exacerbat al proprietăţii, care produce stres, egoism şi individualism. Ori bucuria nu este niciodată caracteristică celor ce trăiesc în griji, singuri şi egoişti. Ca o confirmare, un interesant punct de vedere vine din zona psihologiei, afirmând că suntem prea obosiţi şi stresaţi să ne mai bucurăm de Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie şi teologie este mai mult decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar frica de a nu pierde proprietăţile,  poziţiile sociale, renumele etc. , caz în care se poate ajunge până la tensiuni şi conflicte interpersonale ce pierd în totalitate orice posibilă atmosferă de sărbătoare.

A doua zonă este ceva mai controversată pentru că reprezintă ataşamentul faţă simţurile noastre trupeşti, reprezentate de cele cinci perechi de boi (aşa cum boii trag încărcătura preţioasă dintr-un car, tot aşa simţurile sunt „motorul informaţional” al sufletului nostru). Sigur că nu putem scăpa de simţuri, dar le putem educa. Greşeala constă în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea plăcerilor prin simţuri. Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată, deoarece odată cu încetarea stimulării simţurilor încetează şi plăcerea, iar lipsa de plăcere provoacă mereu durere (am mai scris despre aceasta, nu insist).

Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este dată de stimularea simţurilor prin cele materiale deoarece când vor înceta stimulii (Moş Crăciun, beculeţele, globuleţele, brazii, mâncărurile, cadourile, plimbările, etc.) va dispărea imediat şi bucuria. Din păcate, mulţi dintre contemporani au transformat Sărbătorile exact în consumism material şi chiar sexual (ce caută sexy-Crăciuniţele alături de ieslea lui Iisus???). Până şi colindele au devenit kitsch, adică producţie comercială de serie. Ca să nu mai spun că transformările obiceiului în consum şi ale consumului în obicei pot obosi şi stresa suficient de mult fiinţa umană, încât Sărbătorile devin mai mult pierzanie decât zidire.

A treia zonă este şi mai controversată. Este vorba ataşamentul absolut faţă de valorile familiale. Deşi familia este primul pas spre comuniunea universală, un mijloc de dobândire a virtuţii dragostei universale (Taina Cununiei este cale a sfinţeniei) totuşi şi aici există pericolul transformării ei în idol, în scop în sine. Ceea ce duce la o formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se discută din ce în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.

Mulţi cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce este total greşit, deoarece se deviază fie într-o izolare faţă de restul societăţii, fie în deviere spirituală prin „cultul familiei”, din care, iarăşi, Hristos este eliminat. Este şi motivul pentru care Ortodoxia nu pune accent mai mult decât trebuie pe rolul familiei în societate. Deşi este de origine divină, familia nu trebuie transformată într-un zeu care îţi acaparează şi ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată tortură.

Însă observ că aici se încearcă o reaşezare a lucrurilor, prin deschiderea unor familii către semenii aflaţi în situaţii speciale: orfani, săraci, însinguraţi etc. Este reafirmarea esenţei Crăciunului: Hristos se naşte nu doar pentru tine şi familia ta, ci şi pentru semenul tău aflat în suferinţă. Nu ne putem permite transformarea familiei într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate să avem familii însingurate).

Prin urmare, cu cât trăim mai puţin creştineşte Crăciunul, cu atât mai mult ni-l furăm singuri, pierzându-i bucuria.

Sursa: Doxologia: Eugen Tanasescu Cum ne furăm singuri Crăciunul

PAGINI WEB:

Predica in Duminica dinainte de Craciun, a Sfintilor Stramosi (Lc. XIV, 16-24)

Primiti Craciunul cu colindatorii, primiti Pruncul Sfant! Povestea lui Craciun.

A venit la noi la poarta,

Un batran frumos la chip,

Si-a-ntrebat daca se poate

Ca sa fie gazduit.

Casa noastra e deschisa,

O, batran strain si bun!

Vino, stai cu noi la masa,

Ca esti obosit de drum!

Dupa ce statu la masa,

Se-nchina evlavios

Si-ncepu sa povesteasca

De nasterea lui Hristos.

Noi, de altfel, ne uitaram

Privind catre el uimiti

Si cuvintele-ascultaram

Langa-ai nostri dragi parinti.

Ne spunea c-a fost odata

Demult, tare de demult,

Un batran, Craciun anume,

Rau la inima si crud.

Si-ntr-o noapte la'lui poarta,

Cineva batand usor,

Ceru ca sa-i gazduiasca

Pana dimineata-n zori.

Cu cuvinte de ocara

Catre poarta alergand,

Vazu-o tanara Fecioara

Si-un batran cu chipul bland.

Si voind el sa-i vorbeasca

Batranu-l ruga zicand

Ca i s-a-mplinit sa nasca

Fecioarei, pe Pruncul Sfant.

Intr-un grajd de oi si vite

Pe-amandoi ii alunga

Sa stea pana-n zorii zilei

Cu toiag i-ameninta.

Si-acolo nascu Fecioara

Pe Fiul lui Dumnezeu

Langa oile si boii

Batranului celui rau.

In iesle, pe fanul rece

Iisus Pruncul privea

Cum boii veneau la Dansul

Si sufland Il incalzeau.

Iar Maria, Maica Sfanta

Sta mirandu-se privind

Cum boii recunostinta

Aratau spre-al lor Stapan.

Dar de-odata se vazura

Ingeri ce din cer veneau

Catre-acea umila sura,

La Prunc si-L preamareau.

Si o stea frumos deasupra,

Stralucit s-a aratat,

Iar trei magi intrand'nauntru,

Pruncului s-au inchinat.

Aur, smirna si tamaie

Magii cu ei au adus

Si cu drag le asezara

Langa ieslea lui Iisus.

Si pastori de oi sosira,

De prin vai si de prin munti

Lui Iisus sa i se-nchine

De ingeri fiind vestiti.

Acea stea vazand batranul

Craciun cel rau si zgarcit,

A-nteles cine-s strainii

Ce la grajd i-a gazduit.

Si cu lacrimi de durere,

Catre iesle alergand

Iertare-ncepu a cere

De la Blandul sau Stapan.

Si inca spunand acestea

Batranul ce povestea

Lacrimile-i udau fata

Si graiul ii tremura.

Voind noi sa ne mai spuna

De-acolo ce s-a-ntamplat

El ne-a zis c-o sa mai vina

Si in urmatorii ani.

Si mergand el catre poarta

Ii urmaram toti tacand,

Iar el arata cu mana

Catre sat asa graind:

Eu la toti in asta seara

Cu colindatori am fost

Si le-am spus minune mare

A nasterii lui Hristos.

Parintele Iustin de la Oasa: "Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos"

"De Craciun, bucuria oamenilor se intalneste cu bucuria lui Dumnezeu"

La Oasa, iarna vine totdeauna mai repede. E primul avanpost in care ninsorile isi pregatesc ofensiva asupra podisului transilvan. Manastirea Oasa se afla in Muntii Sureanu, iar Muntii Sureanu se afla in cer. Sureanu, Parang, Retezat. Muntii dacilor, straluminati de istorie si, de la o vreme, si de credinta in Dumnezeu. Poate si de asta vine iarna asa degraba la Oasa. I-e draga bisericuta de lemn, glasul clopotului si toaca, dar mai ales rugaciunile, atat de inaltatoare, incat ingenuncheaza si muntii, iar cerul revarsa prinos de lumina peste pamant. Semnul Craciunului. Vifornite stelare pornesc in zbor rotit pe deasupra turlelor manastirii, patrund in biserica si ard feeric alaturi de lumanari. Fluturi de aur, poposind pe icoane, pe catapeteasma si strane, pe vesmintele calugarilor ingenuncheati. Soptite la inceput, apoi tot mai puternice, rugaciunile razbesc prin tatanii bisericii si taie carare in iarna, cu jarul lor. Iubirea de Dumnezeu topeste zapada si gerul, trage cerc magic in jurul bisericii, lasand sa se implineasca si-acolo, in ieslea din varf de munte, minunea nasterii lui Hristos.

Prin fiecare fereastra a bisericii de la Oasa se vad stelele de pe cer. De pe fiecare stea tintuita pe bolta cereasca se vede bisericuta din Oasa. Mica, modesta, licarind intre zapezi ca o candela, arde de bucurie si de nadejde, in asteptarea Craciunului.

"Nimeni, in lume, nu praznuieste Craciunul ca noi"

- Manastirea Oasa se afla deasupra lumii, aproape de cer. Cum vine Craciunul in varf de munte? Il simtiti mai aproape pe Dumnezeu?

- Cu-adevarat, Manastirea Oasa este deasupra pamantului. In prelungirea cerului spre pamant. Este chiar cerul de pe pamant. A intra in manastire este totuna cu a intra in cer. Dar in cerul unit cu pamantul. La fel ca manastirea este si Craciunul, o alta prelungire a cerului pe pamant. Este coborarea lui Dumnezeu printre oameni, ca om. El vine mereu cum a venit de la inceput: bland, smerit, plin de dragoste. Iar lumea il primeste cu infiorare si bucurie. Chiar si necuvantatoarele se aduna in jurul lui. Intreaga fire. Nici o vietuitoare nu ramane indiferenta de venirea lui Dumnezeu pe pamant. Vibreaza, se bucura la fel ca si noi. Aici, sus, in munte, toate sunt mai curate. Natura este cartea vietii noastre. Faptele noastre, gandurile si vorbele noastre, toate sunt imprimate in ea. Si cum aici viata oamenilor e mai curata, si natura este la fel. O curatenie care face ca sarbatoarea sa fie puternica, iar Dumnezeu sa fie prezent in ea. Il simtim pe Dumnezeu in masura in care ne curatim. Iar asta se face prin posturi si prin intreaga noastra viata duhovniceasca.

- V-ati nascut in Ardeal, intr-un sat din apropiere de Ocna Mures. Taranii transilvaneni au celebrat totdeauna Craciunul drept cea mai mare sarbatoare de peste an. Va mai amintiti de Craciunul copilariei?

- La noi, Craciunul era anuntat prin colinde. Satul se afla asezat pe o vale, si cand se pornea colindatul era ceva extraordinar. Rasuna toata lumea, tot spatiul, cantecele se auzeau pana-n cer. Mai ales cand se lasa intunericul si ulitele erau luminate doar de zapada si de luminile din ferestre, colindele noastre bateau la portile raiului. Umblam de seara si pana a doua zi dimineata, la sapte. Pana se facea iarasi zi. Veneam acasa inghetati, dar cu sufletul plin de bucuria Craciunului. Daca e sa privim Nasterea Domnului ca pe o propovaduire a evangheliei, eu nu stiu sa se praznuiasca in alta parte a lumii Craciunul, in forma si cu intensitatea pe care le are la noi. Din pacate, azi, sarbatoarea s-a internationalizat. Incet-incet, taina se pierde.

- De ce este asa de important sa ne intoarcem la spiritul traditional al Craciunului?

- Trebuie sa ne intoarcem la sarbatoarea noastra traditionala, pentru ca trebuie sa ne intoarcem la noi insine. Sa ne regasim. Si nu doar la noi, ca persoane izolate, ci si la noi, impreuna cu tot neamul si cu stramosii nostri. Noi nu existam in afara Craciunului. N-am fi noi. Dar ca sa ajungem la noi prin Craciun, trebuie sa ne pregatim. Sa intram in realitatea Craciunului, sa-l aducem in viata noastra. Pentru asta, avem la indemana biserica si spatiul liturgic, rugaciunile si cantarile sfinte. Toate ne ajuta sa ne regasim sufleteste si spiritual. In felul acesta, ne deschidem si cugetul, si sufletul spre Craciun. Existam in Craciun. Trecem in actualitatea noastra fiintiala. Astazi, a fi actual se confunda cu a fi modern. Esti la curent cu cea mai noua informatie si, deci, esti actual. Noi nu putem fi actuali decat prin traditie, prin durata. Actualizarea unui eveniment cum este Craciunul inseamna sa aduci in prezent viitorul, dar si trecutul. Fara traditie, fara specificul nostru romanesc, suntem pe langa actualitate, iar nu in ea, asa cum se credea in mod gresit. Traditia inseamna permanenta, iar permanenta iti da sentimentul prezentului.

"La pacat nu se da dezlegare"

- Oare taranii nostri praznuiau cu atata bucurie Craciunul, pentru ca aveau nevoie de sarbatoare in viata lor, sau pentru semnificatia lui de nastere a lui Hristos si de inceput al vietii crestine?

- "Atata valoare avem ca popor, cata sarbatoare avem", spunea Vasile Bancila. Un popor este cu atat mai sus pe scara valorii, cu cat are o reprezentare mai inalta despre viata. Or, ce reprezentare mai nobila si inalta despre viata sa existe, decat traditia romaneasca si credinta ortodoxa? Asta e maximul. Nu trebuie decat sa le actualizam permanent si suntem salvati.

- Se vorbeste despre o "scara a Craciunului", pe care trebuie sa o urcam, daca vrem sa ajungem in inima sarbatorii. Ea incepe, neabatut, cu postul. Din pacate, esenta lui e redusa adesea doar la mancarea pe care trebuie sa o punem in farfurii. Care este intelesul lui cel profund? De ce trebuie neaparat sa postim?

- Trebuie sa postim cu trupul, dar trebuie sa postim si cu sufletul, ca sa ne aparam de pacat. Postul cu trupul e limitat temporal, pe cand postul fata de pacat este permanent. Nu se poate da dezlegare la pacat. Asta este si esenta postului: o viata superioara, cu atat mai mult in postul Craciunului. Nu vorbim de un post oarecare. Cand incepe postul Craciunului, incepe chiar Craciunul. Intram in post, cu ochii atintiti pe Craciun. Ne pregatim pentru el, pentru a-l incorpora in viata noastra de zi cu zi. Noi mergem din Craciun inspre Craciun. Asa cum traim si in Imparatia Cerurilor, intre "deja" si "nu inca". Imparatia cerurilor este aici, dar inca nu-i deplina. Asa si cu Craciunul. A-nceput prin post, dar inca nu-i deplin, mergem mai departe, pana la Craciunul deplin, la o traire maxima a lui. Si nici aceea nu-i deplina, fiindca mai vine un Craciun, si altul, si altul. Ne desavarsim permanent in asteptarea eternitatii nasterii lui Hristos. Asta e taina. Mergem catre Craciun, cu ochii atintiti pe Craciun. Daca nu-l aduci in prezent, in prim-planul vietii tale, daca nu te pregatesti pentru el, daca nu-l traiesti din toata fiinta, o sa treaca pe langa tine ca o stea cazatoare. A disparut, inainte s-o vezi.

"Sufletul are un mare cuvant de spus"

- Exista vreo diferenta de trairi sufletesti intre postul Craciunului si cel al altor sarbatori crestine? Simtiti starea asta in biserica, printre credinciosi?

- Craciunul e bucurie. Nu stiu cum e la alte popoare, dar noi, romanii, rezonam profund la sarbatoarea Craciunului. Este sarbatoarea neamului nostru. Poate si din cauza ca suntem un popor care are o relatie speciala cu natura. Cu animalele, cu tot ce ne inconjoara. Si nasterea Domnului s-a petrecut intr-un cadru cumva natural, intr-o pestera, intre animale. Au venit si pastori acolo. Eu cred ca prin toate astea am fost si noi reprezentati la nasterea lui Hristos. Ne simtim ca suntem de-acolo, ca am fost de fata. Poate si din cauza asta, avem o reactie mai puternica fata de Craciun. Si structura noastra sufleteasca se potriveste cu el. Cred ca suntem facuti pentru a trai adevarata stare a Craciunului.

- Dincolo de ritualul clasic al slujbei pe care o practicati de Craciun, exista o emotie, o lumina in plus? Sunt rugaciunile mai pline de bucurie ca altadata? Anunta prin traire si prin ardoare marea sarbatoare ce va urma?

- Traim o bucurie dincolo de cuvinte, dincolo de ritualul obisnuit. Sigur, o mare parte a mesajului biblic e transmis prin cuvinte. Dar nu tot. Sufletul are, si el, un mare cuvant de spus. Iradiaza.

Lumina lui face ca vorbele, textele rostite in biserica sa straluceasca, sa raspandeasca bucuria nasterii Domnului printr-o traire deosebita. Intalnirea bucuriei ceresti cu bucuria pamanteasca. O intalnire a bucuriei oamenilor cu bucuria lui Dumnezeu, intrepatrunderea bucuriei lui Dumnezeu cu bucuria noastra, prin imbratisarea cerului cu pamantul. Aceasta bucurie a ramas vie in neamul nostru, in ciuda greutatilor prin care am trecut si prin care trecem. Dar pentru ca atmosfera aceasta sublima, duhul biruitor al Craciunului, sa se poata imprima in viata nostra, trebuie sa ne curatim, nu doar de rau, ci si de lumesc. Trebuie sa inchizi un pic usa lumescului, daca vrei sa te unesti cu cerescul. Mai ales omul de la oras. Stinge televizorul, opreste radioul, creeaza un spatiu de liniste in jurul tau, ca sa-ti poti elibera cugetul, sa-l intorci cu fata catre Craciun. Nu e vorba sa punem lumescul la zid, nu asta e rostul discutiei noastre, dar el nu te ajuta, te trage inapoi. Fa-ti o atmosfera de familie frumoasa si linistita, curata-ti casa si impodobeste-o, primeste colindatori, creeaza-ti o atmosfera launtrica. Daca te intorci, astfel, cu fata catre Craciun, el vine singur la tine. Te patrunde in toata faptura ta. Nimeni n-a ajuns la Dumnezeu. Dumnezeu a venit la noi. Si El n-a venit doar o data, vine la noi cu fiecare Craciun. Trebuie, cum spuneam, doar sa ne intoarcem cu fata spre el. Ce privesti, aia esti. Ce privesti te patrunde. Intra in componenta ta. Ce simplu: priveste spre Craciun si te patrunde Craciunul. Sarbatoarea esti tu.

"Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu"

- Sfintia voastra, de ce avem atata nevoie de sarbatoare, noi, oamenii?

- Sarbatoarea este o explozie a vietii vesnice aici, pe pamant. Ce frumos spunea Blaga: vesnicia s-a nascut la sat. Personalizand vesnicia in Iisus Hristos, daca Dumnezeu e vesnicia si Hristos persoana, atunci inseamna ca si Dumnezeu s-a nascut la sat. Si-acolo unde s-a nascut Dumnezeu, s-a nascut si Craciunul, marea sarbatoare a venirii lui Hristos pe pamant. Odata ce-am descoperit nivelul acesta de intelegere si de asteptare a sarbatorii, e ca si cand am avea acces la rai. Si-am mai putea avea raiul si alta data. De cate ori este iarasi Craciun.

- Craciunul are nevoie de-un loc anume, ca sa fie trait plenar?

- Manifestarile de viata tin totdeauna si de un spatiu anume. Si viata noastra calugareasca tine de un loc anume, de-un spatiu fix. Calugaria nu se realizeaza pe strada, la intamplare, de capul fiecaruia. E intr-o randuiala, intr-un loc, intr-o ierarhie, asa cum a randuit Dumnezeu. Prin urmare, sarbatoarea are si ea nevoie de locul ei. Prin individualismul asta modern, care bantuie lumea de la o vreme, incercam sa ne facem noi sarbatorile, singuri, de capul nostru, cum credem noi, si-asa ramanem cu un Craciun iluzoriu si cu un Iisus de buzunar. Craciunul adevarat trebuie sa faca trecerea de la egocentrism la teocentrism. Sa-l puna pe Dumnezeu in centrul vietii noastre. Alergam mult dupa informatie, dupa a sti, dupa a avea valori materiale. Stramosii nostri traiau pentru a fi, nu pentru a avea. Iar a fi tine de Dumnezeu.

- Manastirea Oasa e inconjurata de paduri nesfarsite, iar padurile sunt pline de salbaticiuni. Oare simt si ele ca vine Craciunul?

- La fel ca omul, si finalitatea naturii este de a fi transfigurata, de a fi inundata de ceresc. Parintele Serafim Rose, care tinea foarte mult la animale, fiind fascinat, in general, de Creatie (a studiat-o cu mare fervoare), in fiecare dimineata, cand se trezea, iesea mai repede din chilie decat ceilalti calugari, dadea un ocol pe la marginea manastirii si saruta toti copacii care-i ieseau in drum. Vazandu-l, un monah l-a intrebat, mirat, intr-o zi: "Ce faci, parinte, saruti copacii?". "Da", i-a raspuns parintele Rose, dar nu i-a dat explicatii. Nu poti sa dai explicatii rationale la trairi supra-rationale. Nu poti explicita suprarationalul, rational. Il constati si te tulburi. Atata tot.

Sa va dau un exemplu. Era pe-aicea, prin padurile astea, un om care a ramas fara munca si fara rost, cand s-a terminat santierul barajului de pe Valea Frumoasei. Era din Moldova si il tineam noi, la manastire. Odata, vara, lucram la fan, si stateam pe iarba, intr-un ragaz, sa ne odihnim. De-odata, a tasnit ca un fulger o vipera, ridicata pe coada, gata sa atace un frate. Noi ne-am cam speriat, dar omul acela s-a apropiat de ea cu blandete, ca de-un copil care vrea sa faca o rautate, a luat un bat si a impins-o usurel deoparte, vorbind cu ea. "De ce vrei sa musti?", a intrebat-o. "N-are nimeni ganduri rele cu tine. Sezi cuminte si vezi-ti de drum". Ca si cand i-ar fi inteles vorbele, vipera s-a mai ridicat o data in aer, apoi s-a dus. Vedeti, ce legaturi minunate, ce relatii pot exista intre om si natura, atunci cand cruzimea si violenta sunt inlocuite cu [...] dragoste? Acuma, iarna, animalele trag si mai tare la oameni. Poienile astea, ingropate in zapada, sunt pline de iepuri salbatici si vulpi. Mai se apropie, cateodata, si ursul, numai lupii si caprioarele coboara in vale, la adapat. Daca omul n-ar distruge natura, am trai intr-un paradis.

- Bunatate, toleranta, compasiune... Sunt aceste forme ale iubirii suficiente ca sa ne apere de raul si de uratul care ne inconjoara din toate partile?

- Binele ne pazeste de rau. Este atata bine si frumusete in oameni si-n natura, iar pentru a le vedea, nu trebuie decat sa dam la o parte perdeaua raului de pe sufletele noastre, prin lucrarea binelui. Sa invatam de la albine, care traiesc numai din flori si, daca le intrebi cum este pamantul, iti vor raspunde ca este plin de flori. Fiecare om este o floare. Iar descoperind binele, adica pe Dumnezeu, vom descoperi ca pamantul este plin de flori, adica de oameni.

- Faptul ca o obste calugareasca se roaga in varf de munte pentru pacatele noastre ne da un sentiment minunat si puternic de ocrotire. Vi se intoarce binele pe care il faceti? De Sfantul Craciun, urca oameni pe munte sa va colinde, sa fie alaturi de dvs. la slujbe si rugaciuni?

- Binele pe care il facem oamenilor prin rugaciune se intoarce, dar nu singur, ci impreuna cu oamenii, inmultit de oameni si chiar inmultit in oameni. Facand bine, nu ramai singur. Nu poate cetatea sa se ascunda in varful muntelui, cum spune Domnul Hristos, nici cetatea binelui si a vietii nu poate sa se ascunda. Noi ne-am urcat in varful muntelui, ca sa luminam lumea, nu ca sa ne ascundem de ea.
La fel cum o lumanare arde producand lumina, asa este si viata noastra, a calugarilor, iar aceasta lumina ne tradeaza, aratandu-ne lumii, care vine sa se incalzeasca si sa se lumineze. Aici, la Oasa, vin in general foarte multi tineri, iar acum, de Craciun, vin in mod special. Motiv pentru care i-am organizat intr-o tabara de iarna. Vin sa se spovedeasca, sa colinde, sa se impartaseasca, sa se intalneasca, sa traiasca, dar vin si dintr-o neputinta, aceea ca nu pot sa nu mai vina.

- Ce-ar trebui sa facem, parinte staret, ca sa meritam sarbatoarea Nasterii lui Hristos?

- Pentru noi, Dumnezeu s-a intrupat in om. In omul Iisus. Pentru ca apoi, prin Iisus, sa se intrupeze in fiecare crestin. Trebuie sa stim ca fiecare suntem intruparea lui Dumnezeu. Diferenta este ca in Iisus Dumnezeu s-a intrupat dupa fiinta, iar in noi se intrupeaza dupa har. Domnul Hristos s-a nascut in istorie intr-o iesle saracacioasa si umila, pentru ca apoi sa ni se nasca din nou, in suflet, de fiecare Craciun. Este vorba de o nastere continua, permanenta a lui Dumnezeu, in noi toti. Daca in urma cu doua milenii n-a existat mai mult de o pestera si conditii saracacioase si umile, pentru nasterea lui Hristos, sa-i facem noi in sufletul nostru o iesle mai buna si mai frumoasa, incalzita si luminata de dragoste. Din punct de vedere spiritual, daca Hristos nu se naste, nu ne nastem nici noi.

Sursa: Formula AS - Parintele IUSTIN MIRON - staretul Manastirii Oasa

Tabara de iarna de la Oasa 

Colind la Oasa 

PAGINI WEB: 

Cuvinte de la Parintele Pantelimon de la Oasa despre diavol, lupta, Apocalipsa si eternitate
Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Oasa in Conferinta "Trup si suflet" de la Arad 

Parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Fara Dumnezeu orice iubire moare"

Semnificatia trupului in viata duhovniceasca

Trupul si starea lui primordiala

Legatura trupului cu sufletul si cu duhul

Suntem frapati de faptul ca, potrivit pasajului biblic din Facere, trupul omului a fost cel dintai creat de Dumnezeu: "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2, 7), tarana desemnand trupul, si suflarea de viata sufletul. Scriptura contrazice aici, de mai inainte, curentele filosofice (ca platonismul, gnosticismul, neoplatonismul) si religioase (precum gnosticismul si origenismul) care vad in trup o realitate secundara, posterioara sufletului, legata de o degradare a realitatii sale sau de o cadere a sufletului ca urmare a unei greseli pe care el ar fi savarsit-o intr-o stare netrupeasca la inceput.

Pe acesta intaietate acordata trupului de Creatorul insusi se intemeiaza valoarea exceptionala recunoscuta lui, de antropologia biblica pe care crestinismul si-a impropiat-o.

Am putea considera ca afirmatia conforma careia omul a fost creat din "tarana luata din pamant" dovedeste o conceptie degradanta despre trup. Dar talcuitorii acestei afirmatii au gasit cu totul alte explicatii: semnul puterii lui Dumnezeu, capabil sa alcatuiasca o fiinta atat de complexa ca omul, pornind de la aproape nimic, sau faptul ca omul poarta in el diversele elemente de baza, pornind de la care sunt alcatuite toate fiintele din univers, Dumnezeu facand astfel din om un micorcosmos recapitulativ si unificator al intregii lumi create, in care omul este fiinta desavarsita. Cat despre "tarana", unii vad in ea partea cea mai curata a pamantului.

Suntem de asemenea frapati de faptul ca acelasi verset biblic arata ca omul este deja prezent si recognoscibil in trupul sau mai inainte chiar ca sufletul sa-i fie adaugat: "luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om". Trupul apare dintr-odata ca ceva omenesc, ca o parte esentiala a omului, ca o realitate care este deja omul.

Aceasta nu inseamna insa ca trupul este o realitate care si-ar putea fi suficienta siesi sau care ar putea subzista prin ea insasi. Potrivit istorisirii biblice, Dumnezeu insufla trupului "suflare de viata", adica sufletul. Doar in acest moment se formeaza cu adevarat omul, care devine o fiinta vie.

Acest suflet este, potrivit antropologiei crestine, alcatuit din doua elemente: sufletul propiu-zis (psychè, anima) si duhul (nous, spiritus).

*

Sufeltul propiu-zis este impartit in trei "parti", pe care Parintii [a se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin], urmand lui Aristotel, le prezinta cateodata ca pe suflete diferite, pentru a arata mai bine ca omul cuprinde in el, in afara de dimenisunea specific omeneasca, si ceea ce caracterizeaza fapturile din regnurile vegetal si animal; dar este vorba mai degaraba de functiile sale cele mai importante sau de "puteri" ale sufletului omenesc, care in sine este unul indivizibil [cf. Sf. Grigorie de Nissa].

La primul nivel se afla "putrea" vegetativa sau vitala, comuna tuturor fiintelor vii, oameni, animale si plante. In ea se afla sursa de viata din organism, care asigura in special functia organelor vitale. Ea are in special ca functii principale hranirea, cresterea, si nasterea.

La al doilea nivel se afla "puterea" animala comuna oamenilor si animalelor. In afara de capacitatea de a avea senzatii si perceptii, ea are doua facultati sau puteri principale: puterea irascibila, din care provin toate formele de agresivitate (intre care, in cazul omului, dimensiunea combativa a vointei sale), si puterea concupiscibila, sursa a emotiilor, dorintelor si a afectivitatii. Acesteia i se adauga deopotriva si imaginatia, sub forma sa elementara de imaginatie reproductiva.

La al treilea nivel se afla "puterea" rationala, proprie omului, care constituie caracteristica principala a naturii sale si il diferentiaza de celelalte fiinte ale creatiei. Aceasta se caracterizeaza in primul rand prin ratiune si prin toate facultatile care i se adauga: constiinta reflexiva, gandirea abstracta, functia lingvistica (omul fiind printre fiintele naturii singurul inzestrat cu ratiune), memoria si imaginatia in formele lor superioare (in care aceasta se arata capabila sa conserve si sa evoce cunostinte abstracte, printre care aceea de a inventa). In al doilea rand, ea se caracterizeaza prin capacitatea de autodeterminare, sursa a libertatii noastre, careia se adauga doua caracteristici: liberul arbitru (sau capacitatea de a alege) si vointa, in dimensiunea sa superioara (care permite punerea in practica a alegerilor facute).

*

Duhul sau intelectul este in general prezentat de Parinti ca fiind partea superioara a sufletului (dar cateodata, cu scopul de a marca mai bine transcedenta sa, ca o capacitate distincta, superioara sufletului)[Astfel se intalneste trihotomia: trup -suflet - duh, in locul dihotomiei: trup- suflet].

Duhul este sursa primordiala a constiintei (reflexive, pe de o parte, morale pe de alta parte), a inteligentei si a capacitatii de autodeterminare, care face din om o fiinta capabila sa aiba stapanire de sine, sa fie independenta si libera. Duhul este capacitatea omului de a avea o cunoastere intelectuala intuitiva, superioara cunoasterii rationale, si mai ales capacitatea de a avea o cunoastere directa sau prin revelatie a realitatilor duhovnicesi; el reprezinta, altfel spus, facultatea contemplativa (theôrètikè) a omului.

Pentru Parinti, in principal, prin duh omul este legat de Dumnezeu, poate sa se intoarca spre El, si mai ales sa tinda catre El si sa se uneasca cu El. Prin duh omul este legat de Dumnezeu in mod obiectiv si definitiv, inca de la crearea sa; duhul este de fapt prin excelenta chipul lui Dumnezeu in om. Acest chip poate fi ascuns sau intinat de pacat, dar nu poate fi nimicit: este pecetea de nesters a fiintei sale adanci, a adevaratei sale naturi, al carui principiu constitutiv esential (sau logos) nu poate fi modificat.

*

Omul, dupa Sfintii Parinti, a fost creat de Dumnezeu trup si suflet, intr-o unitate indisociabila, si este caracterizat atat printr-unul, cat si prin celalalt. Niciunul nu poate defini singur omul ca atare;

  "Trupul modelat, el singur, nu este omul desavarsit, scrie Sfantul Irineu; el nu este decat trup al omului, deci o parte a lui. Sufletul, el singur, nu reprezinta nici el mai mult omul; el nu este decat suflet al omului, deci o parte a lui".

Afirmand ca omul este in acelasi timp si trup si suflet, Sfintii Parinti s-au opus tuturor formelor de materialism sau naturalism care reduc omul la o realitate pur fizica si biologia, care neaga existenta sufletului, sau care il limiteaza la starea de epifenomen al trupului, sau un produs derivat al lui si determinat de el, si care vad doar in trup principiul oricarei actiuni inteprinse de om sau al oricarei stari pe care acesta o incearca.

Corelativ, afirmand ca trupul face parte integranta din insasi fiinta omului, recunoscandu-i o demnitate egala cu aceea a sufletului si refuzand sa-i atribuie un inceput si un destin diferite de ale acestuia din urma, ei contrazic conceptiile spiritualiste, conform carora pe de o parte trupul n-ar fi decat un avatar al sufletului, semnul caderii sale, o sursa de necuratie pentru el, un mormant care l-ar tine vremelnic prizonier, un element care nu i-ar fi esential, ci adaugat, si pentru care, pe de alta parte, sufletul, ar constitui singur esenta omului, care nu s-ar arata si nu s-ar implini decat prin detasarea de trup si prin negarea progresiva a acestuia.

Omul este, deci, in acelasi timp trup si suflet, alcatuit din amandoua aceste substante. Parintii repeta fara incetare ca prin natura sa omul are o dubla alcatuire, ca esenta lui este alcatuita din insumarea acestor doua elemente.

Afirmarea unei duble alcatuiri, a coexistentei celor doua substante si distinctia lor neta nu exprima insa o conceptie dualista. Parintii subliniaza in acelasi timp unitatea alcatuirii omenesti.

Omul este cu atat mai mult unul in cele doua substante, intrucat si sufletul, si trupul provin dintr-acelasi act creator, intr-acelasi moment. Aceasta asociere pe care Dumnezeu a savarsit-o la facerea omului se repeta in acelasi fel la zamislirea fiecarei persoane, in care "un principiu nu-l precede pe celalalt; nici sufletul nu vine inaintea trupului, nici invers".Moartea insasi nu desfiinteaza aceasta unitate a alcatuirii omenesti. Ea nu separa trupul de suflet decat in mod relativ, caci in moarte nici sufletul, nici trupul nu fiinteaza separat, ci sunt intotdeauna trup si suflet, si nu doar ale unui om oarecare, ci ale unui om anume, privit ca un intreg, din care ele continua sa ramana "parti" ale sale.

Aceste cateva puncte de vedere ne arata ca Parintii cauta in mod constant sa apere un echilibru in intelegerea alcatuirii trupului omenesc: cele doua substante care il alcatuiesc sunt distincte fara sa fie separate, si unite fara sa fie amestecate. [Sfantul Simeon Noul Teolog] Astfel, ele nu pot fi considerate unul fara celalalt, nu putem considera omul printr-una, independent de cealalta, chiar daca fiecare isi pastraza propria natura si intr-o oarecare masura propriul sau destin.

Imbinarea sufletului si a trupului implica faptul ca in orice activitate omeneasca cele doua componente actioneaza simultan si ca ele incearca aceleasi dureri, acelaeasi emotii si aceleasi patimi. "Datorita legaturii sale cu trupul, sufletul pare sa fie supus influentei trupului si i-o imprima pe a sa". Astfel, orice miscare a sufletului este insotita de o miscarea trupului, si orice miscare a trupului de o miscare a sufletului; orice act, orice miscare sau orice stare a sufletului omenesc este act, miscare sau orice stare deopotriva a sufletului si a trupului sau.

In alcatuirea omeneasca niciun element nu poate actiona fara ca celalalt sa nu fie implicat. Trupul fara suflet nu poate infaptui nimic, si nici sufletul fara trup, dar din motive diferite: trupul are nevoie de suflet ca sa traiasca si sa se miste, in timp ce sufletul are nevoie de trup pentru a se arata, a se exprima si a actiona asupra lumii exterioare. Caci trupul este slujitorul, reprezentantul sau instrumentul sufletului, instrument indispensabil exercitiului funcitiunilor sale in relatie cu lumea si manifestarii facultatilor sale in conditiile existentei pamantesti. In acest cadru, toate activitatile sufletului, dupa cum se manifesta, nu pot exista decat prin trup.

Astfel,sufletul ramane neexprimat atata vreme cat organele trupesti necesare realizarii activitatii sale nu sunt in stare sa asigure functia lor instrumentala. Asa se intampla in anumite boli care afecteaza aceste organe si le impiedica sa arata anumite capacitati ale sufletului, manifestare pentru care ele au fost firesc randuite. La fel si in cazul embrionului, la care organele, nu sunt inca dezvoltate, dupa cum explica deslusit Sfantul Grigorie de Nyssa:

"Chiar daca sufletul nu se arata la lumina prin anumite activitati, totusi asta nu inseamna ca el este mai putin prezent in embrion. De fapt, configuratia omului in devenire este deja activa, dar sufletul este inca ascuns, pentru ca el nu se poate arata decat dupa ordinea necesara. Astfel el este prezent, dar invizibil; el nu se va arata decat prin exercitiul activitatii sale naturale, insotind dezvoltarea trupului"; "activitatile sufletului se dezvolta in corelatie cu formarea si desavarsirea trupului care il primeste".

Sufletul omenesc apare deci ca atare inca de la inceputul existentie sale, in care trupul si sufletul sunt de la inceput unite in persoane care deja exista. Daca trupul nu exista decat sub forma embrionara, sufletul si duhul insa sunt inca de la inceput deplin prezente, chiar daca nu se pot manifesta decat pe masura ce trupul se dezvolta. Din acest motiv, Parintii greci, care nu impartasesc gandirea lui Aristotel (reluata in Evul Mediu de Toma de Aquino), conform careia sufletul rational (propriu-zis omenesc) ar fi insuflet in trup la mai multe luni dupa existenta acestuia, considera o crima avortul savarsit chiar in primele saptamani de existenta embrionara.

Consideratiile precedente, care insista asupra legaturii stranse intre sufelt si trup, nu trebuie sa ne faca insa sa uitam ca sufletul are o natura diferita de cea a trupului, el fiind netrupesc. Sufletul are si isi pastreaza intaietatea in raport cu trupul; sufletul este cel ce da viata trupului; sufletului ii datoreaza trupul organizarea sa; sufletul este cel care ii coordoneaza activitatea si ii mentine unitatea. Imbinarea sufeltului si a trupului este de fapt datorata sufletului, care patrunde trupul in intregime, dupa cum lummina patrunde si strabate aerul.

La fel si in cazul duhului: el nu este exterior trupului, ci, la fel ca si sufletul, se uneste cu el, nu cu una din partile sale, ci in totalitatea sa, si il patrunde in intregime, la fel cum patrunde si sufletul intreg.

Prin aceasta legatura trupul primeste impreuna cu sufletul posibilitatea de a participa integral la viata duhovniceasa. 

Duhul are de fapt putera de a supune toate celelalte ale alcatuirii omenesti, de a le face conforme lui si de a le induhovnici, transmitandu-le pana in fiinta lor cea mai intima energiile dumnezeiesti, pe care, datorita naturii sale, el este cel mai potrivit, si primul care le primeste. Astfel, prin intermediul sau, omul, cu sufletul sau, dar de asemeni cu trupul sau, se poate uni cu Dumnezeu si poate deveni partas la viata dumnezeiasca in totalitatea fiintei sale.

Trupul creat dupa chipul lui Dumnezeu

Valoarea de capatai recunoscuta de crestinism trupului nu tine doar de faptul ca acesta este legat de suflet si de duh si ca participa potrivit propriei sale naturi la viata duhovniceasca a omului, ci si de faptul ca omul in intregime a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, potrivit caritii Facerii:

"Si a spus Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra [...]" Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Fac. 1, 26-27).

Cei mai multi dintre Sfintii Parinti subliniaza faptul ca in primul rand prin duhul sau omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, pentru ca duhul este inzestrat cu inteligenta si capabil de autodeterminare sau de libertate (caci acestea sunt facultatile cele mai de seama ale omului si cele pe care Dumnezeu le poseda in mod desavarsit), dar de asemenea, duhul are calitati dumnezeiesti, ca imaterialitatea, nestricaciunea, nemurirea, nepatimirea. Multi dinte Sfintii Parinti ezita sa considere ca trupul este intocmit si el dupa chipul lui Dumnezeu, dar o fac mai ales din motive de ordin pedagogic; ei vor sa evite orice afirmatie conforma careia Dumenzeu ar avea trup, sau ar fi intr-o oarecare masura material. Unii dintre ei totusi nu ezita sa considera ca trupul a fost si el facut dupa chipul lui Dumnezeu [Sf. Irineu de Lyon, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie Palama], ceea ce urmeaza de altfel cartii Facerii, care nu desparte sufletul si trupul, ci priveste omul ca pe un tot unitar. Unii Parinti justifaca acasta ultima pozitie subliniind faptul ca trupul este infasurat si inclus intr-o oarecare masura de catre duhul, care il patrunde in intregime; altii au in vedere frumusetea trupului in starea lui primordiala, oglindire vizibila a frumusetii lui Dumnezeu; altii, mai adanc, considera ca omul a fost plasmuit dupa chipul lui Hristos, Cuvantul intrupat, Dumnezeu prevazand din vesnicie Intruparea Fiului Sau.

CONTINUARE LA: 

Jean Claude Larchet: "Trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca"

***

Trupul mantuit si indumnezeit prin Cuvantul intrupat

Intruparea

Prin Intruparea Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, trupul omenesc isi regaseste valoarea in cea mai inalta masura. Facand din Intrupare unul dintre punctele fundamentale ale credintei sale si unul dintre principalele sale fundamente, crestinismul este religia care recunoaste cea mai mare importanta si valoare trupului si il incredinteaza celei mai inalte meniri.

Intruparea semnifica faptul ca Dumnezeu insusi, in persoana Fiului sau, a luat nu doar duh si sufleti omenesc, ci si trup omenesc. Notam ca termenul traditioanl de "intrupare" - care semnifica la modul genral ca Fiul lui Dumnezeu a devenit om, a asumat natura omeneasca in tot ceea ce este ea si chiar in starea ei cazuta (mai putin pacatul si patimile) - insista asupra faptului ca Dumnezeu a luat trup sau S-a intrupat.

Faptul ca Dumnezeu a devenit om si, mai mult, faptul ca El a luat un trup era un lucru nemaiintalnit in religiile si intelepciunile Antichitatii, "pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie" (1, Cor. 1, 23).

Zamislirea si nasterea fecioreasca ale lui Hristos nu semnifica in ochii Sfintilor Parinit un dispret pentru casatorie sau pentru modalitatile insesi ale zamislirii si ale nasterii, ci libertatea lui Hristos fata de consecintele pacatului stramosesc, ale carui mostenitor este fiecare om ce se naste (patimirea, stricaciunea, moartea, si o anumita tendinta de a pacatui). Nefiind zamislit si nascut dupa "legea firii" obisnuite, Hristos nu indura ca ceilalti oameni, ci Isi asuma in mod voluntar si liber patimirile naturale si nevinovate (foamea, setea, suferinta, teama, tristetea, ...), putreziciunea si moartea. Astfel El a putut sa ne slobozeasca in persoana Sa de asuprirea lor si, in general, de stapanirea, prin mijlocirea lor, a pacatului si a diavolului asupra noastra.

Rolul trupului lui Hristos in lucrarea mantuirii

Avand un trup si patimind in el tot ceea ce noi patimim intr-al nostru, Hristos poate astfel, prin puterea care Ii este proprie ca Dumnezeu, sa indumnezeiasca si sa sfinteasca ceea ce este bun si sa nimiceasca ceea ce este rau, dupa cum face si pentru sufletul nostru.

Evangheliile ne arata cu realism ca prin propriul Sau trup Hristos plineste mantuirea noastra.

Astfel, in pustie, in cele trei ispitiri la care Se expune in mod voluntar, pentru a le invinge, si pentru a ne ingadui si noua sa izbandim, suntem impresionati de rolul important pe care il joaca trupul, fie ca este vorba de a simti foamea, de a se arunca de pe aripa templului sau de a se inchina inaintea diavolului (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13). Trupul joaca astfel un rol capital in suferintele mantuitoare ale Patimii si Crucii.

Dupa ce a aratat cum starea patimitoare care afecteaza omul cazut in trupul sau, apoi in sufletul sau, constituie un punct fragil de care se folosesc diavolii pentru a-l ispiti si tari catre patimile rele (o serie de patimi fiind legat de cautarea placerii, o alta serie de fuga de durere, o alta serie inca de imbinarea acestor doua tendinte), Sfantul Maxim Marturisitorul arata de asemeni cum Hristos, in special in cele doua episoade de capatai ale lucrarii Sale mantuitoare, situate la inceputul si la sfarsitul vietii Sale publice, petrecerea in pustie si Patimirea, a surpat stapanirea diavolilor asupra firii noastre. In pustiu, tinand piept ispitirilor legate de atractia placerilor, El ne-a dobandit puterea de a invinge toate care vin din aceasta tendinta; in vremea Patimirii si pe Cruce, aratandu-Se neclinti in fata ispitei de a fugi de durere, El ne-a dobandit puterea de a scapa de patimile care vin din aceasta tendinta.

Dar si in minunile pe care Hristos le-a savarsit, trupul Sau a avut un rol deosebit de important. Dupa cum subliniaza cu tarie Sfantul Maxim, urmand Sfantului Chiril al Alexandirei, minunea nu se implineste doar prin porunca voii dumnezeiesti a lui Hristos si prin energia atotputernica, care-I este proprie ca Dumnezeu, ci si prin glasul si atingerea trupului Sau omenesc.

"Luati, mancati, acesta este Trupul Meu"

Este indeosebi caracteristic faptul ca atunci cand Hristos vrea sa-i faca pe credinciosi partasi ai Sai in felul cel mai profund si mai intim, si sa-i impartaseasca de ceea ce El insusi, le da spre mancare propriul Sau trup si propriul sau sange (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).

Impartasindu-se cu trupul si sangele lui Hristos, credinciosul se impartaseste totodata cu sufletul si duhul lui Hristos, altfel spus cu intreaga Sa persoana. Aici vedem confirmate de Hristos insusi, pe de o parte, legatura esentiala care uneste in fiinta omeneasca trupul, sufletul si duhul, si, pe de alta parte, faptul ca trupul implica intreaga persoana. In cazul lui Hristos, inte altele, firea omeneasca fiind in persoana Sa unita cu firea dumnezeiasca, impartasirea cu trupul Sau implica impartasirea cu natura dumnezeiasca si, deci, nu doar cu persoana Cuvantului, ci si cu persoana Tatalui si cea a Sfantului Duh, pentru ca firea dumnezeiasca este una si comuna celor trei Persoane dumnezeiesti.

Schimbarea la Fata

Aceasta stransa legatura intre firea omeneasca a lui Hristos si firea Sa dumnezeiasca s-a aratat in mod stralucit in momentul Schimbarii la Fata, cand trupul lui Hristos a devenit in mod vazut, in ochii apostolilor prezenti, deschisi pe neasteptate de Duhul Sfant, transparenti la energiile dumnezeiesti, si cand, prin trupul Sau, firea omeneasca a lui Hristos s-a revelat ca plina, scaldata, inconjurata si pe deplin patrunsa de ele. Prin Schimbarea la Fata li s-a deschis celor care sunt vrednici posibilitatea sa vada in Lumina dumnezeiasca necreata pe Hristos slavit in trupul Sau, dar si, fiind profund uniti cu Hristos, sa primeasca si sa arata prin har aceeasi lumina pe care Hristos o are prin natura Sa si pe care El o raspandeste. Schimbarea la Fata marturiseste, asadar, in mod stralucit, nu doar dumnezeirea-umanitatea lui Hristos, stransa legatura si intrepatrundere in persoana Sa a celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, dar si chemarea noastra de a fi indumnezeiti prin har in totalitatea fiintei noastre, inclusiv in trupul nostru.

Atat in Schimbarea la Fata, cat si in Sfanta Impartasanie, se arata, deci, valuarea duhovniceasca suprema oferita trupului omenesc de catre Hristos insusi. In aceste doua evenimente ni s-a aratat limpede ca in Hristos "locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Se mai arata astfel dinainte inalta valuare recunoscuta de Hristos prin Sfanta Impartasanie, si ajunge astfel la asemanare, iar prin har devine purtator al energiilor dumnezeiesti.

Moartea si invierea

Moartea lui Hristos pe Cruce, acolo unde "a purtat pacatele noastre in trupul Sau" (1 Petru 2, 24), arata voina dumnezeiasca de a-i slobozi pe oameni din robia pacatului si a diavolului care ii stapaneau dimpreuna, de la caderea lui Adam, si ii biruiau prin moarte, tinandu-i prizonieri in iad. Ea marturiseste de asemeni vointa de a slobozi trupul de putreziciune, de descompunere si de moartea vesnica. Aici inca trebuie sa subliniem, impreuna cu Apostolul Pavel, rolul primordial pe care l-a avut trupul lui Hristos in plinirea mantuirii si a indumnezeirii potentiale a tuturor oamenilor:

"suntem sfintiti prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, savarsita o data pentru totdeauna" (Evr. 10, 10).

Invierea marturiseste aceasta slobozire si aceasta victorie dobandite pentru totdeauna de Hristos, pentru toti oamenii, prin care viata vesnica este daruita nu doar sufletului, ci si trupului.

Inviat, trupul lui Hristos arata in el trasaturile trupului nostru dupa inviere, pe care le aveau deja trupurile protoparintilor in Rai. El a ajuns la un mod de existenta supranatural. Are o infatisare diferita (cf. Marcu 16, 12), astfel incat ucenicii Sai nu pot sa-L recunoasca (cf. Ioan 21, 4; Luca 24, 16 si 37), si nu mai e supus de acum legilor materiei; il vedem astfel capabil sa patrunda prin usile incuiate (cf. Ioan 20, 19 si 26), sa se arate in acelasi moment in mai multe locuri diferite (cf. Marcu 16, 9-14), sau sa se faca nevazut de cei din jur (cf. Luca 24, 31). Hristos are insa, intotdeauna, un trup omenesc, care este propriu Sau trup (cf. Luca 24, 39-40; ioan 20, 27).

Inaltarea

Inaltarea lui Hristos la ceruri da marturie de aceasta noua stare a trupului omenesc, capabil sa se sustraga legilor gravitatiei (de care vor da marturie, potrivit masurii lor, misticii, prin inaltarea lor de la pamant in vremea rugaciunii). Dar acest ultim episod al vietii pamantesti al lui Iisus Hristos are evident o semnificatie mai adanca: cea de acces la viata vesnica, a imparatiei cerurilor a trupului inviat, cea a slavirii omului care a fost mantuit in intreaga sa fiinta, suflet si trup. In El insusi, Hristos ridica omenirea mantuita si indumnezeita in intregimea firii sale, pentru a o face partasa vietii Sfintei Treimi si intemeiaza posibilitatea pentru toti oamenii de a avea parte de o aceeasi menire duhovncieasca.

Aceasta menire corespunde planului lui Dumnezeu de la crearea omului, care ramane neschimbat, in ciuda caderii sale. Hristos a venit sa plineasca lucrarea inceputa de primul om, pe care insa, din princia propriei greseli, n-a izbutit si-o duca la bun sfarsit.

Hristos, doctorul trupurilor

Din aceste episoade ale vietii lui Hristos, prin care implineste in El insusi mantuirea si indumnezeirea omenirii, pe care El a asumat-o, se arata inaltul rol duhovnicesc si valuarea transcendenta recunoscuta de Insusi Dumnezeu trupului omenesc.

Aceast fapt este confirmat in alt fel prin atentia sporita si extrema compasiune pe care Hristos le manifesta de-a lungul intregii Sale vieti pamantesti fata de toti cei care sufera in trupurile lor, fie ca indura foame sau sete, fie ca sunt bolnavi sau infirmi... Numeroasele istorisiri ale minunilor pe care ni le relateaza Evangheliile marturisesc din belsug faptul ca Hristos, mai ales in primele timpuri ale crestinismului, a fost considerat Doctorul suprem, nu doar al sufletelor, ci si al trupurilor. Mila lui Hristos, iar mai apoi a uncenicilor Sai, fata de bolnavi si infirmi a produs uimire intr-o epoca in care intelepciunile si religiile dominante aveau tendinta de a se ocupa mai degraba de cei sanatosi si nu acordau importanta decat slobozirii sufletului. Aratand dragostea lui Dumnezeu pentru om, Hristos arata ca El vine sa-l mantuiasca in intregime, suflet si trup, nu doar in aceasta viata in care El il cheama sa guste atat cu sufletul, cat si cu trupul sau, din bunatatile cele fagaduite, dar si dupa moartea sa, in lumea de dincolo, unde El il meneste, dupa ce i-a inviat trupul si l-a facut fara de putrejune, sa se bucure desavarsit de aceste bunatati, cu intreaga sa fiinta, altfel spus, cu tot duhul lui, cu tot sufletul lui si cu tot trupul sau, pe vecie.

Vindecarea trupului de catre Hristos apare cel mai adesea ca un semn si un simbol al vindecarii pe care El a venit sa o aduca fiintei omenesti, si in primul rand al vindecarii ei duhovnicesti. Aici, iarasi, trupul omenesc apare nu doar ca o parte a firii omenesti, indisociabila de celelalte doua (suflet si duh), dar si ca o dimensiune a persoanei, pe care o exprima si la care trimite, in totalitatea ei. Dupa cum a aduce un prejudiciu trupului inseamna a aduce un prejudiciu intregii persoane, a ingriji trupul si a-l vindeca inseamna a avea grija de intreaga persoana.

Datorita faptului ca toti oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumenezeu, pe de o parte, iar Cuvantul, devenind om, a asumat, pe de alta parte in El Insusi intreaga omenire, orice rau facut unui om, nu doar sufletului sau, ci si trupului, Il raneste pe Hristos, la fel cum orice bine, trupesc sau sufletesc, facut omului, se adreseaza, prin el, lui Hristos:

"Doamne, cand Te-am vazut flamand si te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?" [...] "adevarat zic voua: Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie mi-ati facut" [...] "Intrcat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu mi-ati facut" (Matei 25, 37-45).

***

Trupul in viata duhovniceasca

Crestinul, madular al trupului lui Hristos

Biserica este locul in care crestinul primeste personal harul mantuitor si indumnezeitor, dobandit de Hristos pentru toti oamenii. Or, este semnificativ faptul ca Biserica este privita ca trup al lui Hristos, si fiind integrat in Biserica, crestinul devine madular al trupului lui Hristos (cf. 1 Cor. 12, 27; Efes. 5, 30). Toti crestinii formeaza astfel un singur trup, care apartine lui Hristos (cf. Rom. 12, 5; 1 Cor. 12, 12-13), al carui cap El este (cf. Efes. 1, 23). Ei devin astfel madulare nu doar ale lui Hristos, ci si unii altora (cf. Rom. 12, 5), natura omeneasca care a fost dezbinata si faramitata prin pacat regasindu-si unitatea in Hristos. In acest trup fiecare exista cu particularitatile sale personale si harismele sale proprii (cf. Rom. 12, 6-8; 1 cor. 12, 4-11; 28-30), diferenta intre persoane nemaifiind prilej de opozitie, singularitatea fiecareia nemaifiind sursa de superioritate, nici de inferioritate, nici de excludere a celorlalti (cf. 1 Co. 12, 14-17), ci facand loc unei vieti in care stapaneste intelegerea si armonia (cf. Ep; 4, 16), fiecare madular avand, ca si in trupul fizic, o functie unica, de neinlocuit, indispensabila celorlalti, complementara lor, contribuind la viata si binele intregului (cf. 1 Co. 14, 7; 14-25) si aratandu-se solidara celorlalti (cf. 1 Co. 12, 24-26).

Prin Sfintele Taine omul devine madular al Bisericii, trupul divino-uman al lui Hristos, si primeste harul dobandit de Hristos pentru omenire prin iconomia Sa mantuitoare si indumnezeitoare. Altfel spus, in Sfintele Taine noi suntem pusi in relatie ontologica cu Hristos insusi, suntem in mod concret uniti cu El, prin harul Duhului Sfant, care este invocat de Biserica. Acest har este comunicat persoanei intregi prin intermediul semnelor vizibile si materiale care constituie riturile si care se aplica mai intai de toate trupului sau.

Trupul detine astfel un loc deosebit de important in primirea Sfintelor Taine. Vedem din nou ca el reprezinta si exprima persoana intreaga, lucru izbitor mai ales in vechile ritualuri crestine, pe care Biserica Ortodoxa le-a pastrat cu credinciosie, in care simbolismul este omniprezent si in care diferitele organe si diversele functii ale trupului sunt puse in relatie cu organele si functiile sufletului si cu activitatile si starile vietii duhovnicesti. Acest simbolism, de o mare bogatie, nu poate fi aici analizat in mod amanuntit.

Sa ne amintim doar de ritul central al Botezului, cel al triplei afundari si scoaterii din apa, care semnifica moartea celui botezat fata de "omul cel vechi" si invierea sa la conditia de "om nou"; si se face de trei ori pentru a simboliza deopotriva Preasfanta Treime, care si este invocata, si cele trei zile pe care Hristos le-a petrecut in mormant inainte de a invia.

Sa ne aducem aminte si de ritul principal al Mirungerii in care preotul unge cu Sfantul si Marele Mir - insemnand cu semnul Crucii si spunand: "pecetea darului Sfantului Duh" - fruntea, ochii, narile, buzele, urechile, pieptul, mainile si picioarele celui botezat. Astfel, fiecare dintre simturile omului, simbolizate prin aceste diferite organe trupesti, primeste harul care ii ingaduie sa se indrepte catre Dumnezeu si sa se activeze deplin intr-un sens conform voii Sale, avand ajutorul Sfantului Duh, energia Sa vie, sfintitoare, luminatoare si indumnezeitoare. Vedem ca sunt unse cele cinci simturi care sunt in om portile lumii exterioare, prin care inainte pacatul avea acces in el, si care trebuie sa fie de acum inainte pazite de el, cu ajutorul harului, de orice irupere a raului venit din "lume", si sa devina, dimpotriva, izvor al contemplarii lui Dumnezeu si al plinirii voii Sale in creatie. Sunt unse astfel fruntea (simbolul duhului si al tuturor facultatilor intelectuale), pieptul, in care salasluieste inima, centrul duhovnicesc al fiintei sale (pe care crestinul trebuie sa o pazeasca de acum inainte de aplecarile cele rele, de sentimentele rele, de intentiile rele, de voirile rele si de relele miscari care se nasc in ea, si din care trebuie sa faca, mai ales prin rugaciune, salas al Duhului), mainile (care trebuie de acum inainte sa slujeasca la savarsirea lucrarilor dumnezeiesti), si picioarele (care trebuie sa mearga in caile Domnului). Omul isi regaseste astfel, prin har, capacitatea intrebuintarii duhovnicesti a diferitelor facultati ale sufletului sau si ale diferitelor organe ale trupului sau, de care dispunea in conditia sa din Rai.

In Euharistie, cel botezat Il primeste pe Hristos, Care i se impartaseste cu trupul si sangele Sau, intreg, nu doar ca om, ci si ca Dumnezeu, pentru ca "in El locuieste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Prin trup credinciosul Il primeste pe Hristos drept hrana, dar Il asimileaza in intreaga sa fiinta (trup, suflet si duh); trupul lui Hristos se raspandeste in toate membrele trupului, dar si in toate puterile sufletului, si se amesteca profund cu ele [Cf. Sf. Ioan Gura de Aur]. Cel care Il primeste devine astfel "hristofor", purtator al lui Hristos. Prin Impartasanie, Hristos Se salasluieste in crestin, si crestinul in Hristos: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 56). "Prin aceasta taina Dumnezeu Se amesteca cu firea noastra supusa putrejunii, pentru a indumnezei omenirea si a o face partasa dumnezeirii Sale", spune Sfantul Grigorie de Nyssa. Dar mai inainte, aceasta hrana duhovncieasca hraneste, curata, sprijina, intareste, fortifica si apara impotriva oricarui rau atat trupul, cat si sufletul. Hrana aceasta, desi e absorbita de trup si pune in miscare functiile digestive, se deosebeste insa de hrana obisnuita si este intr-un mod diferit sursa de viata pentru cel care o primeste. Hrana materiala, talcuieste Sfantul Nicolae Cabasila,

"fara nicio indoiala ne tine in viata, dar nu ne da prin ea insasi viata, in timp ce Painea vietii este insasi Viata, care face vii pe cei ce gusta dintr-insa. Caci pe cand hrana trupeasca se mistuie si se schimba in launtrul nostru (...), in Impartasanie lucrurile stau chiar dimpotriva: Painea vietii ea insasi schimba, preface si umple de viata pe cel care se impartaseste de ea".

(Din Semnificatia trupului in ortodoxie de Jean-Claude Larchet, Ed. Basilica, 2010)