Semnificatia trupului in viata duhovniceasca

Trupul si starea lui primordiala

Legatura trupului cu sufletul si cu duhul

Suntem frapati de faptul ca, potrivit pasajului biblic din Facere, trupul omului a fost cel dintai creat de Dumnezeu: "Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2, 7), tarana desemnand trupul, si suflarea de viata sufletul. Scriptura contrazice aici, de mai inainte, curentele filosofice (ca platonismul, gnosticismul, neoplatonismul) si religioase (precum gnosticismul si origenismul) care vad in trup o realitate secundara, posterioara sufletului, legata de o degradare a realitatii sale sau de o cadere a sufletului ca urmare a unei greseli pe care el ar fi savarsit-o intr-o stare netrupeasca la inceput.

Pe acesta intaietate acordata trupului de Creatorul insusi se intemeiaza valoarea exceptionala recunoscuta lui, de antropologia biblica pe care crestinismul si-a impropiat-o.

Am putea considera ca afirmatia conforma careia omul a fost creat din "tarana luata din pamant" dovedeste o conceptie degradanta despre trup. Dar talcuitorii acestei afirmatii au gasit cu totul alte explicatii: semnul puterii lui Dumnezeu, capabil sa alcatuiasca o fiinta atat de complexa ca omul, pornind de la aproape nimic, sau faptul ca omul poarta in el diversele elemente de baza, pornind de la care sunt alcatuite toate fiintele din univers, Dumnezeu facand astfel din om un micorcosmos recapitulativ si unificator al intregii lumi create, in care omul este fiinta desavarsita. Cat despre "tarana", unii vad in ea partea cea mai curata a pamantului.

Suntem de asemenea frapati de faptul ca acelasi verset biblic arata ca omul este deja prezent si recognoscibil in trupul sau mai inainte chiar ca sufletul sa-i fie adaugat: "luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om". Trupul apare dintr-odata ca ceva omenesc, ca o parte esentiala a omului, ca o realitate care este deja omul.

Aceasta nu inseamna insa ca trupul este o realitate care si-ar putea fi suficienta siesi sau care ar putea subzista prin ea insasi. Potrivit istorisirii biblice, Dumnezeu insufla trupului "suflare de viata", adica sufletul. Doar in acest moment se formeaza cu adevarat omul, care devine o fiinta vie.

Acest suflet este, potrivit antropologiei crestine, alcatuit din doua elemente: sufletul propiu-zis (psychè, anima) si duhul (nous, spiritus).

*

Sufeltul propiu-zis este impartit in trei "parti", pe care Parintii [a se vedea Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin], urmand lui Aristotel, le prezinta cateodata ca pe suflete diferite, pentru a arata mai bine ca omul cuprinde in el, in afara de dimenisunea specific omeneasca, si ceea ce caracterizeaza fapturile din regnurile vegetal si animal; dar este vorba mai degaraba de functiile sale cele mai importante sau de "puteri" ale sufletului omenesc, care in sine este unul indivizibil [cf. Sf. Grigorie de Nissa].

La primul nivel se afla "putrea" vegetativa sau vitala, comuna tuturor fiintelor vii, oameni, animale si plante. In ea se afla sursa de viata din organism, care asigura in special functia organelor vitale. Ea are in special ca functii principale hranirea, cresterea, si nasterea.

La al doilea nivel se afla "puterea" animala comuna oamenilor si animalelor. In afara de capacitatea de a avea senzatii si perceptii, ea are doua facultati sau puteri principale: puterea irascibila, din care provin toate formele de agresivitate (intre care, in cazul omului, dimensiunea combativa a vointei sale), si puterea concupiscibila, sursa a emotiilor, dorintelor si a afectivitatii. Acesteia i se adauga deopotriva si imaginatia, sub forma sa elementara de imaginatie reproductiva.

La al treilea nivel se afla "puterea" rationala, proprie omului, care constituie caracteristica principala a naturii sale si il diferentiaza de celelalte fiinte ale creatiei. Aceasta se caracterizeaza in primul rand prin ratiune si prin toate facultatile care i se adauga: constiinta reflexiva, gandirea abstracta, functia lingvistica (omul fiind printre fiintele naturii singurul inzestrat cu ratiune), memoria si imaginatia in formele lor superioare (in care aceasta se arata capabila sa conserve si sa evoce cunostinte abstracte, printre care aceea de a inventa). In al doilea rand, ea se caracterizeaza prin capacitatea de autodeterminare, sursa a libertatii noastre, careia se adauga doua caracteristici: liberul arbitru (sau capacitatea de a alege) si vointa, in dimensiunea sa superioara (care permite punerea in practica a alegerilor facute).

*

Duhul sau intelectul este in general prezentat de Parinti ca fiind partea superioara a sufletului (dar cateodata, cu scopul de a marca mai bine transcedenta sa, ca o capacitate distincta, superioara sufletului)[Astfel se intalneste trihotomia: trup -suflet - duh, in locul dihotomiei: trup- suflet].

Duhul este sursa primordiala a constiintei (reflexive, pe de o parte, morale pe de alta parte), a inteligentei si a capacitatii de autodeterminare, care face din om o fiinta capabila sa aiba stapanire de sine, sa fie independenta si libera. Duhul este capacitatea omului de a avea o cunoastere intelectuala intuitiva, superioara cunoasterii rationale, si mai ales capacitatea de a avea o cunoastere directa sau prin revelatie a realitatilor duhovnicesi; el reprezinta, altfel spus, facultatea contemplativa (theôrètikè) a omului.

Pentru Parinti, in principal, prin duh omul este legat de Dumnezeu, poate sa se intoarca spre El, si mai ales sa tinda catre El si sa se uneasca cu El. Prin duh omul este legat de Dumnezeu in mod obiectiv si definitiv, inca de la crearea sa; duhul este de fapt prin excelenta chipul lui Dumnezeu in om. Acest chip poate fi ascuns sau intinat de pacat, dar nu poate fi nimicit: este pecetea de nesters a fiintei sale adanci, a adevaratei sale naturi, al carui principiu constitutiv esential (sau logos) nu poate fi modificat.

*

Omul, dupa Sfintii Parinti, a fost creat de Dumnezeu trup si suflet, intr-o unitate indisociabila, si este caracterizat atat printr-unul, cat si prin celalalt. Niciunul nu poate defini singur omul ca atare;

  "Trupul modelat, el singur, nu este omul desavarsit, scrie Sfantul Irineu; el nu este decat trup al omului, deci o parte a lui. Sufletul, el singur, nu reprezinta nici el mai mult omul; el nu este decat suflet al omului, deci o parte a lui".

Afirmand ca omul este in acelasi timp si trup si suflet, Sfintii Parinti s-au opus tuturor formelor de materialism sau naturalism care reduc omul la o realitate pur fizica si biologia, care neaga existenta sufletului, sau care il limiteaza la starea de epifenomen al trupului, sau un produs derivat al lui si determinat de el, si care vad doar in trup principiul oricarei actiuni inteprinse de om sau al oricarei stari pe care acesta o incearca.

Corelativ, afirmand ca trupul face parte integranta din insasi fiinta omului, recunoscandu-i o demnitate egala cu aceea a sufletului si refuzand sa-i atribuie un inceput si un destin diferite de ale acestuia din urma, ei contrazic conceptiile spiritualiste, conform carora pe de o parte trupul n-ar fi decat un avatar al sufletului, semnul caderii sale, o sursa de necuratie pentru el, un mormant care l-ar tine vremelnic prizonier, un element care nu i-ar fi esential, ci adaugat, si pentru care, pe de alta parte, sufletul, ar constitui singur esenta omului, care nu s-ar arata si nu s-ar implini decat prin detasarea de trup si prin negarea progresiva a acestuia.

Omul este, deci, in acelasi timp trup si suflet, alcatuit din amandoua aceste substante. Parintii repeta fara incetare ca prin natura sa omul are o dubla alcatuire, ca esenta lui este alcatuita din insumarea acestor doua elemente.

Afirmarea unei duble alcatuiri, a coexistentei celor doua substante si distinctia lor neta nu exprima insa o conceptie dualista. Parintii subliniaza in acelasi timp unitatea alcatuirii omenesti.

Omul este cu atat mai mult unul in cele doua substante, intrucat si sufletul, si trupul provin dintr-acelasi act creator, intr-acelasi moment. Aceasta asociere pe care Dumnezeu a savarsit-o la facerea omului se repeta in acelasi fel la zamislirea fiecarei persoane, in care "un principiu nu-l precede pe celalalt; nici sufletul nu vine inaintea trupului, nici invers".Moartea insasi nu desfiinteaza aceasta unitate a alcatuirii omenesti. Ea nu separa trupul de suflet decat in mod relativ, caci in moarte nici sufletul, nici trupul nu fiinteaza separat, ci sunt intotdeauna trup si suflet, si nu doar ale unui om oarecare, ci ale unui om anume, privit ca un intreg, din care ele continua sa ramana "parti" ale sale.

Aceste cateva puncte de vedere ne arata ca Parintii cauta in mod constant sa apere un echilibru in intelegerea alcatuirii trupului omenesc: cele doua substante care il alcatuiesc sunt distincte fara sa fie separate, si unite fara sa fie amestecate. [Sfantul Simeon Noul Teolog] Astfel, ele nu pot fi considerate unul fara celalalt, nu putem considera omul printr-una, independent de cealalta, chiar daca fiecare isi pastraza propria natura si intr-o oarecare masura propriul sau destin.

Imbinarea sufletului si a trupului implica faptul ca in orice activitate omeneasca cele doua componente actioneaza simultan si ca ele incearca aceleasi dureri, acelaeasi emotii si aceleasi patimi. "Datorita legaturii sale cu trupul, sufletul pare sa fie supus influentei trupului si i-o imprima pe a sa". Astfel, orice miscare a sufletului este insotita de o miscarea trupului, si orice miscare a trupului de o miscare a sufletului; orice act, orice miscare sau orice stare a sufletului omenesc este act, miscare sau orice stare deopotriva a sufletului si a trupului sau.

In alcatuirea omeneasca niciun element nu poate actiona fara ca celalalt sa nu fie implicat. Trupul fara suflet nu poate infaptui nimic, si nici sufletul fara trup, dar din motive diferite: trupul are nevoie de suflet ca sa traiasca si sa se miste, in timp ce sufletul are nevoie de trup pentru a se arata, a se exprima si a actiona asupra lumii exterioare. Caci trupul este slujitorul, reprezentantul sau instrumentul sufletului, instrument indispensabil exercitiului funcitiunilor sale in relatie cu lumea si manifestarii facultatilor sale in conditiile existentei pamantesti. In acest cadru, toate activitatile sufletului, dupa cum se manifesta, nu pot exista decat prin trup.

Astfel,sufletul ramane neexprimat atata vreme cat organele trupesti necesare realizarii activitatii sale nu sunt in stare sa asigure functia lor instrumentala. Asa se intampla in anumite boli care afecteaza aceste organe si le impiedica sa arata anumite capacitati ale sufletului, manifestare pentru care ele au fost firesc randuite. La fel si in cazul embrionului, la care organele, nu sunt inca dezvoltate, dupa cum explica deslusit Sfantul Grigorie de Nyssa:

"Chiar daca sufletul nu se arata la lumina prin anumite activitati, totusi asta nu inseamna ca el este mai putin prezent in embrion. De fapt, configuratia omului in devenire este deja activa, dar sufletul este inca ascuns, pentru ca el nu se poate arata decat dupa ordinea necesara. Astfel el este prezent, dar invizibil; el nu se va arata decat prin exercitiul activitatii sale naturale, insotind dezvoltarea trupului"; "activitatile sufletului se dezvolta in corelatie cu formarea si desavarsirea trupului care il primeste".

Sufletul omenesc apare deci ca atare inca de la inceputul existentie sale, in care trupul si sufletul sunt de la inceput unite in persoane care deja exista. Daca trupul nu exista decat sub forma embrionara, sufletul si duhul insa sunt inca de la inceput deplin prezente, chiar daca nu se pot manifesta decat pe masura ce trupul se dezvolta. Din acest motiv, Parintii greci, care nu impartasesc gandirea lui Aristotel (reluata in Evul Mediu de Toma de Aquino), conform careia sufletul rational (propriu-zis omenesc) ar fi insuflet in trup la mai multe luni dupa existenta acestuia, considera o crima avortul savarsit chiar in primele saptamani de existenta embrionara.

Consideratiile precedente, care insista asupra legaturii stranse intre sufelt si trup, nu trebuie sa ne faca insa sa uitam ca sufletul are o natura diferita de cea a trupului, el fiind netrupesc. Sufletul are si isi pastreaza intaietatea in raport cu trupul; sufletul este cel ce da viata trupului; sufletului ii datoreaza trupul organizarea sa; sufletul este cel care ii coordoneaza activitatea si ii mentine unitatea. Imbinarea sufeltului si a trupului este de fapt datorata sufletului, care patrunde trupul in intregime, dupa cum lummina patrunde si strabate aerul.

La fel si in cazul duhului: el nu este exterior trupului, ci, la fel ca si sufletul, se uneste cu el, nu cu una din partile sale, ci in totalitatea sa, si il patrunde in intregime, la fel cum patrunde si sufletul intreg.

Prin aceasta legatura trupul primeste impreuna cu sufletul posibilitatea de a participa integral la viata duhovniceasa. 

Duhul are de fapt putera de a supune toate celelalte ale alcatuirii omenesti, de a le face conforme lui si de a le induhovnici, transmitandu-le pana in fiinta lor cea mai intima energiile dumnezeiesti, pe care, datorita naturii sale, el este cel mai potrivit, si primul care le primeste. Astfel, prin intermediul sau, omul, cu sufletul sau, dar de asemeni cu trupul sau, se poate uni cu Dumnezeu si poate deveni partas la viata dumnezeiasca in totalitatea fiintei sale.

Trupul creat dupa chipul lui Dumnezeu

Valoarea de capatai recunoscuta de crestinism trupului nu tine doar de faptul ca acesta este legat de suflet si de duh si ca participa potrivit propriei sale naturi la viata duhovniceasca a omului, ci si de faptul ca omul in intregime a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, potrivit caritii Facerii:

"Si a spus Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra [...]" Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Fac. 1, 26-27).

Cei mai multi dintre Sfintii Parinti subliniaza faptul ca in primul rand prin duhul sau omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, pentru ca duhul este inzestrat cu inteligenta si capabil de autodeterminare sau de libertate (caci acestea sunt facultatile cele mai de seama ale omului si cele pe care Dumnezeu le poseda in mod desavarsit), dar de asemenea, duhul are calitati dumnezeiesti, ca imaterialitatea, nestricaciunea, nemurirea, nepatimirea. Multi dinte Sfintii Parinti ezita sa considere ca trupul este intocmit si el dupa chipul lui Dumnezeu, dar o fac mai ales din motive de ordin pedagogic; ei vor sa evite orice afirmatie conforma careia Dumenzeu ar avea trup, sau ar fi intr-o oarecare masura material. Unii dintre ei totusi nu ezita sa considera ca trupul a fost si el facut dupa chipul lui Dumnezeu [Sf. Irineu de Lyon, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie Palama], ceea ce urmeaza de altfel cartii Facerii, care nu desparte sufletul si trupul, ci priveste omul ca pe un tot unitar. Unii Parinti justifaca acasta ultima pozitie subliniind faptul ca trupul este infasurat si inclus intr-o oarecare masura de catre duhul, care il patrunde in intregime; altii au in vedere frumusetea trupului in starea lui primordiala, oglindire vizibila a frumusetii lui Dumnezeu; altii, mai adanc, considera ca omul a fost plasmuit dupa chipul lui Hristos, Cuvantul intrupat, Dumnezeu prevazand din vesnicie Intruparea Fiului Sau.

CONTINUARE LA: 

Jean Claude Larchet: "Trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca"

***

Trupul mantuit si indumnezeit prin Cuvantul intrupat

Intruparea

Prin Intruparea Cuvantului, Fiul lui Dumnezeu, trupul omenesc isi regaseste valoarea in cea mai inalta masura. Facand din Intrupare unul dintre punctele fundamentale ale credintei sale si unul dintre principalele sale fundamente, crestinismul este religia care recunoaste cea mai mare importanta si valoare trupului si il incredinteaza celei mai inalte meniri.

Intruparea semnifica faptul ca Dumnezeu insusi, in persoana Fiului sau, a luat nu doar duh si sufleti omenesc, ci si trup omenesc. Notam ca termenul traditioanl de "intrupare" - care semnifica la modul genral ca Fiul lui Dumnezeu a devenit om, a asumat natura omeneasca in tot ceea ce este ea si chiar in starea ei cazuta (mai putin pacatul si patimile) - insista asupra faptului ca Dumnezeu a luat trup sau S-a intrupat.

Faptul ca Dumnezeu a devenit om si, mai mult, faptul ca El a luat un trup era un lucru nemaiintalnit in religiile si intelepciunile Antichitatii, "pentru iudei sminteala, pentru pagani nebunie" (1, Cor. 1, 23).

Zamislirea si nasterea fecioreasca ale lui Hristos nu semnifica in ochii Sfintilor Parinit un dispret pentru casatorie sau pentru modalitatile insesi ale zamislirii si ale nasterii, ci libertatea lui Hristos fata de consecintele pacatului stramosesc, ale carui mostenitor este fiecare om ce se naste (patimirea, stricaciunea, moartea, si o anumita tendinta de a pacatui). Nefiind zamislit si nascut dupa "legea firii" obisnuite, Hristos nu indura ca ceilalti oameni, ci Isi asuma in mod voluntar si liber patimirile naturale si nevinovate (foamea, setea, suferinta, teama, tristetea, ...), putreziciunea si moartea. Astfel El a putut sa ne slobozeasca in persoana Sa de asuprirea lor si, in general, de stapanirea, prin mijlocirea lor, a pacatului si a diavolului asupra noastra.

Rolul trupului lui Hristos in lucrarea mantuirii

Avand un trup si patimind in el tot ceea ce noi patimim intr-al nostru, Hristos poate astfel, prin puterea care Ii este proprie ca Dumnezeu, sa indumnezeiasca si sa sfinteasca ceea ce este bun si sa nimiceasca ceea ce este rau, dupa cum face si pentru sufletul nostru.

Evangheliile ne arata cu realism ca prin propriul Sau trup Hristos plineste mantuirea noastra.

Astfel, in pustie, in cele trei ispitiri la care Se expune in mod voluntar, pentru a le invinge, si pentru a ne ingadui si noua sa izbandim, suntem impresionati de rolul important pe care il joaca trupul, fie ca este vorba de a simti foamea, de a se arunca de pe aripa templului sau de a se inchina inaintea diavolului (cf. Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13). Trupul joaca astfel un rol capital in suferintele mantuitoare ale Patimii si Crucii.

Dupa ce a aratat cum starea patimitoare care afecteaza omul cazut in trupul sau, apoi in sufletul sau, constituie un punct fragil de care se folosesc diavolii pentru a-l ispiti si tari catre patimile rele (o serie de patimi fiind legat de cautarea placerii, o alta serie de fuga de durere, o alta serie inca de imbinarea acestor doua tendinte), Sfantul Maxim Marturisitorul arata de asemeni cum Hristos, in special in cele doua episoade de capatai ale lucrarii Sale mantuitoare, situate la inceputul si la sfarsitul vietii Sale publice, petrecerea in pustie si Patimirea, a surpat stapanirea diavolilor asupra firii noastre. In pustiu, tinand piept ispitirilor legate de atractia placerilor, El ne-a dobandit puterea de a invinge toate care vin din aceasta tendinta; in vremea Patimirii si pe Cruce, aratandu-Se neclinti in fata ispitei de a fugi de durere, El ne-a dobandit puterea de a scapa de patimile care vin din aceasta tendinta.

Dar si in minunile pe care Hristos le-a savarsit, trupul Sau a avut un rol deosebit de important. Dupa cum subliniaza cu tarie Sfantul Maxim, urmand Sfantului Chiril al Alexandirei, minunea nu se implineste doar prin porunca voii dumnezeiesti a lui Hristos si prin energia atotputernica, care-I este proprie ca Dumnezeu, ci si prin glasul si atingerea trupului Sau omenesc.

"Luati, mancati, acesta este Trupul Meu"

Este indeosebi caracteristic faptul ca atunci cand Hristos vrea sa-i faca pe credinciosi partasi ai Sai in felul cel mai profund si mai intim, si sa-i impartaseasca de ceea ce El insusi, le da spre mancare propriul Sau trup si propriul sau sange (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).

Impartasindu-se cu trupul si sangele lui Hristos, credinciosul se impartaseste totodata cu sufletul si duhul lui Hristos, altfel spus cu intreaga Sa persoana. Aici vedem confirmate de Hristos insusi, pe de o parte, legatura esentiala care uneste in fiinta omeneasca trupul, sufletul si duhul, si, pe de alta parte, faptul ca trupul implica intreaga persoana. In cazul lui Hristos, inte altele, firea omeneasca fiind in persoana Sa unita cu firea dumnezeiasca, impartasirea cu trupul Sau implica impartasirea cu natura dumnezeiasca si, deci, nu doar cu persoana Cuvantului, ci si cu persoana Tatalui si cea a Sfantului Duh, pentru ca firea dumnezeiasca este una si comuna celor trei Persoane dumnezeiesti.

Schimbarea la Fata

Aceasta stransa legatura intre firea omeneasca a lui Hristos si firea Sa dumnezeiasca s-a aratat in mod stralucit in momentul Schimbarii la Fata, cand trupul lui Hristos a devenit in mod vazut, in ochii apostolilor prezenti, deschisi pe neasteptate de Duhul Sfant, transparenti la energiile dumnezeiesti, si cand, prin trupul Sau, firea omeneasca a lui Hristos s-a revelat ca plina, scaldata, inconjurata si pe deplin patrunsa de ele. Prin Schimbarea la Fata li s-a deschis celor care sunt vrednici posibilitatea sa vada in Lumina dumnezeiasca necreata pe Hristos slavit in trupul Sau, dar si, fiind profund uniti cu Hristos, sa primeasca si sa arata prin har aceeasi lumina pe care Hristos o are prin natura Sa si pe care El o raspandeste. Schimbarea la Fata marturiseste, asadar, in mod stralucit, nu doar dumnezeirea-umanitatea lui Hristos, stransa legatura si intrepatrundere in persoana Sa a celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, dar si chemarea noastra de a fi indumnezeiti prin har in totalitatea fiintei noastre, inclusiv in trupul nostru.

Atat in Schimbarea la Fata, cat si in Sfanta Impartasanie, se arata, deci, valuarea duhovniceasca suprema oferita trupului omenesc de catre Hristos insusi. In aceste doua evenimente ni s-a aratat limpede ca in Hristos "locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Se mai arata astfel dinainte inalta valuare recunoscuta de Hristos prin Sfanta Impartasanie, si ajunge astfel la asemanare, iar prin har devine purtator al energiilor dumnezeiesti.

Moartea si invierea

Moartea lui Hristos pe Cruce, acolo unde "a purtat pacatele noastre in trupul Sau" (1 Petru 2, 24), arata voina dumnezeiasca de a-i slobozi pe oameni din robia pacatului si a diavolului care ii stapaneau dimpreuna, de la caderea lui Adam, si ii biruiau prin moarte, tinandu-i prizonieri in iad. Ea marturiseste de asemeni vointa de a slobozi trupul de putreziciune, de descompunere si de moartea vesnica. Aici inca trebuie sa subliniem, impreuna cu Apostolul Pavel, rolul primordial pe care l-a avut trupul lui Hristos in plinirea mantuirii si a indumnezeirii potentiale a tuturor oamenilor:

"suntem sfintiti prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, savarsita o data pentru totdeauna" (Evr. 10, 10).

Invierea marturiseste aceasta slobozire si aceasta victorie dobandite pentru totdeauna de Hristos, pentru toti oamenii, prin care viata vesnica este daruita nu doar sufletului, ci si trupului.

Inviat, trupul lui Hristos arata in el trasaturile trupului nostru dupa inviere, pe care le aveau deja trupurile protoparintilor in Rai. El a ajuns la un mod de existenta supranatural. Are o infatisare diferita (cf. Marcu 16, 12), astfel incat ucenicii Sai nu pot sa-L recunoasca (cf. Ioan 21, 4; Luca 24, 16 si 37), si nu mai e supus de acum legilor materiei; il vedem astfel capabil sa patrunda prin usile incuiate (cf. Ioan 20, 19 si 26), sa se arate in acelasi moment in mai multe locuri diferite (cf. Marcu 16, 9-14), sau sa se faca nevazut de cei din jur (cf. Luca 24, 31). Hristos are insa, intotdeauna, un trup omenesc, care este propriu Sau trup (cf. Luca 24, 39-40; ioan 20, 27).

Inaltarea

Inaltarea lui Hristos la ceruri da marturie de aceasta noua stare a trupului omenesc, capabil sa se sustraga legilor gravitatiei (de care vor da marturie, potrivit masurii lor, misticii, prin inaltarea lor de la pamant in vremea rugaciunii). Dar acest ultim episod al vietii pamantesti al lui Iisus Hristos are evident o semnificatie mai adanca: cea de acces la viata vesnica, a imparatiei cerurilor a trupului inviat, cea a slavirii omului care a fost mantuit in intreaga sa fiinta, suflet si trup. In El insusi, Hristos ridica omenirea mantuita si indumnezeita in intregimea firii sale, pentru a o face partasa vietii Sfintei Treimi si intemeiaza posibilitatea pentru toti oamenii de a avea parte de o aceeasi menire duhovncieasca.

Aceasta menire corespunde planului lui Dumnezeu de la crearea omului, care ramane neschimbat, in ciuda caderii sale. Hristos a venit sa plineasca lucrarea inceputa de primul om, pe care insa, din princia propriei greseli, n-a izbutit si-o duca la bun sfarsit.

Hristos, doctorul trupurilor

Din aceste episoade ale vietii lui Hristos, prin care implineste in El insusi mantuirea si indumnezeirea omenirii, pe care El a asumat-o, se arata inaltul rol duhovnicesc si valuarea transcendenta recunoscuta de Insusi Dumnezeu trupului omenesc.

Aceast fapt este confirmat in alt fel prin atentia sporita si extrema compasiune pe care Hristos le manifesta de-a lungul intregii Sale vieti pamantesti fata de toti cei care sufera in trupurile lor, fie ca indura foame sau sete, fie ca sunt bolnavi sau infirmi... Numeroasele istorisiri ale minunilor pe care ni le relateaza Evangheliile marturisesc din belsug faptul ca Hristos, mai ales in primele timpuri ale crestinismului, a fost considerat Doctorul suprem, nu doar al sufletelor, ci si al trupurilor. Mila lui Hristos, iar mai apoi a uncenicilor Sai, fata de bolnavi si infirmi a produs uimire intr-o epoca in care intelepciunile si religiile dominante aveau tendinta de a se ocupa mai degraba de cei sanatosi si nu acordau importanta decat slobozirii sufletului. Aratand dragostea lui Dumnezeu pentru om, Hristos arata ca El vine sa-l mantuiasca in intregime, suflet si trup, nu doar in aceasta viata in care El il cheama sa guste atat cu sufletul, cat si cu trupul sau, din bunatatile cele fagaduite, dar si dupa moartea sa, in lumea de dincolo, unde El il meneste, dupa ce i-a inviat trupul si l-a facut fara de putrejune, sa se bucure desavarsit de aceste bunatati, cu intreaga sa fiinta, altfel spus, cu tot duhul lui, cu tot sufletul lui si cu tot trupul sau, pe vecie.

Vindecarea trupului de catre Hristos apare cel mai adesea ca un semn si un simbol al vindecarii pe care El a venit sa o aduca fiintei omenesti, si in primul rand al vindecarii ei duhovnicesti. Aici, iarasi, trupul omenesc apare nu doar ca o parte a firii omenesti, indisociabila de celelalte doua (suflet si duh), dar si ca o dimensiune a persoanei, pe care o exprima si la care trimite, in totalitatea ei. Dupa cum a aduce un prejudiciu trupului inseamna a aduce un prejudiciu intregii persoane, a ingriji trupul si a-l vindeca inseamna a avea grija de intreaga persoana.

Datorita faptului ca toti oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumenezeu, pe de o parte, iar Cuvantul, devenind om, a asumat, pe de alta parte in El Insusi intreaga omenire, orice rau facut unui om, nu doar sufletului sau, ci si trupului, Il raneste pe Hristos, la fel cum orice bine, trupesc sau sufletesc, facut omului, se adreseaza, prin el, lui Hristos:

"Doamne, cand Te-am vazut flamand si te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine?" [...] "adevarat zic voua: Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei prea mici, Mie mi-ati facut" [...] "Intrcat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu mi-ati facut" (Matei 25, 37-45).

***

Trupul in viata duhovniceasca

Crestinul, madular al trupului lui Hristos

Biserica este locul in care crestinul primeste personal harul mantuitor si indumnezeitor, dobandit de Hristos pentru toti oamenii. Or, este semnificativ faptul ca Biserica este privita ca trup al lui Hristos, si fiind integrat in Biserica, crestinul devine madular al trupului lui Hristos (cf. 1 Cor. 12, 27; Efes. 5, 30). Toti crestinii formeaza astfel un singur trup, care apartine lui Hristos (cf. Rom. 12, 5; 1 Cor. 12, 12-13), al carui cap El este (cf. Efes. 1, 23). Ei devin astfel madulare nu doar ale lui Hristos, ci si unii altora (cf. Rom. 12, 5), natura omeneasca care a fost dezbinata si faramitata prin pacat regasindu-si unitatea in Hristos. In acest trup fiecare exista cu particularitatile sale personale si harismele sale proprii (cf. Rom. 12, 6-8; 1 cor. 12, 4-11; 28-30), diferenta intre persoane nemaifiind prilej de opozitie, singularitatea fiecareia nemaifiind sursa de superioritate, nici de inferioritate, nici de excludere a celorlalti (cf. 1 Co. 12, 14-17), ci facand loc unei vieti in care stapaneste intelegerea si armonia (cf. Ep; 4, 16), fiecare madular avand, ca si in trupul fizic, o functie unica, de neinlocuit, indispensabila celorlalti, complementara lor, contribuind la viata si binele intregului (cf. 1 Co. 14, 7; 14-25) si aratandu-se solidara celorlalti (cf. 1 Co. 12, 24-26).

Prin Sfintele Taine omul devine madular al Bisericii, trupul divino-uman al lui Hristos, si primeste harul dobandit de Hristos pentru omenire prin iconomia Sa mantuitoare si indumnezeitoare. Altfel spus, in Sfintele Taine noi suntem pusi in relatie ontologica cu Hristos insusi, suntem in mod concret uniti cu El, prin harul Duhului Sfant, care este invocat de Biserica. Acest har este comunicat persoanei intregi prin intermediul semnelor vizibile si materiale care constituie riturile si care se aplica mai intai de toate trupului sau.

Trupul detine astfel un loc deosebit de important in primirea Sfintelor Taine. Vedem din nou ca el reprezinta si exprima persoana intreaga, lucru izbitor mai ales in vechile ritualuri crestine, pe care Biserica Ortodoxa le-a pastrat cu credinciosie, in care simbolismul este omniprezent si in care diferitele organe si diversele functii ale trupului sunt puse in relatie cu organele si functiile sufletului si cu activitatile si starile vietii duhovnicesti. Acest simbolism, de o mare bogatie, nu poate fi aici analizat in mod amanuntit.

Sa ne amintim doar de ritul central al Botezului, cel al triplei afundari si scoaterii din apa, care semnifica moartea celui botezat fata de "omul cel vechi" si invierea sa la conditia de "om nou"; si se face de trei ori pentru a simboliza deopotriva Preasfanta Treime, care si este invocata, si cele trei zile pe care Hristos le-a petrecut in mormant inainte de a invia.

Sa ne aducem aminte si de ritul principal al Mirungerii in care preotul unge cu Sfantul si Marele Mir - insemnand cu semnul Crucii si spunand: "pecetea darului Sfantului Duh" - fruntea, ochii, narile, buzele, urechile, pieptul, mainile si picioarele celui botezat. Astfel, fiecare dintre simturile omului, simbolizate prin aceste diferite organe trupesti, primeste harul care ii ingaduie sa se indrepte catre Dumnezeu si sa se activeze deplin intr-un sens conform voii Sale, avand ajutorul Sfantului Duh, energia Sa vie, sfintitoare, luminatoare si indumnezeitoare. Vedem ca sunt unse cele cinci simturi care sunt in om portile lumii exterioare, prin care inainte pacatul avea acces in el, si care trebuie sa fie de acum inainte pazite de el, cu ajutorul harului, de orice irupere a raului venit din "lume", si sa devina, dimpotriva, izvor al contemplarii lui Dumnezeu si al plinirii voii Sale in creatie. Sunt unse astfel fruntea (simbolul duhului si al tuturor facultatilor intelectuale), pieptul, in care salasluieste inima, centrul duhovnicesc al fiintei sale (pe care crestinul trebuie sa o pazeasca de acum inainte de aplecarile cele rele, de sentimentele rele, de intentiile rele, de voirile rele si de relele miscari care se nasc in ea, si din care trebuie sa faca, mai ales prin rugaciune, salas al Duhului), mainile (care trebuie de acum inainte sa slujeasca la savarsirea lucrarilor dumnezeiesti), si picioarele (care trebuie sa mearga in caile Domnului). Omul isi regaseste astfel, prin har, capacitatea intrebuintarii duhovnicesti a diferitelor facultati ale sufletului sau si ale diferitelor organe ale trupului sau, de care dispunea in conditia sa din Rai.

In Euharistie, cel botezat Il primeste pe Hristos, Care i se impartaseste cu trupul si sangele Sau, intreg, nu doar ca om, ci si ca Dumnezeu, pentru ca "in El locuieste toata plinatatea Dumnezeirii" (Col. 2, 9). Prin trup credinciosul Il primeste pe Hristos drept hrana, dar Il asimileaza in intreaga sa fiinta (trup, suflet si duh); trupul lui Hristos se raspandeste in toate membrele trupului, dar si in toate puterile sufletului, si se amesteca profund cu ele [Cf. Sf. Ioan Gura de Aur]. Cel care Il primeste devine astfel "hristofor", purtator al lui Hristos. Prin Impartasanie, Hristos Se salasluieste in crestin, si crestinul in Hristos: "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 56). "Prin aceasta taina Dumnezeu Se amesteca cu firea noastra supusa putrejunii, pentru a indumnezei omenirea si a o face partasa dumnezeirii Sale", spune Sfantul Grigorie de Nyssa. Dar mai inainte, aceasta hrana duhovncieasca hraneste, curata, sprijina, intareste, fortifica si apara impotriva oricarui rau atat trupul, cat si sufletul. Hrana aceasta, desi e absorbita de trup si pune in miscare functiile digestive, se deosebeste insa de hrana obisnuita si este intr-un mod diferit sursa de viata pentru cel care o primeste. Hrana materiala, talcuieste Sfantul Nicolae Cabasila,

"fara nicio indoiala ne tine in viata, dar nu ne da prin ea insasi viata, in timp ce Painea vietii este insasi Viata, care face vii pe cei ce gusta dintr-insa. Caci pe cand hrana trupeasca se mistuie si se schimba in launtrul nostru (...), in Impartasanie lucrurile stau chiar dimpotriva: Painea vietii ea insasi schimba, preface si umple de viata pe cel care se impartaseste de ea".

(Din Semnificatia trupului in ortodoxie de Jean-Claude Larchet, Ed. Basilica, 2010)