Trupul nu este doar un element apartinand naturii omenesti; el este de asemenea o dimensiune a persoanei omenesti.
Daca noi, ca oameni, avem toti o aceeasi natura (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de natura fiintelor care apartin altor specii si genuri), noi suntem in acelasi timp persoane distincte si diverse. Dupa natura noastra, suntem toti asemanatori; dar ca persoane, suntem toti diferiti si fiecare dintre noi este unic. Natura este ceea ce sunt; persoana, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi isi asuma natura omeneasca care ne este comuna intr-un fel singular, unic; altfel spus este om intr-un fel care nu-i este propriu decat lui. Astfel, dupa natura noastra, suntem toti inzestrati cu ratiune, cu memorie, cu imaginatie; toti avem afecte (placere, durere), emotii, sentimente, suntem inzestrati cu libertate si liber-arbitru. Ca persoane, avem aceasta ratiune, aceasta memorie si aceasta imaginatie la niveluri diferite, le folosim in mod deosebit; fiecare dintre noi resimte in felul sau placerea si durerea, se emotioneaza in felul sau, iubeste intr-un fel care ii este propriu, isi foloseste libertatea intr-un fel unic, isi urmeaza propriile scopuri, face propriile sale alegeri si vrea sa le implineasca cu mai multa sau mai putina putere.
Personalitatea se distinge de caracter, care nu corespunde decat unei particularitati a naturii in plan psihologic; putem distinge mai multe tipuri de caractere, in timp ce personalitatea este absolut unica.
Persoana se distinge astfel de individ. Individualitatea este o categorie biologica si sociologica. In plan sociologic indivizii sunt distincti, dar se pot inlocui unii pe altii in cadrul categoriei sociale careia ii apartin; in plan biologic indivizii sunt distincti si diferiti, fiecare este unic, dar dupa caracteristici pur fizice. Notiunea de individ este astfel aplicabila nu doar omului, dar si animalelor si plantelor. Termenul de "persoana", in schimb, nu este aplicabil decat fiintelor duhovnicesti (oameni, ingeri, Persoanele dumnezeiesti), inzestrate (chair daca la nivele diferite) cu inteligenta, cu vointa, si cu libertate (Parintii au vazut adesea duhul, care este sursa acestora, drept "sediul" persoanei). Notiunea de persoana are totodata o conotatie de transcendenta si de valoare. Pe de o parte, persoana se situeaza dincolo de ceea ce determina natura sa in plan biologic si social; ca persoana, fiecare om are de asemeni capacitatea de a se depasi constant si posibilitatea de a fi ridicat prin harul dumnezeiesc pana la o stare duhovniceasca in care modalitatile de existenta ale propriei sale naturi sunt depasite. Pe de alta parte, persoana are o valoare absoluta, care face din ea o fiinta absolut unica si de neinlocuit. Aceasta valoare pe care o are fiecare om in parte implica, bineinteles, intregimea fiintei dupa propria sa natura si dupa propria capacitate. Trupul apare astfel ca o dimensiune a persoanei in virtutea careia el poseda trasaturi singulare, un caracter unic, dar si o valoare absoluta. Acest fapt este temelia respectului pe care fiecare il datoreaza propriului trup si trupului oricarei alte persoane. Acest fapt confera de asemeni trupului o dimensiune si o valoare duhovniceasca, astfel incat el nu poate fi considerat o substanta pur fizica, nici disociat de cel sau de cea al carui trup este. In acest fel, trupul participa la devenirea duhovniceasca a persoanei in integralitatea fiintei sale.
In ochii Sfintilor Parinti trupul este o parte integranta a persoanei si partas la valoarea duhovniceasca inca de la zamislirea sa si chiar dincolo de viata pamanteasca. Acest fapt, dimpreuna cu cel conform caruia sufletul si trupul sunt doua elemente indisociabile ale alcatuirii omenesti, creeaza pentru persoana posibilitatea de a recupera, desi intr-un alt mod de existenta, trupul sau, despartit provizoriu de suflet prin moarte. Dintr-un alt punct de vedere, el justifica respingerea de catre crestinism atata a avorturilor, cat si a metempsihozei sau a reincarnarii. Avortul este de fapt considerat de Sfintii Parinti ca un atentat la viata unei persoane omenesti, pentru ca ei cred ca persoana fiinteaza din clipa in care fiinta omeneasca vine la existenta si e chiar indisociabila de aceasta din urma (fiinta omeneasca nu poate exista ca atare decat ca persoana. Cat despre doctrica metempsihozei sau a reincarnarii (foarte raspandita in Antichitate si pe care o regasim astazi nu doar in anumite religii extrem-orentale, ci inca si in diferitele teorii mai mult sau mai putin fanteziste ale curentului New Age), ea se arata incompatibila atat cu conceptia crestina despre identitatea personala a omului (omul nu poate fi succesiv mai multe persoane, nici sa aiba in timp mai multe identitati), cat si cu sensul de apartenenta a trupului la persoana si, in aceasta din urma, in legatura de nedezlipit cu sufletul si cu duhul sau (nu putem avea succesiv mai multe trupuri, iar trupul duhovnicesc care se va substitui in Imparatia Cerurilor, dupa inviere, trupului de carne actual [cf. 1 Cor. 15, 35-53]), va fi un trup diferit de acesta in ceea ce priveste starea sau felul sau de existenta, dar nu va fi diferit in ceea ce priveste identitatea sa personala; trupul nostru actual, acesta este el care, potrivit credintei crestine va invia).
In persoana, trupul isi gaseste unitatea indestructibila cu sufletul si cu duhul, dar si unicitatea sa, dimpreuna cu sensul si valoarea lui duhovniceasca. Faptul ca trupul este intotdeauna considerat pe de o parte ca fiind de nedezlipit de celelalte doua elemente constitutive ale fiintei omenesti, si pe de alta parte ca fiind cel al unei persoane, nu ingaduie sa fie considerat si tratat nici ca identitate independenta, nici ca o realitate impersonala.
Conceptia crestina despre trup se distinge in aceasta privinta de conceptia naturalista, care este in general cea a medicinei moderne. Multi dintre medicii zilelor noastre nu mai ingrijesc persoane ci trupuri sau organe, si multi bolnavi sufera pentru ca sunt considerati si tratati ca obiecte, fiind lipsiti de o dimensiune a fiintei lor, fractionati, si in acelasi timp adusi la conditia de "cazuri" generale si redusi, prin intermediul instrumentelor de analiza, la serii de cifre. O medicina crestina nu ar putea respinge formarea stiintifica, care ofera o garantie de seriozitate si ne pazeste de derivatele irationale care in zilele noastre se inmultesc, prin reactie. Ea cauta insa nu doar sa aduca contactului cu bolnavul si terapeuticii un "plus de suflet", ci sa considere pacientul, pe de o parte, in realitatea sa omeneasca globala (conform careia exista nu doar un trup, ci si un suflet si un duh, care sunt in relatie cu acest trup si actioneaza pozitiv sau negativ asupra lui), si, pe de alta parte, in realitatea sa personala (conform careia cazul sau este singular si legat de faptul ca are o constitutie, un mod de existenta si un destin unice).
Conceptia crestina se opune astfel radical tuturor celorlalte reprezentari ale trupului pe care societatea noastra le dezvolta, si in care acesta apare totodata ca un obiect si profund disociat.
Publicitatea, omniprezenta pe strazile si pe ecranele noastre de televiziune, impune in mod disimulat o reprezentare a trupului in care acesta se gaseste lipsit de orice dimensiune duhovniceasca si personala si redus la aparentele sale fizice. Intr-o lume a negotului, trupul (mai ales prin nuditatea sa) a devenit un pur mijloc de a trezi pofta, prin deplasarea asupra obiectelor carora el este asociat si de care pare ca se bucura, pus in intregime in slujba lucrurilor pe care este destinat sa le vanda.
In violenta pe care o vedem ca se dezvolta zilnic in societatile noastre moderne si pe care literatura, si mai ales cinematografia, se complac in a-i reprezenta paroxismul, se manifesta o viziune a trupului in care acesta - privit independent de suflet si de duh, de care el este legat, cat si de persoana careia el apartine - nu mai trezeste niciun respect si este tratat ca un obiect fara valoare, de care se poate dispune dupa bunul plac si a carui viata nu mai pare un atribut esential si de neatins.
Obiectivitatea si disocierea trupului ating un punct culminant in pornografie, pe care comertul cu imaginea, exploatand patimile omenesti cele mai grosolane, le raspandeste in civilizatia moderna. Vedem cu tristete pusi in relatie parteneri ocazionali, a caror personalitate, istorie si identitate sunt ignorate, parteneri care nu au niciun raport - nu doar duhovnicesc, dar nici macar afectiv -, care intretin un contact exclusiv fizic, in care trupurile, devin in intregime instrumente in slujba instinctelor si fantasmelor si reduse la nivelul de obiecte, dau loc unor reprezentari in care organele sexuale, despartite de restul trupului, sunt predate unor functii care au pierdut pana si valoarea lor fiziologica, pentru a deveni pur mecanice si a trezi iluzia unei placeri intense si prelungite.
Intr-o lume in care trupul este, in felurite moduri, din ce in ce mai considerat ca un obiect si tratat ca atare, reprezentarea pe care ne-o ofera antropologia crestina si etica desprinsa din ea se arata cu adevarat mantuitoare. Caci daca orice afront adus trupului apare din acest punct de veder ca un afront adus persoanei insesi, invers, orice respect fata de trup marturiseste respect pentru persoana. Or, un asemenea respect este nu doar fundamentul necesar pentru atitudini superioare, ca dragostea, ci se arata deja indispensabil pentru a stabili cu ceilalti si cu sine insusi relatii care sa fie nu doar armonioase, ci si integre si cu adevarat omenesti.
Din Semnificatia trupului in ortodoxie de Jean-Claude Larchet, Ed. Basilica, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu