Săptămâna aceasta am citit altfel momentul sincuderii lui Iuda. Nu ca pe o simplă consecință a trădării, ci ca pe o drama a unui suflet care nu a mai găsit ieșire. Ca pe un jucător de șah blocat în zugzwang. Am crezut multă vreme că s-a spânzurat doar din disperare. Sau din răutate dusă până la capăt. Dar Evanghelia lasă să se întrevadă ceva mai adânc. Un detaliu mic, dar cutremurător: „s-a căit” (Matei 27:3). Cred că multi dintre noi am trecut prea ușor peste acest verb. Interesant e faptul că termenul grecesc folosit acolo nu este cel obișnuit pentru pocăință.Nu este metanoia, acea întoarcere limpede, conștientă, care deschide un drum nou.Nu este schimbarea minții, lumina care vine după întuneric. Este metamelētheis. Adică o răscolire emoțională. Dezorientare. Prăbușire interioară.
Este durerea care te sfâșie, dar nu te vindecă. Regretul care te apasă, dar nu te ridică. Este conștiința vinovăției fără ieșire, fără orizont, fără nădejde.
Suntem pururea plini de plâns amar pentru noi; veselește, Doamne, întristarea noastră și dă răcorire inimii noastre aprinse. Neliniști și suferințe ne învăluie zi și noapte; răcorește, Doamne, în ascuns, flacăra inimilor noastre.
Niciunde nu este pentru noi nădejde în stare să mângâie durerea noastră; apropie degetul Tău, care răcorește toate, de plânsul care e în inima noastră.
Zi și noapte ducem lupte nesfârșite care să facă să slăbească nădejdea noastră în Tine. Tu să fi în luptă căpetenia oștirii noastre; îmbărbătează-ne, Doamne, cu glasul Tău ascuns care vine din tăcere și care ne învață prin Duhul scopul ascuns al luptei noastre.
Mintea noastră să nu fie lipsită de mângâierea Ta, Mântuitorule, ca să nu fie înghițită în oceanul valurilor deznădejdii.
Arată-ne, așadar, Doamne, adevărata noastră nădejde de departe, ca văzând-o să ne întărim și să putem disprețui toate nenorocirile noastre.
Nu știm să ne luptăm. De ce s-a pus în mișcare timpul luptelor? Înțelepțeste Tu Însuți copilăria noastră în cele duhovnicești. Legătura cu Tine să ne înțelepțească și de la Duhul Tău să primim ajutorul care ne călăuzește pe calea care ne urcă la ceruri.
Unge, Doamne, inima noastră cu Duhul Tău, ca să fim preoți tainici și să slujim Ție cu mișcările noastre în Sfânta Sfintelor a cunoașterii Tale.
Înțelepțeste-ne cu descoperirea Ta pe calea ce duce spre cetatea noastră; întărește călătoria noastră până la ea cu osteneala luptelor.
***
Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul
pentru cei ce rătăcesc de la credință
Te rog din tot sufletul, Hristoase Dumnezeule, învrednicește-i cunoștinței celei adevărate pe toți cei ce rătăcesc de la ea, ca să cunoască slava Ta. Iar tuturor celor care au trecut din lumea aceasta fără credință și fără să aibe o viață virtuoasă, fii lor apărător pentru trupul pe care l-ai luat din ei; astfel ca, uniți fiind într-un singur trup al lumii întregi, să-Ți înălțăm slavă în Împărăția Cerurilor, Ție, Fiule Unule-Născut, Părintelui Tău Celui fără de început și Preasfântul și Bunului și de viață făcătorul Său Duh, acum și în vecii nesfârșiți. Amin !
***
Rugăciune a Sfântului Isaac Sirul,
Unde ne sunt Părinții?
Inima mă doare, pătimește sufletul meu și toate cele dinlăuntrul meu se frământă. De unde să iau lacrimi, de unde să iau umilință și suspine pentru a plânge sărăcia noastră și împuținarea sfințeniei între noi ?
Văd, Stăpâne, că pe Sfinții Tăi, ca pe aurul cel ales, Tu îi iei din lumea această deșartă, ca să-i odihnești întru viață.
Ca un grădinar prevăzător, ce se îngrijește să culeagă roada la vremea ei ca să nu fie ea stricată de ceva, așa și Tu, Mântuitorule, strângi pe aleșii Tăi care s-au trudit întru dreptate.
Iar noi, cei leneși, slăbiți cu voința, petrecem în înverșunarea noastră și rodul nostru rămâne crud totdeauna pentru că nu avem hotărâre de a ne trudi cu sârguincios și de a ne desăvârși în lucrarea faptelor bune, ca să fim și noi adunați în hambarele vieții.
Tânguieșre-te, suflete al meu și plângi, că atât de curând te-ai lipsit de părinții cei desăvârșiți !
Unde sunt astăzi Părinții? Unde-s iubitorii de săraci ? Unde-s Sfinții? Unde-s cei blânzi? Unde-s pustnicii și cei care iubesc cumpătarea? Unde-s cei înfrânți cu inima, care în rugăciune curată au stat înaintea Domnului ca îngerii? Toți s-au mutat de aici către Domnul, având aprinse candelele lor. Vai, nouă ! În ce vreme trăim? În ce beznă a răutății ne-am afundat?
Părinții noștri au intrat în limanul liniștit al vieții, ca să nu vadă întristările și ispitele care ne lovesc pentru păcatele noastre. Ei au primit cununile, iar noi dormităm și căutăm plăcerile acestei lumi.
Îndură-te de noi, Doamne! Deșteaptă mintea noastră cea amorțită în deșertăciune! Dă-ne umilință și lacrimi, ca ele, câtuși de puțin, să aprindă iubirea în inimile noastre și să putem vedea calea cea adevărată pe care au mers după Tine părinții noștri. Dă-ne voință și putere de a merge pe aceeași cale, ca împreună cu ei să primim și noi partea celor mântuiți spre slava numelui Tău.
Momentul ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!
***
FILOCALIE SI ESHATOLOGIE
- fragment din prima parte a conferintei Parintelui Rafail Noica: "Intrupare - Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002 -
In cele mai cumplite momente ale vietii noastre nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde – de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite momente ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase! – dar, mai ales, ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii!
Gandeste-te la
chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care
navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub
mare.Pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu! Nu e nici macar momentul
in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Momentul
ala e in care trebuie un singur lucru: sa tii bara!Si-ti tii si respiratia pana
cand trece valul. Si, cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti
sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul…
Deci momentele cele mai grele,
cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt,
potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar
putea sa nu fie, ci ca sunt! Dar, daca noi stim sa tinem bara puntii in acea
clipa, pana cand va trece valul, candva, mai devreme sau mai tarziu, vom
vedea ce Pronie va fi fost acel moment!
Am vorbit de viata noastra personala, dar e
valabil si pentru viata mondiala, ca vorbim de perioada eshatologica,
adica perioada sfarsitului, perioada celor mai mari contradictii. Despre
aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa: “cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine
lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai
sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da
fiestecaruia dupa lucrul lui”.
[Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce
încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să
se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.(Apocalipsa 22, 11-12 ) ]
Deci, in aceasta perioada - acolo unde in perioada filocalica s-a
cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant -,
acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare
pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de
bine, de rau toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice
astazi. Pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie
fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu
numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati
de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.
Nu
este vremea sa deznadajduim! Astea sunt paradoxurile cele mari! Dar banuiesc
ca – asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai
pretioase din viata noastra–, banuiesc ca aceasta perioada cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este, cu atat mai pretioasa e,
nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric.
Ce va fi, vom
vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru!Si cerem lui Dumnezeu ca
ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce
este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca
oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in
mine, si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si, dintre “cele
bineplacute” de care avem nevoie astazi, este vorba de o credinta care sa ne
sprijineasca in niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite,
din ce in ce mai de necrezut.
Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci
acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana
va trece valul.Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”
De ce? Iertati-ma,
inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, si sa zic: toata
cultura filocalica cred nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai
putem gasi cele ale filocaliei. Adica, unde sa mai gasesti astazi putinta de a te
ascunde intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai
mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o Parintii nostri? Asa cum era pana si in
vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie. Si nu
atata in Rusia, dar macar la Muntele Athos. In Rusia se traia mucenicia [fiind vremea comunismului], dar
el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina, langa
Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari de la care mai avem ecouri pana astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti
conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana
odinioara.
Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial
incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum
au trait Parintii nostri.Cat putem, multam Tie, Doamne! cat nu putem, rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare…
Domnul sa
va dea, si sa ne dea la toti, o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca cu care
poti sa treci: mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, dar
acum una sa stie: sa tin bara asta! Imi tin si respiratia pana trece apa, si cand se ridica corabia voi vedea ce voi putea face...
De mâine începe Săptămâna Mare (Ioan 12,1-18). Poporul îl slăveşte pe Hristos deoarece crede că este atotputernic, deoarece crede că poate să-i îndeplinească cererile. Poporul Îl slăveşte pe Hristos, deoarece crede că poate să-l facă atotputernic, deoarece crede că poate să-l facă să stăpânească, astfel încât să se desfăteze de cinstirile şi de slava acestei lumi.
Cu toţii, într-adevăr, ne minunăm de un astfel de Dumnezeu. Un Dumnezeu care poate să ne facă puternici astfel încât să putem să controlăm viaţa noastră precum şi pe a celorlalţi. Pe un astfel de Dumnezeu Îl adorăm. Un Dumnezeu care poate să întărească voia noastră şi drepturile noastre. Intrarea noastră şi şederea noastră de multe ori în Biserică constă în faptul că există această aşteptare. Că, de vreme ce pot să am un Dumnezeu puternic, pot să devin şi eu puternic. Poporul iudeu, în ignoranţa lui, un astfel de Dumnezeu aştepta, iar astăzi cei mai mulţi dintre oameni pe un astfel de Dumnezeu îl slăvesc. Din acest motiv nu este înţeleasă Crucea din Marea Joi, Sfântul Epitaf din Vinerea Mare.
De aceea devine Crucea scandal, de aceea este părăsit Hristos.
Existenţa lui Hristos în lume nu este un eveniment istoric care s-a întâmplat cândva, ci este un eveniment duhovnicesc veşnic.Însă, atâta vreme cât omul rămâne la puterea lui omenească, nu-L poate slăvi pe Dumnezeul cel adevărat.Numai dacă omul îşi tăgăduieşte puterea lui şi primeşte dragostea şi împăcarea, poate să recunoască în persoana lui Hristos cel Răstignit atotputernicia Lui.
Acesta nu este un artificiu intelectual, ci o chestiune de viaţă, o conduită de viaţă.Problema nu este aceea dacă facem fapte bune sau urâte, ci ce fel de conduită şi ce fel de ethos al vieţii s-a format înlăuntrul nostru.Conduita Crucii sau conduita atotputerniciei noastre? Conduita relaţiei şi a unităţii, sau conduita legii şi a stăpânirii peste ceilalţi?
Cuvânt al P. Rafail Noica în biserica "Soborul Maicii Domnului" şi "Sfântul Ilie", reşedinţă mitropolitană de la Limours, octombrie 2017
Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, care ai născut Cuvântul Cel mai sfânt decât toți sfinții, dă-ne un cuvânt întru deschiderea gurii noastre, deschide inimile noastre pentru a primi cuvânt de la Fiul tău și Dumnezeul nostru pentru mântuirea noastră și întru bună plăcere a Domnului și Mângâietorului nostru și de viață Făcătorul nostru.
Toți sfinții rugați pe Dumnezeu pentru noi.
Vă mulțumesc pentru calda primire! Venind aici mă bucur să văd bisericuța asta. E caldă, e primitoare. Si, ieșind din bârlogul meu, am avut bucurii chiar neașteptate. Acolo chiar simt ca o povară vremea în care suntem, dar, ieșind afară, mai văd și niște lucruri care dau ceva nădejde.
Pentru lume, pentru om, nu văd decât deznădejde în cursul istoriei. Ce înseamnă nădejdea? Nădejdea este numai în Dumnezeu. Când zice Hristos Sf-lui Siluan că din mândrie suferă de draci, Sf. Siluan spusese: "Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi cum să mă smeresc". Si atunci Dumnezeu, ca și cum ar spune: "dacă zici că sunt Milostiv, dacă zici că tu M-ai cunoscut și ai nădejde nezdruncinată în Mine, a-păi ține-te bine, îți dau un cuvânt:ține-ți mintea în iad, dar nu-i nevoie să deznădăjduiești". Parafrazez, pentru înțelesul nostru, fiindcă am văzut că mulți nu înțeleg cuvântul, și mulți m-au întrebat, și îl întrebau pe Părintele Sofronie: "cum să-mi țin mintea în iad?". In primul rând, nu despre asta este vorba esențial, despre "și nu deznădăjdui", și nu-i nevoie să deznădăjduiești.In fundul iadului de te găsești încă nu e nevoie sa deznădăjduiești. Dar nădejdea este în Dumnezeu Cel milostiv, în Dumnezeu în Care, zice Sfântul Siluan: "sufletul meu Te-a cunoscut", în Dumnezeu în Care a știut cui să-i dea acest cuvânt, în ce formă. Si cuvântul lui Dumnezeu, cum zicea și Părintele Sofronie, este cuvânt scurt.
Cât despre "ține-ți mintea în iad", Părintele Sofronie zicea să nu încercați să faceți asta pentru că riscați să ajungeți la casa de nebuni - unii au încercat și acolo au ajuns. Ce se întâmplă? Iadul nu este esențial un loc undeva, nu este ce ne putem închipui, pentru că dacă facem un efort al închipuirii, să ne ținem mintea în iad și totuși să nu deznădăjduim, trăim în închipuire. Ori, închipuirea nu este realitate. Iată că viața post-modernă ne-a dat un cuvânt prin care să-l descriem. Dacă noi trăim în închipuirile noastre, asta este o realitate virtuală.Scoate ștecherul din priză și s-a dus realitatea.In cazul ăsta, care e ștecherul? Îmi vine sa zic: mândria!
Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu și Dumnezeu nu este în mine.Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu suntem în iad. Ce este păcatul? Ala e iadul!Una din formele prin care iadul se manifestă, sau prin care-l înțelegem. Si fără Dumnezeu neapărat păcătuim. Sfântul Siluan zice: "fără Dumnezeu omul este țărână păcătoasă". Si păcatul este a nu fi în Dumnezeu. Si, aș profita de limba română: păcat că nu sunt în Dumnezeu! - atuncea când aș putea fi. Si trebuie să descoperim ce este ceea ce mă împiedică să fiu în Dumnezeu și cum să ajung acolo, cum să depășesc acel ce este.
Sf. Siluan în experiența lui, în bărbăția lui duhovnicească trăia lucrurile cu intensitate neobișnuită. Si păcatul lui îl trăia cu intensitate neobișnuită și, mai întâi, rugăciunea o trăia cu o intensitate neobișnuită. Când Sf Siluan i-a spus Sfântului Ioan de Kronstand, mergând la mănăstire, că vrea ca lumea să nu-l țină, efectul rugăciunii Sfântului Ioan a fost că a conștientizat căderea de la Dumnezeu, și păcatul de a fi despărțit de Dumnezeu, cu o acuitate caracteristică puterii, și bărbăției, și smereniei Sfântului Siluan. Ajungând la mănăstire, la un moment dat, a ajuns și mai adânc în această trăire, și el zice, mai târziu, "am văzut limpede veșnica mea pierzanie". Ce înseamnă veșnică? Fără întoarcere.
Aduc aici și cuvântul unei opere a Evului Mediu european, Divina Comedie a lui Dante. In aceasta se arată cum îngerul îl conduce pe eroul cărții prin tot felul de regiuni și ajunge la iad, iar pe poarta iadului este scris: "părăsiți orice nădejde toți care ajungeți aici". Să o credem sau să nu o credem? Este glasul iadului. Dar iată că Dumnezeu are altceva mai bun să ne spună: "și nu deznădăjdui". Si, ce se întâmplă? Cu acest "și nu deznădăjdui", când ne va da Dumnezeu să trăim fiecare la nivelul unde suntem, fiecare în felul în care suntem, croiul nostru, gabaritul nostru duhovnicesc, când vom ajunge să trăim cuvântul ăsta, iadul nu există. Iadul este o realitate virtuală! Cuvântul ăsta a tras ștecherul din priză și toată șandramaua a dispărut.
Oare nu vom răbda încercările pentru dragostea lui Hristos?
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu exista cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu! Nu Il ignoram, îndoindu-ne de venirea Lui.
In viața noastră Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc și apoi noi! Ne-a promis:" Nu vă voi lasă orfani... iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor!" (Mt. 28, 20). Si iarăși ne spune: "Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi!" (Ps. 49, 16), "Cereți, și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide" (Mt. 7, 7).
Dumnezeu ne provoacă! De aceea, știind importanța rugăciunii, Sfântul Apostol Pavel, temelia Bisericii, ne spune clar: "Rugați-vă neîncetat!" Pentru că această lucrare se face mental, este nevoie de îndelungă răbdare și stăruință!De aceea, diavolul aduce multe piedici rugăciunii, știind că dobândirea rugăciunii este pierzania lui. Insă noi, pentru puțina greutate pe care o vom întâlni, nu vom stărui? Oare nu am întâmpinat alte greutăți în viață? Voi toți ați venit aici de pe băncile scolii. Cât de mult v-ați ostenit acolo, ca să luați o diplomă? Pentru un lucru de nimic...o fantezie! Dacă ne ostenim puțin aici, este pentru a dobândi Cerul!Să devenim fiii lui Dumnezeu, să ne slujească îngerii! De câte ori nu v-am spus ?! Cât de multe are Dumnezeu să ne dăruiască?! Acelea "spre care și îngerii doresc să privească" după cum spune și Sfântul Apostol Petru. Aceasta este moștenirea omului!
Părinților, ce sunt poruncile? Poruncile lui Hristos se luptă cu partea irațională a minții omului! Ne împotrivim iraționalului! Pentru că de la început diavolul a robit rațiunea. Vă dau un exemplu simplu, ca să înțelegeți! Astăzi, ca întotdeauna, se vorbește despre mâncare. Fără mâncare, omul nu poate trăi. Astăzi cuvântul mâncare a căpătat sensul de desfătare. Legea necesității biologice se anulează în zilele noastre, și îi ia locul risipa și pofta. Toate acestea sunt produse ale minții iraționale.Acestea le-au creat oamenii care nu sunt cu Dumnezeu, ci cu diavolul care îi stăpânește. Nu a spus Hristos, în mod clar, celor ce nu credeau în El: "Voi sunteți fii ai diavolului și vreți să faceți voia tatălui vostru", "Fii ai pierzării, cum veți scapă de judecata viitoare?". Toată societatea este plină de astfel de oameni, care sunt uneltele diavolului. Nu ne speriem, ci ne bucurăm că Dumnezeu ne-a miluit și ne-a scos din mijlocul lor.Am rămas până astăzi păstrători ai tradiției apostolice. Si acest lucru nu este meritul nostru! Este dovada faptului că harul lui Dumnezeu, "care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește", este cu noi. Toți urmăm aceeași cale, și harul ne îndeamnă: "Trezește-te! Nu te lasă înșelat! De ce te abții de la cale? De ce te lași bătut și cedezi?". Așadar, prin toată voința, prin pocăință sinceră pentru greșelile noastre și hotărâre dârză, să stăruim în chemarea noastră de a fi lângă Fiul lui Dumnezeu și în partea Sfinților!
