P. Rafail Noica la Limours: "în fiecare durere a noastră să ne obișnuim să ne agățam de nădejde". "Avem o alternativă pe care nu ne-o pune înainte duhul lumii acesteia, să strigam la Dumnezeu!"

Cuvânt al P. Rafail Noica în biserica "Soborul Maicii Domnului" şi "Sfântul Ilie", reşedinţă mitropolitană de la Limours, octombrie 2017

Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, care ai născut Cuvântul Cel mai sfânt decât toți sfinții, dă-ne un cuvânt întru deschiderea gurii noastre, deschide inimile noastre pentru a primi cuvânt de la Fiul tău și Dumnezeul nostru pentru mântuirea noastră și întru bună plăcere a Domnului și Mângâietorului nostru și de viață Făcătorul nostru.

Toți sfinții rugați pe Dumnezeu pentru noi.

Vă mulțumesc pentru calda primire! Venind aici mă bucur să văd bisericuța asta. E caldă, e primitoare. Si, ieșind din bârlogul meu, am avut bucurii chiar neașteptate. Acolo chiar simt ca o povară vremea în care suntem, dar, ieșind afară, mai văd și niște lucruri care dau ceva nădejde.

Pentru lume, pentru om, nu văd decât deznădejde în cursul istoriei. Ce înseamnă nădejdea? Nădejdea este numai în Dumnezeu. Când zice Hristos Sf-lui Siluan că din mândrie suferă de draci, Sf. Siluan spusese: "Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu Te-a cunoscut, spune-mi cum să mă smeresc". Si atunci Dumnezeu, ca și cum ar spune: "dacă zici că sunt Milostiv, dacă zici că tu M-ai cunoscut și ai nădejde nezdruncinată în Mine, a-păi ține-te bine, îți dau un cuvânt: ține-ți mintea în iad, dar nu-i nevoie să deznădăjduiești". Parafrazez, pentru înțelesul nostru, fiindcă am văzut că mulți nu înțeleg cuvântul, și mulți m-au întrebat, și îl întrebau pe Părintele Sofronie: "cum să-mi țin mintea în iad?". In primul rând, nu despre asta este vorba esențial, despre "și nu deznădăjdui", și nu-i nevoie să deznădăjduiești. In fundul iadului de te găsești încă nu e nevoie sa deznădăjduiești. Dar nădejdea este în Dumnezeu Cel milostiv, în Dumnezeu în Care, zice Sfântul Siluan: "sufletul meu Te-a cunoscut", în Dumnezeu în Care a știut cui să-i dea acest cuvânt, în ce formă. Si cuvântul lui Dumnezeu, cum zicea și Părintele Sofronie, este cuvânt scurt.

Cât despre "ține-ți mintea în iad", Părintele Sofronie zicea să nu încercați să faceți asta pentru că riscați să ajungeți la casa de nebuni - unii au încercat și acolo au ajuns. Ce se întâmplă? Iadul nu este esențial un loc undeva, nu este ce ne putem închipui, pentru că dacă facem un efort al închipuirii, să ne ținem mintea în iad și totuși să nu deznădăjduim, trăim în închipuire. Ori, închipuirea nu este realitate. Iată că viața post-modernă ne-a dat un cuvânt prin care să-l descriem. Dacă noi trăim în închipuirile noastre, asta este o realitate virtuală. Scoate ștecherul din priză și s-a dus realitatea. In cazul ăsta, care e ștecherul? Îmi vine sa zic: mândria!

Realitatea iadului este starea în care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu și Dumnezeu nu este în mine. Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu suntem în iad. Ce este păcatul? Ala e iadul! Una din formele prin care iadul se manifestă, sau prin care-l înțelegem. Si fără Dumnezeu neapărat păcătuim. Sfântul Siluan zice: "fără Dumnezeu omul este țărână păcătoasă". Si păcatul este a nu fi în Dumnezeu. Si, aș profita de limba română: păcat că nu sunt în Dumnezeu! - atuncea când aș putea fi. Si trebuie să descoperim ce este ceea ce mă împiedică să fiu în Dumnezeu și cum să ajung acolo, cum să depășesc acel ce este. 

Sf. Siluan în experiența lui, în bărbăția lui duhovnicească trăia lucrurile cu intensitate neobișnuită. Si păcatul lui îl trăia cu intensitate neobișnuită și, mai întâi, rugăciunea o trăia cu o intensitate neobișnuită. Când Sf Siluan i-a spus Sfântului Ioan de Kronstand, mergând la mănăstire, că vrea ca lumea să nu-l țină, efectul rugăciunii Sfântului Ioan a fost că a conștientizat căderea de la Dumnezeu, și păcatul de a fi despărțit de Dumnezeu, cu o acuitate caracteristică puterii, și bărbăției, și smereniei Sfântului Siluan. Ajungând la mănăstire, la un moment dat, a ajuns și mai adânc în această trăire, și el zice, mai târziu, "am văzut limpede veșnica mea pierzanie". Ce înseamnă veșnică? Fără întoarcere.

Aduc aici și cuvântul unei opere a Evului Mediu european, Divina Comedie a lui Dante. In aceasta se arată cum îngerul îl conduce pe eroul cărții prin tot felul de regiuni și ajunge la iad, iar pe poarta iadului este scris: "părăsiți orice nădejde toți care ajungeți aici". Să o credem sau să nu o credem? Este glasul iadului. Dar iată că Dumnezeu are altceva mai bun să ne spună: "și nu deznădăjdui". Si, ce se întâmplă? Cu acest "și nu deznădăjdui", când ne va da Dumnezeu să trăim fiecare la nivelul unde suntem, fiecare în felul în care suntem, croiul nostru, gabaritul nostru duhovnicesc, când vom ajunge să trăim cuvântul ăsta, iadul nu există. Iadul este o realitate virtuală! Cuvântul ăsta a tras ștecherul din priză și toată șandramaua a dispărut.

De unde scot eu gândul că iadul nu există, că e numai virtual? Uitați-vă cum descrie Hristos judecata de Apoi: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii" (Matei 25, 34). Ce zice celorlalți? "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui." (Matei 25, 41). Nu este vorba de a moșteni ceva, nu vorbește de moștenire, nu este vorba de ceva de la întemeierea lumii făcută de Dumnezeu. Cine, atuncea, a gătit acel foc? Păi voința de a cădea de la Dumnezeu. Si, oare, ce este acel foc? Zicem că Dumnezeu este "foc mistuitor", focul dragostei! Dar și făptura cuvântătoare a lui Dumnezeu, care este chipul lui Dumnezeu și potențial asemănarea lui Dumnezeu, păi, ce să fie acea făptură? Si acea făptura este foc. Nu știu exact cum se explică lucrurile, dar eu văd prezența focului. Si, atuncea, zice: "focul gătit diavolului şi îngerilor lui." - nu de la întemeierea lumii! Îmi vine să zic: bineînțeles că veșnicia făpturii este foc, fie acel foc mistuitor al lui Dumnezeu care este înrourarea veșniciei - vă amintit de cei trei tineri în cuptorul din Babilon unde focul a fost prefăcut în rouă de către îngerul lui Dumnezeu; poftim un chip! Deci înrourarea, prospețimea, răcorirea și totuși foc! - sau focul nestins, mistuitor. De ce, cum, nu știu, dar văd prezența focului și sus și jos:  unul mântuitor, binefăcător, de care sufletul nu vrea niciodată să se despartă, celalalt mistuitor în sensul dureros al cuvântului.

Așa că zic: iadul este doar realitate virtuală, adică o irealitate. Mândria refuză realitatea de Dumnezeu făcut și trăiește în realitatea făurită de ea. Smerenia primește viața, primește realitatea, așa cum a făcut-o Făcătorul cel iubit și iubitor. Mândria făurește o realitate de-a ei și trăiește în acea realitate. Da, dar dacă acea realitate nu e făcută de Dumnezeu nu există, deci e o realitate virtuală, deci o irealitate! Si, noi, acuma, putem trăi în această realitate. Îmi închipui că e bine sau că e rău, tot felul de lucruri dar, după aia, termin cu închipuirile, mă duc la masă, mă duc la cinema, poate și la biserică și îmi continui viața. Si când viața nu va mai avea pentru noi acest context exterior, materialnic, și voi trai în realitatea în care sunt un eu cu Dumnezeu sau un eu fără Dumnezeu, atunci se va vedea că acea realitate nu este, și eu voi fi o ființă nefiindă -poate și ăsta este unul din aspectele iadului - dacă eu nu am devenit întru acea asemănare cu Dumnezeu.

Dumnezeu zice: "Eu sunt Cel ce Sunt", Ființă cu precădere, a fi cu precădere, "sunt Eu, Dumnezeu". Intuiția filozofică, devenirea întru ființă, asta este viața noastră. Toată viața noastră, cu precădere în Biserică și în monahism, este devenirea întru ființă. Noi încercăm să ajungem dumnezei și Dumnezeu să fie întru noi. Dar și fără Biserică omul este din gândul lui Dumnezeu, din însăși firea lucrurilor, este o devenire. Noi nu suntem oameni, suntem oameni în devenire. Hristos este Omul cel desăvârșit. Si noi suntem, deci, o devenire. Si iarăși, înțeleg iadul ca o devenire nemaidevenindă, rămâi unde, în ce? Si făptura este totuși foc, foc mistuitor, chip al lui Dumnezeu!

Deci, dacă iadul ne zice: "părăsiți orice nădejde toți cei care ajungeri aici", noi să nu credem glasul iadului. Vămile văzduhului ce sunt? Bănuiesc, nu e dogmă ce zic, că este ceea ce se întâmpla zilnic în viața noastră.  Vine un gând în viața noastră, l-accept sau nu. Dacă l-am acceptat și-i gând bun, mă duce mai departe în devenirea mea. Gestația în care petrec acuma și-a adăugat încă o celulă duhovnicească în formarea trupului meu duhovnicesc. Dacă l-am acceptat și e un gând rău, nu e de la Dumnezeu, se va dezvălui cândva că nu asta e ceea ce-mi trebuia și pot aduce pocăința lui Dumnezeu. Ce este pocăința? Întoarcerea. Si mă întorc, și Dumnezeu mă scoate din groapa în care am căzut și îmi continui drumul mântuirii. Dacă lucrul ăsta se întâmplă în călătoria sufletului după moarte, se numește vamă, că acolo riscă să fie ultima dată. Si poate trece vama asta și vama cealaltă, dar poate că este ultima ispită, fie de placere, fie de iubire de arginti, avuție, slavă deșartă, mândrie sau nu știu ce, și dacă nu ne-am socotit cu elementul ăla de-a lungul vieții nostre, riscăm să rămânem acolo. Cam așa înțeleg eu vămile. Si, deci, vămile le trecem și acum, în viața noastră.  

Mulți au vorbit cu mine și, având conștiința încărcată de păcat, se simțeau acuzați, și acuzați într-un fel în care deznădăjduiau, nu mai vedeau lumina, nu mai vedeau pe Dumnezeu, nu mai vedeau putință. Vine câte o dată o ispită în care zici: "a, veșnicia e numai o poveste", "dragostea asta este o himera", etc, etc. Si omul poate să se vadă mai puțin deplin într-o situație în care nu mai poate ieși.

Acuma, unul din aspectele pe care trebuie să le vedem și să le avem în vedere. Dacă Dumnezeu l-a acuzat pe Sf. Siluan, i-a zis: "cei mândri suferă de draci', după ce zile și ani a avut lupte titanice împotriva dracilor, el n-a zis: "mai vine acuma și Dumnezeu, și mă împovărează cu o osândire". Nu! Cuvântul lui Dumnezeu nu împovărează. Dacă cuvântul osândirii mele, în conștiința mea, mi-aduce acel tip de deznădejde, înseamnă că acel cuvânt nu e de la Dumnezeu și dacă nu e de la Dumnezeu nici să nu-l ascultăm.

Spunea o femeie în spovedanie: "Părinte, mărturisesc că conștiința mea îmi zice, și este scris în catastiful diavolului că....". Zic: "stop". Tot ce este scris în catastiful diavolului, oricât de adevărat ar fi, obiectiv, este minciună. Dacă diavolul îmi spune că eu sunt monah, din gura lui este minciună. Dacă Dumnezeu îmi spune că nu sunt monah, din gura Lui este adevăr, și atunci nu sunt. Dacă este un cuvânt care îți dă nădejde a ceva, îți dă putința să mergi mai departe, să înfrunți și să biruiești este de la Dumnezeu. Si, lucrul pe care Dumnezeu ți-l arată este ca să nu deznădăjduiești, ca să îți arate din ce trebuie să ieși, care este pasul următor. Diavolul ți-l arata ca să te distrugă. Si diavolul te lingușite ca să te distrugă, diavolul te osândește ca să te distrugă, diavolul îți spune că realitatea așa este, că ai făcut aia și aia, dar în duhul în care o face, minciună este. Aveți în vedere lucrul ăsta! Există o conștiință care mă osândește, dar dacă nu poartă caracteristica dumnezeiască, învățați-vă să nu-i faceți ascultare. Eu nu mă proslăvesc, eu nu mă osândesc decât de Dumnezeu, făcătorul Meu, judecătorul meu Care, mai înainte de a mă judeca, m-a mântuit.

Si, atuncea, marii sfinți au trecut vămile fără măcar nici să le observe, cum zice Hristos că cei care cred în El au trecut direct de la moarte la viață. Si eu cred că sfinții aceștia, care au trecut de la moarte la viață, au învățat din viața lor să nu asculte de glasul vrăjmașului.  Si dacă vămile astea din văzduhuri sunt draci care ne osândesc de asta și de aia - și vedeți în unele icoane un cântar în care se cântărește un suflet și vine un drac cu sulița și îngerul îl dă la o parte pe drac-, ceva din aia este adevărat. Dacă, deci, vămile astea sunt draci care ne osândesc de lucruri care știm bine că le-am făcut și dacă știm că iese din gura lor minciună este. Să învățăm de pe acuma să nu-i ascultam. "Eu nu cu tine vorbesc. Eu cu Dumnezeu vorbesc". Si nici nu aș zice "cu tine", ci m-aș adresa lui Dumnezeu: "eu nu cu el vorbesc, ci cu Tine, Doamne", ca să punem pe Dumnezeu la persoana a doua, și cuvântul să devină rugăciune, și să nu punem pe diavol la persoana a doua, ca să nu avem părtășie cu el.

Si gândul ăsta este preluat de la Sfântul Siluan care spune despre oameni sfinți care au putut dialoga cu diavoli, ca Sfântul Antonie cel Mare, și Însuși Hristos în pustie. Dar, Sf. Siluan zice: "mai bine nici să nu dialogăm cu ei fiindcă dacă avem chiar și părtășia asta cu ei, curat nu vei ieși". Ceva din atmosfera lor, din energiile în care trăiesc ei se va prinde ceva și pentru noi. Aș zice "Doamne, ajută-ne!". Crezut-am, pentru aceea am grăit, și voi grăi ce cred, și iertați-mă că eu nu sunt așa, dar vă împărtășesc totuși lucruri în care cred. Nu trebuie să ne fie frică de draci, nu de frică nu vorbim cu ei, ci din faptul că am ales că lumea diavolului, a minciuni, a virtualului nu e a mea. Eu aleg ca lumea mea să fie lumea lui Dumnezeu, lumea vieții.

Vedeți că împrejurul nostru este o întreagă lume care face lucrurile cele mai cumplite, cele mai drăcești și nu le pasă de nimic. Se îmbracă frumos, se duc la cinema, se distrează, chiar dacă milioane de oameni au pierit pentru un cuvânt de-al lui, ce contează pentru el! Vreau să subliniez ce zice Părintele Sofronie undeva și toată Tradiția Bisericii, că a conștientiză păcatul este prezenta harului. Fără har omul nu își conștientizează păcatul. Si, poate ați și observat că noi, în călătoria noastră, în devenirea noastră, nu ne dădeam seama că ceva era păcătos și poate că acuma nu mai putem face lucrul acela, după ani de împărtășanie, de spovedanie, și ceva s-a subțiat în noi, și ne gândim: "Doamne, dar cum puteam face asta?! Cum puteam gândi atuncea lucruri din asta?!". Se dezvoltă conștientizarea și asta vine de la har. "Fără har", zice Părintele Sofronie, "omul nu-și poate conștientiză păcatul" și, merge mai departe, și zice: "conștientizarea păcatului este începutul adevăratei contemplații".

Ce se întâmplă?  A vedea păcatul este foarte dureros, dar mult mai important este faptul că vad decât păcatul însuși. Mai mulți, când au venit la mine, mi-au zis: "Părinte, văd că sunt așa și așa..." Si i-am pus la încercare: "care crezi că este cuvântul cel mai important pe care crezi că l-ai spus în spovedanie?", "Că sunt mândru?", "Nu", "Că fac asta?", "Nu".  "Că fac aia?", "Nu. Că vezi! Zici că 'vezi' că ești mândru" .

Sf. Siluan vedea că este cu neputință să se mântuiască în vecii vecilor și vedea limpede. Păi vedea! Acuma îmi vine să zic că nu știu ce nu l-a făcut să sară pe geam, să se sinucidă. Dar n-a făcut-o! A strigat lui Dumnezeu: "ești de neînduplecat!". Dar nu știu cum a supraviețuit momentului acela. A supraviețuit, s-a dus la Vecernie și după Vecernie Il vede pe Hristos viu în fața icoanei. Dar mai întâi a putut să-și vadă păcatul în extrema lui: "sunt un nemântuit în vecii vecilor, și în zadar strig către un Dumnezeu care e de neînduplecat, care e surd, care nu există, și eu arunc cuvinte în aer și nimic nu se întâmplă" -fac un scenariu acum, cum trăim și noi într-o măsură mai mare sau mai mică momente dintr-astea. El a trăit totul extrem. Da, dar important e că a început să vadă! Bineînțeles că două ceasuri mai târziu L-a văzut pe Hristos în fața icoanei. De ce? S-a dezvoltat vederea lui duhovnicească.

Si de aia, îndrăznesc să zic că mult mai important e faptul că vedem decât urăciunea și durerea a ceea ce vedem. Să ne îmbărbăteze harul Domnului, să ne amintim că nu aș putea vedea ca păcat ceea ce văd acuma dacă nu e harul Domnului. Altfel înseamnă că harul lui Dumnezeu pentru mine nu este, pentru că nu îmi văd păcatul. Ia să spovedim că mi-am pierdut credința! Este un stadiu prin care trecem cu toții în viața noastră, este o vamă, este un moment de încercare. Vrei să rămâi așa? Nu, nu vreau! Bun, vedem ce va da Dumnezeu și pe ce cale mă va scoate din necredință și din nu știu ce alte păcate.

Dar, acel lucru oricât de dureros ar fi, oricât de rușinos ar fi, oricât de groaznic sau oricât de scârbavnic, mult mai important este că-l văd în mine și de acolo pot merge mai departe. Cum să mă vindec de păcat, cum să ies din groapa păcătoasă în care mă aflu dacă nu vad, dacă nu știu că mă aflu într-o groapă? Dar, dacă știu, voi găsi o cale de ieșire, nu eu, ci Dumnezeu, Hristos în mine, cum zice și Sf. Ap. Pavel, că nu putem miza pe puterile noastre, pe înțelegerea noastră, pe cultura noastră teologică, pe experiența noastră monahală de 180 de ani sau, în fine, cât am fost în mănăstire. Nu! E harul lui Dumnezeu în mine care va face lucrul asta. Da, nu eu pot face ceva, dar nu fără ca eu să văd. Si, fără ca eu să fac o dreaptă alegere, Dumnezeu Atotputernicul nu poate să facă în mine nimic.

Să știți că mai mulți ani am avut o întrebare. Observam niște lucruri și mă gândeam: care este neputința Atotputernicului? - contradicție în termeni, bineînțeles. Eu sunt genul de om care "înțelege repede, dar trebuie să-i explici mult timp". Si asta a însemnat că mai mulți ani a trebuit să zac cu întrebarea asta până când mi-am dat seama că neputința Atotputernicului este nepocăința ta. Si, pe lângă nepocăință, aș zice ceva mai general: alegerea ta, dacă este o alegere nedumnezeiască. Dacă eu aleg ceva care nu este dumnezeiesc, și sunt încăpățânat, și țin morțiș la gândul meu, vine o vreme când Dumnezeu mă lasă, e momentul când tatăl fiului risipitor a zis: "fie, ia moștenirea ta". Nu știa, oare, tatăl cine era fiul? Nu îl educase cum trebuie? samd. Dar a venit un moment când trebuia să-și ia răspunderea, pe cont propriu să înțeleagă, dacă nu înțelesese din ascultarea tatălui, de acum trebuia să înțeleagă prin propria experiență. Cel mai mare risc! Cum știu eu dacă va veni vreodată la mine sau dacă mort va rămâne?! Cum a zis tatăl fiului cel mare: "Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat" (Luca 15, 24). Nu știm, poate vine, poate nu! Părintele Sofronie zicea că acel tata este Dumnezeu în pățania lui cu Adam.  Adam este fiul risipitor și tatăl este Dumnezeu. Dar omul trebuie în deplina lui libertate să înțeleagă niște lucruri și să facă niște alegeri. Si, în funcție de acele alegeri Dumnezeu va lucra cu omul. Si dacă alegerea este dreaptă, harul lui Dumnezeu îl duce un pas mai departe în devenirea lui, dar dacă alegerea este strâmbă, stagnează devenirea lui deocamdată.

Hai să luăm acum linia libertății. De ce tatăl, Dumnezeu, a lăsat pe fiul risipitor să plece? In termeni omenești ne închipuim un scenariu, că vin unii și zic: "De ce l-ai lăsat să plece? O să vezi că o să-ți cheltuiască toată averea! Da' nu știai cine e fiul ăla? Te face de râs și de două parale?" - lucru de care ne e așa de frică încât îl legăm cu lanțuri, literar sau metaforic, pe fiul nostru cel risipitor ca nu cumva să facă asta să rada vecinii de noi. Bun, există și un oarecare moment al unei silnicii în educarea copiilor dar, esențial, dacă omul nu a înțeles de la sine ceva și face din nevoie un lucru nu putem ști ce e cu omul acela. Din disciplină, sau din frica de ce zic vecinii, sau de frica poliției se înfrânează de la aia și de la ailaltă, dar lasă-l liber, cândva, total, și atuncea să vedem cine este omul acela. Si zicea și Părintele Sofronie că tot lucrul pe care îl face omul, dacă nu iese din deplină libertate, nu are valoare veșnică. Lucrul ăla nu-l reprezintă pe om; nu este omul ăla.

Si în lumea asta cam așa trebuie să trăim, adică trebuie să  afișăm ceva.  Cu cutare să fiu nu știu ce, cu celalalt să fiu nu știu cum. Într-o revistă ortodoxă americană, a Părintelui Serafim Rose, o femeie care a trecut prin India și mai apoi a devenit ortodoxă, spunea: "știam cine trebuie să fiu cu părinții mei, știam cine trebuie să fiu față de profesorul de la școală, știam cine să fiu față de directorul de la lucru, știam cine să fiu față de societate, față de aia, față de ailaltă". Si își dăduse seama, cândva, că ea nu era nimic din toate asta, din ceea ce era până să ajungă la Ortodoxie.

Să știți că mântuirea nu constă în a afișa lui Dumnezeu un paravan colorat, oricât  de frumos ar fi, nu este nici în a ne moraliza: "a, păi dacă nu faci asta, nu știu ce". Nu! Linia duhovnicească și mântuirea este una: a conștientiza ceea ce sunt și a înțelege că Dumnezeu este Cel care mă curăță, nu eu. Eu cer curăția, eu vreau curăția, eu mă nevoiesc ca să devin un om curat, dar să nu credem că nevoința mea, că tot ce fac eu, și facerile mele mă vor curați.

Zic Sfinții Părinti că oricâte eforturi fac, oricâtă nevoință, mântuirea este un dar, e ceva gratuit de la Dumnezeu. Da, dar atuncea de ce să ne mai nevoim? Vedem niște lucruri de necrezut, pe care au putut să le facă unii dintre Părintii noștri. De ce trebuie toată nevoința asta, dacă mântuirea tot dar, gratuită este? Pentru că rugăciune este și cuvântul care-l zic, este și fapta pe care o fac! Atuncea mă rog cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: "duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie", când încerc să nu cad în grija de multe, să nu pic în vorbirea fără rost, să nu pic în mândria și în dorul de putere samd. Si asta nu e ca în sala de culturism, că îmi voi face niște mușchi duhovnicești și să vezi atuncea! Nu! Asta este continuarea rugăciunii mele. Ceea ce am cerut prin rugăciunea Sfântului Efrem, sau a mea, sau altă rugăciune, acuma este o rugăciune în faptă, fapta mea, a unei neființe întru devenirea ființei, a existenței mele.

Vedeți, "ex" este o particulă care implică o ieșire din ceva. Existența este o stare de a fi în devenire. Nu putem zice eu sunt, ci eu exist.  Când ateii zic că Dumnezeu nu există, corect, să știți că Dumnezeu nu există! Si El însuși ne-a spus-o când i-a zis lui Moise "Eu sunt Cel ce Sunt". Dumnezeu nu a avut niciodată nevoie să iasă din ceva, să purceadă din ceva, să devină. Nu există - ceea ce numesc teologii teologonie-, o devenire a lui Dumnezeu. Existența este starea noastră, și existența noastră este o devenire întru a fi, ca să devenim ca Dumnezeu. De ce? Păi ca să trăim în Dumnezeu cu Dumnezeu și ne facem dumnezei egal cu El. Si diferența va fi că singurul Dumnezeu este Cineva care nu a avut nici un început și, nu numai, nu are nici un sfârșit. Acest neînceput noi nu-l putem concepe. Nu știam cum este asta, și mă întrebam, ca un copil, cum poate fi. Si, mai târziu, mi-a explicat Părintele Sofronie cum, dat fiindcă noi nu avem experiența de a fi fără de început, nu putem nicicum concepe fără de începutul. Si așa va fi și în veșnicie. Dar Îl vom vedea pe Cel fără de început, vom ști că este fără de început și ne vom minuna de lucrul acesta. Ori, noi, zicea Părintele Sofronie și cred că și Sf. Maxim Mărturisitorul, vom fi ca fără de început, pentru că viața pe care o vom trăi nu numai că este fără de sfârșit dar este viața lui Dumnezeu, adică viața fără de început și fără de sfârșit. Si, parafrazez niște ziceri ale Sfinților Părinți,  fără de sfârșit, tocmai, fiindcă nu are început, că ei zic că tot ce are un început are și un sfârșit - lucrul care mi-a fost greu să-l înțeleg, acuma îl înțeleg.

Este de capitală importanță ca ceea ce facem să fie în deplină libertate. Chiar dacă în contextul nostru istoric suntem constrânși cu anumite lucruri, să fim conștienți că noi, undeva, trebuie să facem o alegere. Si, în ciuda faptului că se vrea ca eu să fiu așa, eu sa vreau să fiu altfel. Si acolo este un pic mai greu, în a ne desprinde de silnicia care ne obligă să fim ceea ce nu vrem noi să fim, că nu mai știm câteodată, vreau eu sau vreau că mă silește să fac așa ceva. Si aicea sunt doua lucruri.

Revin la fiul risipitor și aș zice: fiule, dacă tu nu ai înțeles destul de adânc ce eu, ca tată ți-am spus, cum te-am educat, acuma trebuie, pe cont propriu, să îți faci experiența ta, că doar-doar vei înțelege, și o să vi înapoi la mine. Dar nu te pot ține cu sila, fiindcă asta nu va duce la niciun rezultat. Nu te vreau ca sclav, că doar am eu destui sclavi. Dar vreau ca tu să înțelegi și ca tu să fi adevărat fiu. Si aicea sunt două căi și le-aș zice ped-agogie și ped-eapsă. Si am comentat în mai multe cuvântări că aceste cuvinte au aceiași rădăcină: ped. Pais, paidos în greacă însemnă copil; agoge în greacă este călăuzire - și asta este calea înțeleaptă.

Maica Domnului nu a trebuit niciodată să fie pedepsită, întotdeauna alegerile ei au fost bune, corecte. Dumnezeu a făcut cu ea o pedagogie și pentru aia lăsat-o în mod neînchipuit să trăiască în Sfânta Sfintelor. Erau mai multe fecioare în biserica din Ierusalim, și era o tradiție, și multe fecioare se dădeau vieții feciorelnicie și slujirii bisericii - o călugărie a femeii înainte de întruparea lui Hristos, cum se putea în Vechiul Legământ. Si ea era una din aceste fecioare și Sfântul Zaharia a introdus-o în Sfânta Sfintelor și Dumnezeu i-a dat o pedagogie, a condus-o pe copilița aceasta în ceea ce a devenit Maica Domnului. 
Si cu noi face asta, în măsura în care găsește ecou pozitiv în noi. Dacă nu, metoda lui Dumnezeu nu este să ne înlănțuiască, să ne amenințe cu biciul. Ne informează însă că există și iad, ne informează că sunt și repercursiuni, și să știm ce ne așteaptă. Îi zice lui Adam: "să nu iei din pomul acela că în ziua în care vei mânca vei muri", și-l informează pe Adam. Si de ce n-a pus Dumnezeu, cum zice Hristos mai târziu, douăsprezece mii de legiuni de îngeri împrejurul pomului, sau pur și simplu un cuvânt, ce i-ar fi împiedicat total pe Adam și Eva să întindă mâna către pom? Fiindcă Adam, dacă s-a lăsat păcălit de glasul străinului, care zice: "Dumnezeu știe de ce vă spune să nu luați, că dacă o să mâncați o să deveniți ca Dumnezeu, că o să vi se deschidă ochii", s-a lăsat păcalit de minciună. Si, unde era Dumnezeu când a întins mâna Eva? Unde era Dumnezeu când a primit Adam fructul de la Eva? Acolo era Dumnezeu! Dar Adam nu a știut să primească pedagogia nedureroasă a lui Dumnezeu, să fie condus de la starea în care era la înveșnicire, la desăvârșită duhovnicire. Si Adam, cu prețul unei istorii cumplite și sângeroase, așa cum cunoaștem că s-a întâmplat până la noi și în zilele noastre, cu prețul acesta, Adam, adică eu, dar și Adam cel dintâi, a învățat despre ce este vorba și să-și facă alegerile. "Vrei asta?". Adam s-a pocăit: "Nu, nu vreau!", și s-a pocăit o viață întreagă, cum vorbește Sfântul Siluan de pocăința lui Adam. Si pocăința asta este răspunsul omului când se întoarce. Dar calea asta, asta este ceea ce se numește în Biserica pedeapsă. Pedesis-pedeapsă tot de la ped pornește, și este educația, pedagogia, pentru copil dar care poate fi dureroasă, și poate să fie o cădere fără întoarcere.

Părintele Sofronie în cartea "Rugăciunea, experiența vieții veșnice" (tradusa de Ioan Ică Jr.) are un titlu: "Riscul în creație". Dumnezeu a riscat. Si, ce îl costă pe Dumnezeu acest risc? L-a costat răstignirea, L-a costat pedeapsa, pogorârea în iad. Dar El și-a asumat-o liber, pentru că nu era alt om decât Omul-Dumnezeu care putea să se pogoare la iad, cum zicem în rugăciune: " în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul". Ca Dumnezeu, biruitor al iadului, a ridicat firea omului de la veșnicul iad, l-a desveșnicit, și a zădărnicit cuvântul pe care îl pune Dante pe porțile iadului: "părăsiți orice nădejde toți cei care intrați aici", și firea omului a scos-o din iad, a devenit nu numai cel Întâi născut din morți - și acuma moartea nu este decât o naștere, și El este Întâi-Născutul-, dar după înălțarea la ceruri și așezarea de-a dreapta Tatălui așteptăm cea de a Doua Slăvită și dorită Venire a Domnului.

Noi, dacă așteptăm sfârșitul lumii, să nu-l așteptam ca cei care zic: "a, ești pesimist!". Nu! Să-l așteptam cu cel mai mare optimism! Biblia care începe cu "la început a făcut Dumnezeu cerul și pământul" (Facerea 1, 1) se termina cu cuvintele "Vino, Doamne Iisuse!" (Apocalipsa, 22, 20). Vine Mirele Bisericii și cum să fim noi, mireasă, pesimiști? Dar, bineînțeles că, așa cum se întâmplă în viața duhovnicească, așa cum s-a întâmplat cu Sf. Siluan, înaintea marei viziuni, marei vedenii, marei descoperiri, marelui deznodământ, vine marea criză. N-a existat vedenie sau experiență duhovnicească deosebită, nici în viața Sfinților Părinti, și, în măsura noastră, nici în viața noastră, fără o criză care să o preceadă. Si, dacă criza e mare, "...și nu deznădăjdui" suflete! Criza aia înseamnă un deznodământ pe măsură. Aș zice peste măsură, căci suferințele de acum nu sunt vrednice să se compare cu bucuria și cu slava veșniciei, care o câștigam prin suferințele alea. Așa și criza, durerea, deznădejdea, sfâșierea aia nu e vrednică să se compare cu deznodământul care va veni din pricina acelei crize. Putem să trecem din criză în criză, mai mici, mai mari, și în fiecare durere a noastră să ne obișnuim să ne agățam de nădejde - e o nevoință a noastră, în clipa aia când parcă nu mai e nici o nădejde. Dar, nu-i așa că s-a întâmplat câteodată, când poate erai în cea mai mare deznădejde, și poate a venit cineva și ți-a zis un cuvânt, poate s-a întâmplat ceva, poate ai deschis o carte și ai picat peste un cuvânt - cine știe?! - și ai înțeles ceva și, dintr-o dată, a dispărut, ceea ce te chinuia mai înainte nu mai are nici o valoare. Si zici: dar ce era chestia aia, că eu înnebuneam de deznădejde?

Si, îmi vine să zic, istoric vorbind, criza cea mare, ultima criză, marele necaz, cum se spune despre Apocalipsă și Hristos vorbește despre ea, că "în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi" (Marcu 13, 19), că va fi ultimul necaz,  dar pe măsură e aproape o hulă, o să fie peste măsură, ultimul deznodământ.

Si vă aduc aminte de povestea care ni-o spune Sf. Luca când era pe drum cu Cleopa, când erau zdrobiți, deznădăjduiți că iubitul lor dascăl a fost totuși prins și omorât. Si mi-a venit gândul că, oare, ce vorbeau ei, fiind așa de triști? Străinul, singurul care nu știa ce s-a întâmplat în Ierusalim, îi întreabă și ei zic: "a, nu ști ce s-a întâmplat? Prorocul ăla...". Eu cred că ei gândeau că "dacă era proroc Acela și era puternic în cuvânt și în faptă, dacă Acela a fost un înșelător, așa cum zic mai marii bisericii noastre, dacă vine adevăratul Mesia noi cum îl vom recunoaște? Cu ce altceva ne va mai putea convinge mai mult decât Cel în care am crezut, că era Mesia? Dar, dacă era Mesia, cum de L-au prins? Cum, răul e mai puternic decât binele, lucrarea lui Dumnezeu a fost zădărnicită de răutatea lumii acesteia?" Si bănuiesc că erau într-o deznădejde de genul asta. Când se apropie un Străin de ei, ei nu L-au observat, și Străinul îi întreabă: "dar, despre ce vorbiți?". Si ei: "tu, habar nu ai ce s-a întâmplat aici?". Si Străinul le arată ce era prorocit în psalmi și în proroci despre suferințele și osândirea lui Mesia. Si le destăinuiește adevăratul sens al Scripturilor, pe care nu a fost teolog sa le înțeleagă până atunci, și bănuiesc că nici prorocii, care le proroceau, nu înțelegeau pe deplin ceea ce proroceau, le zbura cuvântul ca un porumbel din gură, ca sa zic așa - dar nu știu în ce măsură conștientizau ce anume înseamnă ceea ce ziceau. Si le-a destăinuit lucrurile acestea și ardea de bucurie inima lor. Si ajung la destinație, și Străinul vroia să meargă mai departe, dar așa de drag le era de El, că L-au constrâns și i-au spus: "mai ramai cu noi, rămâi cu noi!". Bun, Străinul face ascultare și rămâne cu ei. Si când Străinul începe să le frângă pâinea, dintr-o dată marea surpriză, acest Străin care nu știa ce s-a întâmplat în Ierusalim, era cel Răstignit, care acum trei zile murise și, acuma, uite-L! Si Străinul a dispărut. Atâta a vrut Hristos, să le împărtășească bucura învierii.

Si cred că deznodământul de pe urmă va purta ceva din acele caracterisitici, și poate vom ajunge la o neînțelegere: "Dar cum e cu putință? Dar cum se poate întâmpla? Dar Dumnezeu este Atotputernici, unde este? De ce Dumnezeu nu face?" Cine știe sub ce formă va fi, și să nu ne smintească lucrul acesta, să ne amintim de "si nu deznădăjdui", că uite, Dumnezeu are un plan, știe El ce face, și asta să ne fie plasă de siguranță. Si cred că surpriza pe care o vom avea o să fie, dacă pe măsura marelui necaz hulesc, o să fie dincolo de orice măsură și asta o să fie deznodământul de pe urmă, cer nou și pământ nou, și viață împreună cu Dumnezeu, unde nu mai este durere, nici întristare, nici suspin. Si asta nu fiindcă mortul ăla nu mai simte nimic, nici veselie, nici bucurie. Întristarea și suspinul nu vor mai fi, dar bucuria e veșnică, și mortul ăla poate să o simtă dacă a trăit așa încât să se mântuiască sau dacă rugăciunile noastre, ca Biserică, pot ajuta sufletul, poate încă nemântuit, să se ridice la cer.

In rezumat, este de capitală trebuință ca tot ce face omul să fie în deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. Nu vorbesc de Stat și de legi, sau chiar și de vecinii noștri creștini, că toți suntem creștini în devenire, și unii dintre noi sunt mai aicea, alții sunt mai acolo. Si judecățile noastre sunt în orice caz păcătoase, în măsura în care am judecat, că trebuie să lăsam numai pe Hristos să judece, dar, chiar dacă sunt bune și binevoitoare, tot slabe sunt, și trebuie să ne punem măsură judecata lui Hristos și după aceia să ne călăuzim.

Si e de luat aminte: mai mari, căpetenii, părinti, preoți duhovnici, cei care suntem însărcinați cu călăuzirea devenirii semenilor noștri, să nu devenim noi conștiința celui pe care îl educăm, ci conștiința lui să fie Dumnezeu, independent de mine. E greu, câteodată trebuie să mă impun, tot sunt nedesavârșiri, începând cu cei mai mici pe care trebuie să-i călăuzim, în principiu - câteodată sunt mai buni decât noi. Să avem asta în vedere: conștiința care trebuie să-l călăuzească pe cel care vreau să-l călăuzesc să nu fiu eu, ci Dumnezeu, esențial. Si, atuncea, este de neapărată trebuință ca omul liber să facă ceea ce face, liber să pășească în călătoria lui către Împărăție, căci altfel, fiecare pas care nu este liber făcut nu are valoare veșnică. Are valoare disciplinară, morală, lucrurile merg cum trebuie, ca pe roate, da, dar nu e mântuire.

Si, deci, Dumnezeu duce pe om prin pedagogie sau prin pedeapsă. Iar pedeapsa nu e că Dumnezeu s-a maniat și ne biciuiește, ca să ne învețe să nu mai facem asta, ci este urmarea alegerii mele. Am văzut asta la Sf. Ignatie Briancianinov, care spune undeva că dacă ai aruncat un pumn de pietre în aer, ar trebui să-ți cada toate în cap, dar Dumnezeu lasă să-ți cadă din acele pietre strict atâta ca tu sa înțelegi ceva. Si una din acele pietre poate trebuia să te omoare, nu te omoară, dar te lasă să guști din calea pe care ai ales-o ca să o înțelegi, nu fiindcă S-a maniat. Dumnezeul nostru nu e mânios. Si când spunem că e zăbavnic la mânie și grabnic la milă se vorbește în termeni inteligibili nouă la toate nivelurile, dar nu este mânios. Mânia lui Dumnezeu este față de tot ceea ce este minciună, față de tot ceea ce este neadevăr, dar nu fața de păcătos. Deci pedeapsa este rezultatul a ceea ce fac eu, în care Dumnezeu îmi lasă strict necesar, ca să mă dezmeticesc. Dacă nu mă dezmeticesc, ceva mai rău se întâmplă, o piatră mai mare o să-mi cadă în cap, și dacă nu, una și mai mare, și s-ar putea să ajung într-un loc în care să nu mai pot să mă întorc. Insă, pedeapsa este rezultatul alegerilor noastre. Dumnezeu îngăduie ca numai cât e nevoie pentru devenirea mea să-mi cadă asupra-mi. Si, fie am înțeles și prin pedagogie poate înapoi să mă aducă, fie n-am înțeles și atunci prin pedeapsă trebuie înapoi să mă aducă, dar e tot dragostea lui Dumnezeu, tot ochiul blând și binevoitor al lui Dumnezeu, care mă urmărește oriunde aș fi, și care mă duce către mântuire.

Dacă ne vedem păcătoși, important e că vedem păcatul, și asta este începutul contemplări. Si dacă acum văd păcatul, mai târziu vom vedea lumina cea nezidită și abia atunci vom înțelege că asta era lumina care atuncea îmi dezvăluia păcatul în care trăiam, că ce altă lumină să îmi arate păcatul? Numai harul dumnezeiesc. Atuncea nu vedeam lumina, acuma nu văd lumina, dar văzând păcatul să deducem că e o lumină care ni-l dezvăluie și lumina aia este harul lui Dumnezeu, este Duhul Sfânt. Care nu-L simt ca Duh Sfânt, Dumnezeu tot inexistent îmi este, Dumnezeu tot de "neînduplecat" este, tot străin - fiindcă eu sunt străin și paralel cu toate astea. Dar, dacă îmi văd păcatul, să ne insuflăm că Dumnezeu este prezent în forma aia, aparent absentă, și să nădăjduim la mila lui Dumnezeu că ne va da un deznodământ pe măsura suferinței de acum, de a-mi vedea păcatul. Fac tot ce pot, mă spovedesc, încep prin a mă ruga, a mă spovedi, a mă împărtăși.

Vedeți și cu împărtășania, mulți cred că dacă eu fac canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dacă mă spovedesc, asta mă mânuiește și pot acuma să mă duc să mă împărtășesc, să primesc ca pe o bombonică, fiindcă am fost copil bun. Nu! "Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care pentru voi se frânge întru lăsarea/iertarea păcatelor".  "Beți dintru acesta toți", nu ca unii care s-au despărțit de Biserica adevărată - în catolicism numai preoții se împărtășeau și cu sângele. "Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu care pentru voi și pentru mulți se varsă". Părintele Sofronie zicea ca acel "mulți" înseamnă "toți". "Sângele Meu care pentru toți se varsă, întru iertarea păcatelor". Deci lăsarea, sau iertarea păcatelor, este prin Trupul lui Dumnezeu-Hristos și Sângele lui Dumnezeu-Hristos, nu efectul spovedaniei, canonului, străduințelor mele. Dar străduințele, spovedania, canonul dacă se dă - canonul ar trebui să fie un remediu pentru rana pe care a suferit-o cel care se pocăiește, remediu care îi vindecă rana. Dacă înțelegem altfel canonul suntem eretici în facerea noastră - că nu suntem eretici dacă nu ținem morțiș la erezia noastră, încă suntem ortodocși în devenire. Dar canonul și tot ce facem, spovedania, este expresia alegerii mele înaintea lui Dumnezeu. Numesc păcatul pe care l-am făcut păcat și încerc să fac ce mi se spune pentru ispășirea acestui păcat. Ispășire vine din lb. slavonă spasenie, care înseamnă mântuire, mă mântuiesc de acel păcat, de acea rană, de acea boală, și atunci harul lui Dumnezeu poate da acea lăsare a păcatelor care înseamnă vindecarea de boală, de rana cu care m-am rănit.

Sunt două momente în pocăința noastră. Un moment pe care îl numesc îndreptățirea și, celalalt, mântuirea sau ispășirea. Când eu spovedesc... și am spovedit o dată un rus, și spovedanie frumoasă ca aia n-am mai avut. Si, încă un lucru, ar trebui să învățăm de la ruși, că ei când fac spovedania, în fața icoanei lui Hristos stă cel care se spovedește și preotul în dreapta lui, amândoi cu fața către răsărit, cu fața către icoană, la modul cel mai formal în picioare, și spovedește lui Hristos, preotul fiind numai un martor al acelei spovedanii, cum este scris în Molitfelnicele noastre. Si la spovedanie rusul spune "păcătos" am făcut aia și aia, "păcătos...". Tot ce avea să spovedească era precedat de cuvântul "păcătos", se osândea pe sine. Asta se numește îndreptățire! Si, care este îndreptățirea? Părintele Sofronie spunea că Dumnezeu vede că eu sunt păcătos și că am păcătuit. Dacă eu zic că sunt păcătos și am păcătuit, poftim, că sunt de acord cu Dumnezeu. In măsura asta sunt asemănător lui Dumnezeu și asta e îndreptățirea.

Urmează pasul mântuirii și asta este împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Deci nu spovedania mă mântuiește. Spovedania mă îndreptățește, mă justifică. Care este îndreptățirea, justificarea? Este că de acum gândesc ca Dumnezeu. Dacă un păcătos se socotește nevinovat, atunci n-ai ce să-i ierți - nevinovatul nu are de ce să fie iertat - și Dumnezeu nu-l silește. Dumnezeu îl întreabă mai întâi pe Adam, și el îl răspunde că Eva i-a dat din pom și a mâncat. Apoi zice către Eva: tu, Eva, ce ai făcut? Eva zice că șarpele nu știu ce. "Fie, nici tu nu ești păcătoasă". I-a informat pe Eva și pe Adam de urmările faptelor lor. Dar, dacă erau nevinovat, un nevinovat nu se poate ierta. Neputința Atotputernicului!

Așa că spovedania este îndreptățirea și îndreptățiți fiind acuma ne poate mântui Dumnezeu. Si, atrag atenția: într-un cap. din Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel  se vorbește despre această îndreptățire. In vechile traduceri se zicea "îndreptare"- se făcea confuzie între cele două cuvinte. In noile traduceri se spune "justificare", dar este vorba de îndreptățire. Si zice "Cine mă va mântui/(izbăvi) de trupul morţii acesteia? Mulțumesc lui Dumnezeu în Domnul Iisus Hristos"  (Romani 7, 24-25). Si acuma înțeleg că o dată îndreptățit prin faptul că gândesc ca Dumnezeu și păcatul îl văd ca păcat, și dreptatea o vad ca dreptate, de acum nu mai este osânda în mine. Că zice tot acolo Sf. Ap. Pavel: "de acum nu mai este osânda în mine". De ce? "Fiindcă cu mintea mea iubesc legea lui Dumnezeu. Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele." (Romani 7,23) Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Si când zice: "Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!"(Romani 7, 25) înseamnă că dacă nu mai este osândire în mine, fiindcă gândesc ca Dumnezeu, acuma Domnul nostru Iisus Hristos, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, dacă păcatul nu l-am vrut, mi-l poate scoate din orizont.

Fără libertatea omului nu poate exista mântuire și în libertatea omului Domnul îl va conduce pe om prin pedagogie și, dacă nu poate, va lasă omului ceea ce am numit noi pedeapsă. Atenție! Toată terminologia Bisericii trebuie reînțeleasă, că nu are nimic de a face cu definițiile obișnuite ale culturii, ale civilizației, ale gândirii omenești obișnuite. Deci, Dumnezeu prin pedagogie sau pedeapsă încerca să îl aducă pe om la înțelegere, și omul oarecum singur să vină, singur în alegerea lui, dar cumva nu singur, fiindcă numai Dumnezeu poate lucra în viața omului cu harul Lui. Si, într-un fel sau altul, numai mizând pe libertatea omului, Dumnezeu mântuiește pe om.

In epoca noastră vedem lucrurile cele mai cumplite din istorie. Cred că niciodată nu a fost așa o destrăbălare la asemenea dimensiuni. Au existat lucrurile cele mai drăcești întotdeauna, că unele culturi erau mai apropiate sau mai depărtate de Dumnezeu, dar acuma, la nivel mondial, se fac cele mai mari nelegiuiri și urăciuni. Si acuma cu deplină nerușinare orice păcat își poate afirma dreptul de a exista. Oamenii cei mai păcătoși, cu nerușinare fac paradă pe străzi și cei care fac așa zisele legi, vor să îndreptățească toate urăciunile, plus atentatele, plus toate chestiile astea.

Si in Ev. după Ioan este scris că "deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El"  (Ioan 12, 37) și, adaug acum, că nu au vrut să creadă. Zice englezul că nimeni nu e mai surd decât cel care nu vrea să audă. Si acuma, deși Dumnezeu prin Biserică, de acum două mii de ani, a făcut atâtea minuni, și acum - vorbeam cu Înaltpreasfințitul și cu alții - se întâmplă lucruri minunate și total neașteptate, printre toate urâciunile care există. Dacă două mii de ani, de la întruparea lui Dumnezeu, n-a fost destul ca omul să se întoarcă  la Dumnezeu - și sunt cei care țin ca orbul de bâtă de viziunea lor, de împotrivirea lor față de Dumnezeu, de necredința lor- vine un moment în istorie, care socotesc că a și venit, când fie și răul trebuie să-și aibe cuvântul lui. Si ajungem la cuvântul din Apocalipsa, din ultimul capitol, de acum "cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă." (Apoc. 22, 11) Ce înseamnă asta? Înseamnă că din momentul ăla, care cred că a venit, ești liber, "faceți de acuma ce vreți, Eu v-am învățat prin cele doua lumini: Vechiul Legământ și mai ales Noul Legământ, prin Întruparea Mea, am vrut să vă luminez și ceea ce am vrut să spun în Vechiul Legământ, v-am vindecat, bolnavii, v-am înviat și morții, v-am dat puterea și vouă să faceți lucruri mai mari decât am făcut Eu - cum zice Hristos, că "mai mari decât acestea va face" (Ioan 14, 12). Dacă nici acuma omenirea nu a înțeles, dacă Adam în totalul lui nu a primit liber, atunci "fă ce vrei și vei vedea rezultatul facerii tale, împotriva Mea" - a lui Dumnezeu. Deci cred că a venit momentul deplinei libertăți. Si aș zice să profităm! Acum putem face ce vrem!

Si poruncile lui Hristos nu sunt ceva ce ne îngrădesc. Părintele Sofronie zicea că sunt dezvăluirea a ceva ce este Dumnezeu. Când zice "nu judecați", e ca să nu fiți voi judecați, este pentru că Eu, judecătorul cel adevărat, n-am venit ca să vă judec, ci am venit pentru ca lumea să se mântuiască prin Mine. Dacă zice "smerenie", este pentru că El e smerit. In doua cuvinte: "fiți sfânt" pentru că "Eu sunt sfânt". Si, atuncea, nu pentru că nu putem fi noi sfinți, nu pentru că nu putem noi să judecăm, nu pentru că nu putem noi să ne smerim, dar poate că ne încântă ceva din vederea adevăratului Dumnezeu, nu unul care sta acolo în fotoliul lui și îmi trimite trăsnete în cap. Adevăratul Dumnezeu pentru că eu păcătuiesc, El plătește zapisul păcatelor mele pe cruce. Si adevăratul om, dacă înțelegem ce a fost Iisus ca om, ar trebui ceva în noi să dorească, să poftească să fim asemenea Lui. Zicea Părintele Sofronie într-una din cărțile lui, dezvăluie rugăciunea lui: "iubesc cuvântul Tău, îmi plac poruncile Tale, îmi sunt dorite, dar nu văd în mine nicio putință să le fac. Vino Tu și sălășluiește în mine și lucrează Tu în mine cele bineplăcute Tie" Si asta ar trebui să devină conștientizarea noastră, ca să putem și noi face o rugăciune asemănătoare, ca să putem și noi să devenim o rugăciune asemănătoare.

Deci este vremea libertății și poruncile lui Dumnezeu sunt dezvăluirea a ceea ce este Dumnezeu. Am avut obrăznicia să spun că este spovedania lui Dumnezeu. Dumnezeu ni se spovedește. Si, ce poate spovedi Dumnezeu, dacă nu are păcate? Cum ar zice și Hristos: dacă zic că am păcate "aş fi mincinos asemenea vouă" (Ioan 8, 55). "Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăveşte, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru." (Ioan 8, 54). Ce spovedește Dumnezeu? Slava Lui cea mai înainte de veci, care ne-o oferă nouă fără rezervă, fără invidie. Când zice Hristos că "cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face" (Ioan 14, 12) poftim, nu e invidia lui Dumnezeu, e libertatea cu care Dumnezeu Însuși ni se dăruiește deplin, ne dăruiește toată veșnicia, toată facerea, tot cosmosul și lumea nevăzută și ne face dumnezei. Si nu ne îngrădește libertatea cu poruncile Lui. El se dezvăluie și dorește prin asta să ne atragă și ne face pe noi dumnezei. Si când zice ca Fiul Omului trebuie să se ridice de pe pământ, și va trage pe toți către El, este dorința lui Dumnezeu ca toți să ne înțelepțim și să se aprindă în noi acel foc pe care a vurt să-l arunce pe pământ, cum zice că "foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!"(Luca 12, 49)

Si atunci, îmi vine să zic că Dumnezeu vrea ca noi să ne facem de cap și ne arată ce este vrednic să ne dorim, dar trebuie să fie voia mea. Si, când vorbim în monahism de tăierea voii, atenție, cine a vrut ca tu să fi călugăr, călugăriță? In principiu nimeni nu te-a silit și poate, în ciuda multor  greutăți, a trebuit să forțezi ieșirea ta din lume și venirea în cinul monahicesc. Au fost monahi urmăriți de părintii lor și erau gata să îi omoare numai să nu devină călugări - au fost și  fenomene de genul asta. Si la tundere ești întrebat dacă liber ai vrut să faci asta, prin nicio constrângere. Si tu zici: "cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite Părinte". După aia, de trei ori trebuie să iei foarfeca de pe Evanghelie și să o dai celui care te tunde. Si toate astea ca să sublinieze deplina libertate în care faci pasul asta, și că e pe răspunderea ta. Sfântă răspundere! Câteodată e chiar înfricoșător!

I-am cerut Părintelui Sofronie: "Părinte, blagosloviți, când veți spune să devin călugăr?". Si m-a întrebat Parintele: "Vrei de praznicul ăsta?". Il mai sâcâim din când în când să știu când vine momentul meu. Si zicea: "Vrei de praznicul următor?" Si am zis: "Hotărați Sfinția Voastră praznicul". Zice : "Nu, poți să faci ascultare după aia, dar pasul ăsta este voia ta liberă, este dăruirea ta lui Dumnezeu, asta nu se poate impune". Si, când s-a impus, de-a lungul istoriei Bisericii, a fost păcat mare. Poate au fost și excepții dar, în general este păcat mare. Nu se impune! Asta este pasul tău și nimeni nu te poate obliga. Si spunea Părintele Sofronie că pentru slujirea Bisericii te poate presuriza Biserica până la o măsură, dacă vrea să te faci preot sau episcop, - se pare ca Sfântul Ioan Gura de Aur a fugit pe cal ca să nu-l facă preot, și au fugit după el și l-au luat și l-au făcut preot. Si când poporul striga "Vrednic este!", înseamnă că da, îl vrem pe acesta preot. Si aici nu trebuie să fie un formalism ci un realism, nu să se impună, cum s-a mai făcut. Si este voința poporului, și într-o măsură îl poate sili, dar monahismul nu! Să înțelegem că este voia mea, și voia mea liberă.

Ce înseamnă lepădarea voii? Să zicem că eu vreau asta, dar nu știu dacă o vreau din patimă sau dacă o vreau că este voia lui Dumnezeu pentru mine. Si atunci mă duc la duhovnic și prin duhovnic încerc să aflu voia lui Dumnezeu. Dacă duhovnicul îmi spune asta și nu aia, și dacă eu primesc în rugăciune cuvânt prin duhovnic, de la Dumnezeu, să fac ceea ce îmi propuneam sau să nu fac ceea ce îmi propuneam, ca vad că e confirmat că Dumnezeu vroia asta pentru mine, de acum asta este voia mea. Si vă spun cu siguranță, că l-am întrebat pe Părintele Sofronie și mi-a spus: asta este ascultarea!

Eu avem prea multe ascultări și mă gândeam să părăsesc ascultarea mea cea mai iubită care ere stupăritul, albinele. Si mă gândeam să dau asta cuiva, pentru că am prea multe pe cap. Si, vorbind cu părintele Sofronie când mergeam prin curte, am văzut un roi de albine într-un pom și mi-am zis: "de acuma, Doamne, miluiește, nu mai pot...". Părintele Sofronie mi-a zis: "roiul ăla n-o să-l prinzi, să-l pui în stup?". Si am zis: "da, Părinte!". Si l-am prins, și am continuat stupăritul, trebuia să-l pun în stup și să mă ocup de albine. Si după aceea l-am întrebat pe Părintele Sofronie: "Părinte, când spuneți: 'n-o sa iei roiul ăla de acolo?' - deci n-a zis 'ia roiul ăla de acolo', și așa era, el nu se impunea cu bâta. - asta nu înseamnă și că trebuie să mă ocup de stup și că trebuie să fac tot ceea ce înseamnă grija de albine?". Zice: "da, așa este! Să nu faci din duhovnicul tău un pianist". "Ce vreți să ziceți prin asta, Părinte?". "Dacă nu bați fiecare clapă, melodia nu iese".  "Deci, când îmi zici să fac asta și eu fac cu tot ce implică, cu toată melodia, asta nu înseamnă că de acuma asta trebuie să fie voia mea". Si a zis: "Da, asta este ascultarea!". Si când te duci să te ocupi de albine nu zici "pentru că duhovnicul mi-a zis" că atuncea pierzi legătura cu Dumnezeu. Nu e vorba de albine, nu e vorba de ascultare, nu e vorba de bunul mers al mănăstirii, până la urma, întâi, este vorba de tine. Si să nu pierd legătura cu Dumnezeu, de acum asta este voia mea și nu dau răspuns nimănui decât lui Dumnezeu. Zic nimănui, dar în viața asta sunt tot felul de împrejurări și sunt tot felul de excepții. Ïn principiu, să zic, dacă nu este duhovnicul meu, și este egumenul mănăstirii care îmi spune să fac ceva și cineva mă întreabă: "de ce te urci în mașină?", spun "păi pentru cu egumenul mi-a spus să fac asta". "Cine face bucătărie?", "Nu știu, igumenul a pus pe altcineva". Una este ascultarea în sens de bună rânduială a vieții de obște și cu totul altceva este ascultarea ca act duhovnicesc. Dacă egumenul și duhovnicul este aceeași persoană, nu știu, intuiția noastră, rugăciunea noastră trebuie să deslușească când este numai un act disciplinar care ni se cere. Dar în toate este vorba de mântuirea mea, dar când este vorba de un îndemn care are în vedere mântuirea mea și după aia bunul mers al lucrurilor, avem nevoie de discernământ. Domnul să ni-l dea! Crezut-am pentru aceasta vă grăiesc, dar lucrurile de care vorbim sunt lucruri care total depășesc omul, pentru că vorbim de viața dumnezeiască, ori noi nu suntem încă dumnezei.

Vremea noastră este vreme cumplită cu probleme parcă fără răspuns, situații inextricabile, înnodări din cele mai cumplite. Si nu deznădăjduiți, dar să ne așteptam la mai rău, nu deznădăjduiți dar să știți că în fiecare clipă Dumnezeu Cel nevăzut, cel inexistent, Cel "de neînduplecat" este cu noi aici, nu numai în spațiul din jurul meu, ci și în inima mea și nu există încercare pe care ne-o îngăduie Dumnezeu fără să ne dea și o cale de ieșire. Ce cale de ieșire nu știu, dar Domnul să ne călăuzească și în situații inexplicabile. Si stăpânitorul lumii acesteia vrea să ne arate că nu putem scapă de el sub nici o formă. Acuma cu organizarea asta, cu sateliții, cu chestii care ne urmăresc și prin care suntem urmăriți nu avem cum să scăpăm. Si mai mulți mi-au povestit despre niște filme pe care le-au văzut. Unul se numea principiul dominoului. Si filmele arătau că dacă ochiul lumii ăsteia e pe tine, nu ai cum să scapi, și până la urmă se termină cu catastrofă, cu moartea. Si, când îmi povesteau simțeam cum panica intră în mine, dar observam un lucru, în niciunul din filme nu se vorbea de Dumnezeu. Niciunul nu a zis Doamne. Eu cunosc trei cazuri și unul pe care îl cunosc personal, într-o viață de zeci de ani de iad, când persoana a ajuns la punctul de nebunie, de a se sinucide, dar în loc să facă asta a zis Doamne! și imediat s-a schimbat viața acelei persoane. Si am observat în filmele astea, în duhul lumii acesteia care vrea să ne convingă că stăpânitorul lumii acesteia este atotputernic, "de mine nu scapi", sau faci ce-ți spun eu și îți dau "șaptesprezece privileghiomuri" dacă devenim uniți cu Roma, sau cum spunea Sichim Pasa: "jos capul". Nu! Avem o alternativă pe care nu ne-o pune înainte duhul lumii acesteia, să strigam la Dumnezeu! Dar, de acuma, în marele necaz singura scăpare este Dumnezeu!

In realitate, de-a lungul istoriei, niciodată n-a fost o scăpare sau o soluție fără Dumnezeu, dar Dumnezeu cel blând ne-a lăsat să ne vedem de treburile noastre chiar dacă noi am crezut că din deșteptăciunea noastră a venit scăparea sau am avut noroc și am găsit soluția asta, și nu ne dăm seama că Dumnezeu a rânduit acea situație, și ne-a lăsat să credem așa. Dar nu a fost, de-a lungul istoriei, când o soluție găsită să nu fi fost de Dumnezeu. "A că a venit un milionar și mi-a dat o sumă de bani și am scapăt din situație". Dumnezeu, de la întemeierea lumii, știind ce aveam să trăiesc, a pregătit un milionar care să vină și să-mi dea. Dar să nu uităm să mulțumim lui Dumnezeu și să conștientizam aceasta. Zice Psalmul: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte." (Psalm 126,  1)   Da păzesc, dar nu paza mea va păzi cetatea dacă nu Dumnezeu în mine păzește. Samd. Cu Dumnezeu trebuie să ne tocmim. In singur Dumnezeu trebuie să avem nădejdea. Zice psalmul: "Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui" "Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale" (Psalm 43, 8, 5) - zicea războinicul David. Da, dar cu bratul lui lovea și cu arcul lui trăgea. Si la noi, Dumnezeu nu va veni, ci eu voi zidi casa, dar dacă Dumnezeu nu va lucra în mine, nu va ieși nimic. Vrau să zic că întotdeauna, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a fost singura ieșire dar, nevrând să ne silnicească ne-a lăsat să credem că fiindcă noi ne-am priceput.

Zilele care vin sunt cumplite și nu mai există nici o scăpare, cum corect vorbesc filmele alea. Corect, dar nu adevărat! Numai Dumnezeu va fi scăparea. Mi se pare îngrozitor, și pentru noi este, dar va ști Dumnezeu să ne miluiască. Si este un mare privilegiu și în sfârșit și vom învață -dă-ne Doamne!- să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Si cu singura nădejde în Singur Dumnezeu, vom pune mâna pe sabie, pe arc, pe mistrie, și vom face ce trebuie, nu ne vom intimida de cei care ne urmăresc, dar singur Dumnezeu este soluția. Răul lumii de astăzi este așa de organizat încât scăpare nu mai este. Deci, tot ce am zis, este un fel de a zice: "ține-ți mintea în iad". Nu am încercat să evit, să nu vorbesc de criza care este și vine, nu am încercat să o mușamalizez, dar am spus că orice ar fi și orice s-ar întâmpla, dacă te găsești în fundul iadului, să nu deznădăjduiești, și atunci fundul iadului pentru tine va fi rai. Cum a fost înrourare focul cuptorului încins pentru cei șapte tineri. Si asta nu este o poveste, este istorie. Eu am ajuns să mă întreb în ce măsură să cred în Scriptură, ce trebuie să cred literar și ce trebuie să fie metaforic. Lucrurile astea, puțin câte puțin, am ajuns, din ce în ce mai mult, să le cred literar. Când zice scriptura că mare a statut perete de-a dreapta și perete de-a stânga, eu cred că mare a statut perete de-a dreapta și perete de-a stânga. Că sunt prost?  Bine, sunt prost și mă bucur că sunt prost și că nu sunt ca deștepții lumii acesteia care au toate dovezile că Dumnezeu nu există, și vom vedea cândva cine va fi fost prostul și cine deșteptul. Prin asta parafraze ce spunea Sf. Ap. Pavel că nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât înțelepciunea omului. Si poate cu asta să terminam.               

Transcriere și adaptare: Român Ortodox în Franța