Arhim. Emilianos Simonopetritul: "conștiința noastră este adeseori hrănită de voința noastră, dorința noastră, lecturile noastre; ea este maleabilă și se rătăcește cu ușurință"'

 Tâlcuiri filocalice ale Avei Isaia de Arhim. Emilianos Simonopetritul

De-a lungul întregului său discurs: "Despre conștiința celor care locuiesc în chilie", Avva Isaia nu spune niciodată ucenicilor săi să facă după cum le spune conștiința, ci: "Eu vă voi spune care trebuie să fie conștiința voastră". In monahism, Starețul este deasupra conștiinței, pentru că conștiința noastră este adeseori hrănită de voința noastră, dorința noastră, lecturile noastre; ea este maleabilă și se rătăcește cu ușurință. Cu siguranță, Dumnezeu ne-a dat-o, dar ea este de încredere doar când am cultivat-o în mod drept. Cele mai multe erezii, schisme, căderi ale omului provin de la conștiință. 

Atunci, cum poate spune Apostolul Pavel: "păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii"(Romani, 2, 14) ? Prin asta înțelege că chiar și păgânii care nu au legea scrisă nici revelația divină, fac binele în mod spontan. Dar binele și răul îmbracă un sens diferit pentru om în funcție de loc, de timp și de modul de viață al fiecăruia. Deci să nu abuzăm, căci conștiința este un subiect delicat și, altfel, ascultarea n-ar fi avut motiv să existe. Cei care nu fac ascultare o fac adeseori în numele conștiinței lor. 

Facerea de bine există în germene în noi. Ceea ce este rău este fasonat de voință noastră, de dorința noastră sau de vreo carte pe care am citit-o [cu atât mai mult de mass-media zilelor noastre n.n.]. Poate adeseori să provină din amintirea unui cuvânt dezagreabil pe care unul din părintii noștri, frații noștri, ni l-a adresat și pe care nu l-am uitat niciodată. Conștiința nu are conținut în sine, ea este îmbogățită de un conținut eronat. O chestiune ni se impune : binele și răul se instalează în noi a posteriori?

Conștiința are un conținut moral, uneori dogmatic și posedă cunoștințe despre Dumnezeu. Chiar conștiința popoarelor primitive este prevazută de o învățătură dogmatică admirabilă, care nu se îndepărtează foarte mult de ortodoxie. Dar această învățătură este nedesăvârșită și trebuie îmbogățită. Cel care prin cuvintele sale îl desființează pe aproapele său, cel care obiectează, cel care se îndepărtează de Biserică, adeseori face apel la conștiința lui pentru a acoperi greșelile sale. 

Conștiința este maleabilă. Auziți, de exemplu, de când sunteți mici: "Vai de cei care nu au fost evanghelizați" și vă gândiți să vă duceți în Africa. Apoi începeți să cunoașteți monahismul. Un caz de conștiință apare atunci: evanghelizare sau călugărie? Educarea conștiinței este importantă și doar cuvântul lui Dumnezeu poate să o facă, cuvânt pe care fiecare îl asimilează cu ajutorul Starețului său.[...]

Din cauza libertății omului, există o diversitate de aplicări și nu o formă fixă pentru toate și  pentru toți. Dragostea lui Dumnezeu este absorbită când fiecare își ia crucea lui. Domnul a zis: "Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie."(Matei 16, 24). Aceasta este o lege fundamentală. Restul se construiește în funcție de circumstanțe și de oameni. Voi vă căsătoriți, eu devin călugăr, un altul practică asceza, altul se duce în Africa, Barnaba în Cipru. Apostolul Pavel nu este de acord cu el, se despart și Pavel devine Apostolul neamurilor. (F. Ap. 15, 37-41). Nu putem pune bariere; nu este un model cu care trebuie să ne conformăm. Harismele sunt diverse, și la fel și îndrumările duhovnicești. Viața duhovnicească este darul vieții. 

Misiunea Starețului este de a cultiva conștiința călugărului pentru a face din el un om liber. Misiunea Starețului nu este de a transforma oameni în sclavi, ci de a le da libertatea, această libertate pe care Hristos ne-a dat-o. Spre asta trebuie să tindă relația cu Starețul; este o educație. Nu se poate ca voi să vreți să dirijați gândul Starețului vostru sau viața sa. Este, de asemenea, [și aceasta,] sensul cuvântului "conștiință". 

Dacă Starețul nu vă va da o educație dreaptă, poate atunci călugărul să fie salvat prin ascultare? Este preferabil să fiți antrenat în pantă cu Starețul vostru decât să vă găsiți singur în urcare. Bineînțeles, "dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă"( Matei, 15, 14). Atunci Starețul, care este orb, va fi responsabil de a lua sarcina de călăuzire a sufletelor înainte de a-și vindeca proprii săi ochi. 

Dar, dacă v-ați ales Starețul vostru și nu ați înțeles că era orb sau v-ați dat seama după aceea, ce se întâmplă? Dacă nu ați înțeles asta înainte, problema e încheiată: nu schimbăm Starețul (cu excepția ereziei); omul nu se naște decât o dată. Din momentul în care renunțați la Starețul vostru, fie din înșelare sau pe bună dreptate, începe martirul vostru, și este, de asemenea, începutul eșecului vostru. Nu vă este permis să faceți o eroare. Nu puteți, acum când i-ați încredințat viața voastră, să nu fiți de acord cu el, altfel veți fi supuși demonilor. Nu putem să glumim cu viața duhovnicească. Ceea ce vă revine înainte de a vă încredința lui, este de a căuta să cunoașteți duhul lui, dacă credința lui este dreaptă, dacă cuvintele lui sunt inspirate din Scriptură, din învățătura Sfinților Părinți. 

Puteți să obiectați: "De ce am nevoie de un Stareț dacă am anumite cunoștințe despre monahism, dacă știu ce înseamnă viața călugărească, dacă cunosc învățătura Sfinților Părinți și a Scripturii?".  Starețul este indispensabil pentru a aduce odihna conștiinței voastre și a o îmbogăți din propria experiență. Supunerea față de un Stareț nu este o decizie personală, ci o regulă a vieții călugărești. Orice călugăr, orice persoană, care aspiră la viața călugăreasca este ghidată de cineva. Călugărul nu-l poate renega pe Starețul său, nici să-l critice, fără să recurgă la învinuire, căci este o revoltă a firii care, în cea mai mare parte a timpului declanșează o furtună, face să apară dificultățile cunoscute în durerile facerii, dar fără naștere și fără înviere. Si noi acoperim problemele noastre sub vălul conștiinței noastre. Dar nu este vorba aici de conștiință, ci este ascultarea de propriul nostru ego. 

Sfântul Simeon Noul Teolog spune  - și toți Părintii Bisericii cu el -, că nimeni nu a renunțat la Starețul lui și a progresat în viața duhovnicească. Din contră, cei care au urmat, chiar și prin eroare, un Stareț nedesăvârșit s-au mântuit. Au fost ajutați și au cunoscut creșterea duhovnicească chiar după plecarea acestuia [la cele veșnice], căci judecata lui Dumnezeu este diferită pentru fiecare. Eu, în calitate de Stareț, voi fi judecat pentru felul în care am avut grijă de fii mei duhovnicești, asupra modului în care i-am hrănit spiritual, iar voi, după felul în care ați ascultat.

Smeriți-vă deci, aruncându-vă la picioarele Starețului vostru și el vă va ridica. Dar, mai ales faceți voia sa, căci ce-ar putea face el pentru voi dacă, în fiecare zi tulburați turma, dacă tulburați comunitatea, dacă nu sunteți în acord cu duhul lui? Mergeți la biserica și nu sunteți mulțumiți. Comunitatea se reunește și voi spuneți: "Trebuie să spunem rugăciunea lui Iisus și nu să facem sinaxa!". Ce ar putea să facă atunci Starețul vostru? Vă va expulza ca să gustați din prăpastia pierzării, ca să nu-i contaminați pe cei care sunt în jurul vostru, și să fiți salvați prin îndepărtarea voastră din mănăstire. 

Într-o zi, Gheron Iosif Isihastul l-a scos afară pe Părintele Efrem pentru că a ajuns cu puțină întârziere la slujbă, ceea ce nu era prea grav, având în vedere unde se găsea sihăstria lui din Katunakia, la o oră de mers pe jos. Si, Părintele Efrem ne-a povestit: "Am căzut în genunchi și l-am rugat, l-am implorat, până ce m-a primit din nou. Si el m-a ridicat".

 Traducere de Român Ortodox în Franța după Archimandrite Aimilianos de Simonos Petra, "Discours Ascétiques. Commentaire d'Abba Isaïe", Ormilia 2014