Sfântul Isaac Sirul : "Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus"

Cuvântul 35

Cuvinte de ajutor și lucruri folositoare pline de înțelepciunea Duhului 

Credința este ușa tainelor. După cum sunt ochii trupești pentru lucrurile percepute cu simțurile, tot așa este credința pentru vistieriile cele ascunse, [văzute] cu ochii minții.

Așa cum spun Părinții, noi avem doi ochi sufletești, precum avem cei doi ochi trupești, dar pentru vedere rolul unuia nu e același cu al celuilalt.

Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în firea lucrurilor, adică puterea, înțelepciunea și veșnica Lui purtare de grijă față de noi, cunoscută din măreția ocârmuirii Sale pentru noi. Cu acest ochi vedem cetele duhovnicești împreună-slujitoare cu noi.

Cu celălalt ochi contemplăm slava sfintei Lui firi. Când va binevoi Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovnicești, atunci va deschide și marea credinței în cugetul nostru.

Pocăința li s-a dat oamenilor ca un har peste har.

Pentru că pocăința este o a doua naștere din Dumnezeu. Ceea ce am primit ca arvună prin Botez primim ca harismă prin pocăință.

Pocăință este ușa milei, care este deschisă celor ce o urmăresc. Prin ușa aceasta intrăm la mila dumnezeiască, iar în afara acestei intrări nu vom găsi milă, pentru că "toți au păcătuit", potrivit dumnezeieștii Scripturi, "îndreptându-se în dar, prin harul Lui" (Rom. 3, 23-24; 5,1; Tit. 3,7).

Pocăința este al doilea har și se naște în inimă din credință și din frică, pentru că frica este toiagul părinteasc care ne povățuiește până ce vom ajunge în raiul duhovnicesc; iar când vom ajunge acolo, ne lasă și se întoarce.

Raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care iubire este desfătarea tuturor fericirilor, locul unde fericitul Pavel s-a hrănit cu o hrană mai presus de fire. Iar după ce a gustat acolo din "pomul vieţii", a strigat zicând: "Ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-L iubesc". De acest pom a fost lipsit Adam prin sfatul diavolului.

"Pomul vieții" este iubirea lui Dumnezeu de la care a căzut Adam, și nu l-a mai întâlnit bucuria, ci lucra și trudea în pământul spinilor.

Cei lipsiți de iubirea Lui Dumnezeu mănâncă pâinea cu sudoare prin lucrările lor - chiar dacă împlinesc prin fapte dreptatea -, pâine care i s-a poruncit primului zidit să o mănânce după ce a căzut. Până când vom găsi iubirea, lucrarea noastră este în pământul spinilor; și semănăm și secerăm în mijlocul spinilor, chiar dacă sămânța noastră e sămânța dreptății; și în toată vremea ne înțepăm în ei și, chiar dacă am fost îndreptățiți, trăim "întru sudoarea feței" noastre. Iar când vom găsi iubirea, atunci vom fi hrăniți cu "pâine cerească" și ne vom hrăni fără greutate și osteneală.

"Pâinea cea cerească este cea care coboară din cer și dă viață lumii", iar aceasta este "hrana îngerilor".

Cel care a găsit iubirea Îl mănâncă pe Hristos în fiecare ceas și devine, prin El, nemuritor: "Cel ce mănâncă din pâinea aceasta nu va vedea moartea în veac". Fericit cel ce mănâncă din pâinea iubirii, care este Iisus! Cel ce mănâncă din iubire pe Hristos Îl mănâncă, "Cel ce este peste toate Dumnezeu". Ioan mărturisește, zicând; "Dumnezeu este iubire" (1 În. 4, 8, 16). Prin urmare, cel care trăiește întru iubire în lumea aceasta respiră viața care vine de la Dumnezeu și simte de aici mireasa văzduhului aceluia al învierii, iar în acest văzduh se desfată drepții la înviere.

Iubirea este Împărăția pe care Domnul a făgăduit-o tainic apostolor a o mânca întru Împărăția Lui. Când zice: "Veți mânca și veți bea la masa Împărăției Mele" (Lc. 22, 30), ce vor mânca decât numai iubirea? Pentru că iubirea e de ajuns ca să-l hrănească pe om, în locul mâncării și al băuturii.

Acesta este "vinul care veselește inima omului" (Ps. 103, 15). Fericit e cel care bea din acest vin! Din acesta au băut desfranații și s-au înțelepțit; păcătoșii, și au uitat căile poticnirilor; bețivii, și au ajuns postitori; bogații, și au dorit săracia; săracii, și s-au îmbogățit prin nădejde; bolnavii, și s-au făcut puternici; cei simpli, și au ajuns înțelepți.

Așa cum nu e cu putință să străbați marea cea mare fără corabie și fără un vas, tot așa, fără frică, nu poate cineva să străbată până la iubire. Marea cea rău mirositoare, pusă între noi și raiul inteligibil, putem să o străbatem cu corabia pocăinței, care are ca vâslă frica. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu conduc corabia pocăinței prin care străbatem marea lumii acesteia până la Dumnezeu, ne scufundăm în marea cea rău mirositoare. Pocăință este corabia, frica e cârmaciul ei, iar iubirea este limanul dumnezeiesc. 

Frica ne așează în corabia pocăinței și ne trece peste marea rău mirositoare a lumii și ne conduce la limanul dumnezeiesc, care este iubirea, către care privesc toți cei osteniți și întristați în pocăință. Iar când vom ajunge la iubire, atunci am ajuns la Dumnezeu, iar călătoria noastră s-a desăvârșit și am trecut pe insula aflată dincolo de lume, unde Se află Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Lui fie slava și stăpânirea, iar pe noi să ne facă vrednici de frica Lui și de iubirea Lui, amin!

Sursa: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, vol. 2, Ed. Sf. Nectarie 

IPS Athanasie de Limassol, împărtășindu-ne cuvântul dreptei credințe: "Avem nevoie de oameni care să aibă o atât de mare putere în rugăciune, încât să poată schimba cele ce se întâmplă în această lume"

IPS Athanasie de Limassol 

 Cum să facem față duhovnicește pandemiei Coronavirus

Iubiți frați, după cum ați fost deja informați, din cauza măsurilor de urgență cu privire la protecția sănătății oamenilor care au fost luate de conducere, și Biserica noastră, nevrând să pară nesupusă față de aceste măsuri, a amânat omiliile cu caracter catehetic cât și celelalte întâlniri pe care le avea programate fiecare enorie, precum și în mitropolia noastră. Astfel, cuvântul de învățătură care avea loc în fiecare duminică după vecernie, nu se va mai ține. 

Vreau să vă spun doar câteva cuvinte în cadrul acestei slujbe, la care ne-a învrednicit Dumnezeu să fim prezenți. Bineînțeles că trebuie să facem ceea ce stă în puterea noastră omenească. Mulțumim celor responsabili, cercetătorilor și politicienilor, și celor ce se află la conducere, care ne învață și ne arată cum trebuie să facem față acestei greutăți în care ne aflăm. Nu ignorăm realitatea dificultății însă, cert, ca oameni ai Bisericii avem un mod personal prin care înțelegem, cercetăm, evaluăm și valorificăm lucrurile și situațiile pe care le întâmpinăm de fiecare dată în viață. Așadar și această situație, și această greutate, o vom înfrunta cu toate măsurile de prevedere omenești, științifice și de altă natură, dar, mai întâi de toate, prin credința noastră în Hristos, în Maica Domnului și în Sfinții Bisericii noastre. 

Dintotdeauna Biserica ne-a învățat și ne-a îndemnat ca la ceasurile de încercare să ne rugăm. Acestei crize îi putem face față și îi vom putea ține piept doar prin rugăciune. Avem nevoie de multă rugăciune, de foarte multă rugăciune. Avem nevoie de oameni care să aibă o atât de mare putere în rugăciune, încât să poată schimba cele ce se întâmplă în această lume. Pentru că doar rugăciunea va putea schimba cursul evenimentelor. Toate celelalte sunt lucruri omenești, bune și folositoare și ele, dar rugăciunea poate cu adevărat într-o clipită să răstoarne totul și să facă să dispară toată această greutate, care are și partea ei bună, pentru că ne învață multe lucruri: ne arată neputința noastră, ne face să vedem deșertăciunea lucrurilor omenești, ne arată că tot ce trăim acum a fost profețit și că ceea ce trebuie să căutam, întâi de toate, este Împărăția lui Dumnezeu. Așa cum Domnul ne spune în Sfânta Evanghelie: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi le va da Hristos, Domnul Slavei!” Trebuie să căutăm Împărăția lui Dumnezeu! Aceasta este adevărata nevoie a tuturor. Avem trebuință și de celelalte lucruri, dar Dumnezeu ne știe mai bine nevoile.

Așadar, Biserica ne cheamă la luptă prin rugăciune, care trebuie să izvorască din pocăință și smerenie. Să ne pocăim noi pentru păcatele personale, pentru păcatele fraților noștri, pentru păcatele lumii întregi. Să-i oferim Domnului puterea rugăciunii noastre din inimă smerită întru pocăință, ca să se milostivească Domnul și să schimbe cursul evenimentelor. Dacă ne rugăm, atunci toate se vor preface. Dacă nu ne rugăm, atunci lucrurile își vor urma cursul omenesc, care nu știm care va fi și cum va evolua.

Totuși, bisericile vor rămâne deschise [în Cipru n.n.], slăvirea lui Dumnezeu nu va înceta niciodată. Noi, clerul, vom fi acolo unde ne-a așezat Dumnezeu, ca păstori ai Bisericii, și vom oferi rugăciunile noastre, slujbele și Sfânta Împărtășanie pentru toată lumea, întregului Adam. Poate să vină oricine dorește. Cine simte vreo greutate, sau slăbiciune, sau orice altceva, va face după cum îi spune conștiința. Noi nu putem judeca pe nimeni. Ne rugăm pentru toată lumea, pentru întregul Adam, pentru tot neamul omenesc.

Se poate întreba cineva: „Noi, care venim la biserică, nu ne vom îmbolnăvi?” Ne vom îmbolnăvi și vom muri. Cine ne-a spus că vom rămâne nemuritori în această lume? Aveam nevoie de Coronavirus să ne amintească că vom muri într-o zi? Aveam nevoie de Coronavirus să ne spună că ne vom îmbolnăvi într-o zi? Ce au spus Sfinții 40 de mucenici? „Să facem din necesitate o virtute”. „Dacă tot vom muri într-o zi, să murim fiind cinstiți cu noi înșine și bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu.” Să avem pomenirea morții, după cum ne spune și Sfântul Neofit, compatriotul nostru: „Mai mare decât toate bunătățile este frica de Dumnezeu și pomenirea morții”, care ne amintește de ieșirea noastră din această lume deșartă și de înfățișarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Ce ne oferă Biserica? Lipsa fricii, biruința în fața fricii de moarte. Moartea biologică va veni pentru fiecare dintre noi, fără excepție. Însă, cel ce crede în Dumnezeu nu muri duhovnicește. Domnul spune: „Cel ce crede în Mine nu va muri în veac.” Cel ce crede în Dumnezeu nu va vedea niciodată moartea, nu pe cea trupească, ci pe cea duhovnicească. Această moarte ne înfricoșează, moartea sufletului, despărțirea veșnică de Împăratul Hristos. Aceasta ne înfricoșează, nu o vrem, fugim de ea, pentru că înseamnă despărțire si moarte veșnică. Moartea trupească vine oricum. Fie că suntem sfinți sau păcătoși, vom trece prin poarta morții biologice. Dar acum ne îndreptăm spre Paști, spre Învierea Domnului, Care a călcat moartea, Care a desființat frica de moarte. Vom auzi în noaptea de Înviere: „nimeni să nu se teamă de moarte, căci ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului". Moartea a murit, nu mai există moarte! Există viață veșnică, există Hristos, Care este Împărăția lui Dumnezeu în Vecii Vecilor. Cu această credință vom merge înainte în încercarea prin care trecem. Fără panică, fără frici, fără gânduri omenești, ci chemând dragostea Domnului nostru Iisus Hristos. Cunoaștem faptul că viața noastră are un termen de expirare aici, dar mai știm și că este o trecere, de la lucrurile deșarte, în Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică.

Pe de altă parte, aceste crize ne arată credința noastră, viața și gândurile pe care le avem, cât și calitatea relației noastre cu Dumnezeu, Părintele nostru. Viața, puterea și timpul nostru să fie spre lucrare de pocăință, de rugăciune și de slujire a lui Dumnezeu. Biserica va rămâne în rugăciune și slujitoare Dumnezeului Celui Viu, fără să țină cont de gândirea de moment și de egoismul omenesc. Astfel vom avea nădejdea că Dumnezeu este mai presus de toate. Asta nu ca să disprețuim cele omenești, ci ca să biruim frica morții care scoate afară iubirea. Iar dragostea desăvârșită scoate afară orice frică. Cel ce iubește pe Dumnezeu nu se teme de nimic, nu-l sperie nici o greutate din lumea aceasta. Pentru că iubirea de Dumnezeu biruiește frica și ne dă simțirea vieții veșnice.

În catedrala mitropoliei noastre, cât și în alte biserici rânduite de către mitropolia noastră, înainte sau după Pavecernița Mare, în funcție de program, se va săvârși slujba Sfântului Maslu, spre vindecarea sufletului și a trupului. Biserica ne va oferi medicament pentru viața veșnică, care vindecă și sufletul și trupul nostru, împreună cu medicamentele biologice, omenești. Biserica ne va oferi Taina Sfântului Maslu spre vindecarea sufletului și a trupului, pentru a petrece în pacea lui Dumnezeu. Astfel că orice va fi înaintea noastră, fie viața, fie moartea, noi, prin credința în Dumnezeu și prezența lui Hristos în inima noastră, să ne folosim de viața prezentă spre câștigul și folosul sufletesc, nu spre moarte, ci spre viața veșnică.

Moartea a fost omorâtă prin moartea lui Hristos, după cum ne spun Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Să avem nădejdea noastră în Hristos! Să o chemăm pe Maica Domnului, Maica noastră, pe Sfinții noștri Părinți și să pășim pe calea noastră cu credință și cu pace.


Să îi mângâiem și pe frații noștri. Gândiți-vă câtă deznădejde, frică, nesiguranță, împuținare de suflet există în inimile oamenilor care nu au lumina lui Dumnezeu în viața lor. Fără Dumnezeu și Sfânta Biserică, cu adevărat viața noastră este o tragedie. Omul nu va putea trăi fără Hristos. Fără lumina lui Dumnezeu, întunericul este de nesuportat. De aceea noi, cei ce credem în Hristos și chemăm Numele Lui Cel Sfânt, să devenim pentru inimile fraților noștri purtători de nădejde, de bucurie, de pace, de liniște, de curaj, chemând întotdeauna prezența și dragostea Domnului nostru Iisus Hristos. Amin!

Aspazia Oţel Petrescu: "Ceea ce contează într-adevăr este să poţi să trăieşti în Duhul lui Iisus, în pacea lui Iisus"."Jertfa nu înseamnă să ne topim noi, să căutăm neapărat să fim desființați. Jertfa este un act de iubire"

* Frica de Dumnezeu este frica de a nu jigni iubirea Celui Care vine să ţi-o dăruiască; în ultimă instanţă, de a nu jigni iubirea Mântuitorului, Care S-a aşezat pe cruce pentru noi.

* Dacă ai şansa să poţi să oferi câteva clipe din viaţa ta în pacea lui Iisus, aia este fericire!

* Libertatea noastră desăvârşită este în momentul în care suntem liberi de păcat.

* Cel ce vrea să-şi scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.

* Cred că treaba generației voastre este să stați pe loc, să vă rugați și să postiți, și să așteptați momentul când Iisus vă va cere : "am nevoie de mărturia voastră". Tu vei fi acolo, și când vei auzi chemarea vei zice: "aici sunt Doamne, prezent!".

Frica de Dumnezeu şi frica de lume - între paza libertăţii şi uşa robiei. Cuvânt al lui Ioan Ianolide versificat

Frica de Dumnezeu 

este 

paza libertăţii,

iar

frica de lume

este 

uşa robiei. 

Frica de lume 

supune lumii

 – iar lumea îl degradează pe om –

pe când

frica de Dumnezeu 

supune lui Dumnezeu

 – iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârşeşte şi-l face pe om stăpân în lume[1].

Frica de Dumnezeu

conduce 

la frica de păcat, la conştiinţa responsabilităţii şi misiunii umane, 

căci 

ea este de fapt 

îndrăz­neală în cele sfinte, în cele bune, în adevăr. 

Frica de Dumnezeu 

ţine 

duhul treaz, conştiinţa vie, viaţa neprihănită şi lumea în orânduire dumnezeiască,

iar

frica de lume 

adoarme duhul, dă confuzii de conştiinţă, împătimeşte viaţa şi lumea devine insu­portabilă.

Cu frică şi cu cutremur să stăm 

necontenit în faţa lui Dumne­zeu 

şi vom fi fericiţi pe pământ 
şi-n veci, 

fericiţi în noi înşine 
şi în relaţiile dintre noi, 

căci 

conştienţi fiind de nimicnicia noastră, 

ne trezim în Hristos, 

îndrăznim în Hristos, 

biruim în Hristos.

[1] Şi Sfinţii Părinţi vorbesc de cele două frici: frica de Ziditor, ”începutul înţelepciunii”, care înnobilează pe om şi frica de cele zidite, ”laşă şi nebăr­bătească”, ce înjoseşte sufletul. ”Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa” (Sf. Ioan Scărarul, Filocalia, IX, cuv. XX). (N. ed.)

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 455)

Sursa web: Ioan Ianolide, Deținutul profet, Despre frica de Dumnezeu