Mântuitorul lumii a zis:
“luminătorul trupului e ochiul” (Luca 11,34).
Prin “
luminător”, Domnul înţelege
puterea contemplativă a sufletului omenesc, adică
mintea omului; prin “
trup”, înţelege
toată lucrarea omului, precum şi
calităţile pe care această activitate le conferă.
Cuvintele Apostolului, pe care le cităm, au o semnificaţie asemănătoare cu ale Mântuitorului:
“însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (l Tes.5, 23).
Duhul este pomenit în primul rând, pentru că
puritatea şi perfecţiunea sufletului şi a trupului depind direct de el.
Duhul sau puterea contemplativă, mintea, este o facultate supremă a sufletului omenesc, prin care acesta se deosebeşte de sufletul animalelor; pentru că
animalele sunt private de această facultate, spunându-se despre ele că
sunt fiinţe lipsite de raţiune.
Când ochiul tău este curat (adică puterea contemplativă este eliberată de imixtiunea păcatului şi de contactul cu satan), atunci tot trupul tău e luminat (adică activitatea ta va fi corectă şi sfinţenia va fi calitatea ta ontologică); dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (
Luca 11, 34).
Ai grijă ca mintea ta, care este lumina ta firească şi sursa de lumină pentru viaţa ta, să nu devină întuneric şi sursă de întunecime. Ochiul acesta devine bolnav când absoarbe minciuna, şi din acel moment activitatea noastră devine falsă, iar noi ne caracterizăm printr-o stare de orbire şi de păcat. Asimilând gânduri mincinoase, mintea se tulbură, conştiinţa îşi pierde dreapta judecată, toate sentimentele şi simţirile duhovniceşti ale inimii se ataşează de greşeală şi sunt marcate de păcat. Atunci omul nu mai este bun de nimic şi devine vrăjmaşul propriei sale mântuiri, ucigaşul sufletului său, adversarul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură, sau mai bine zis Duhul Sfânt care vieţuieşte în ea şi ne vorbeşte din ea, pronunţă la adresa unor asemenea oameni judecata următoare:
“oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă” (2 Tim. 3,8).
Omul a cărui minte este stricată nu poate avea în nici un fel parte de credinţă: la el locul credinţei este uzurpat de ceea ce se cheamă “raţiune”, şi pentru el propovăduirea Crucii este o sminteală sau obiect de batjocură, ca şi pentru evreii ce trăiau în vremea lui Hristos (
l Cor. l, 18).
Pervertirea minţii este întotdeauna însoţită de pervertirea altor proprietăţi duhovniceşti ale omului. Pentru că pervertirea
inteligenţei şi a
minţii au o semnificaţie identică şi în ce priveşte consecinţele acestora.
Adoptând o falsă doctrină, sau idei false despre Dumnezeu, şi deformând învăţătura dogmatică şi morală revelate de către Dumnezeu, mintea omenească se corupe şi omul devine un fiu al diavolului (
Ioan 8, 44).
O simplă conversaţie sau contact cu gândurile drăceşti, chiar dacă nu le adopţi, o simplă privire asupra gândurilor şi imaginaţiilor provocate de draci, sunt suficiente pentru a strica ochiul sufletului. Puterea vizuală a sufletului îşi pierde din claritate, proporţional cu gradul de comuniune stabilit cu satana. Sfântul Isihie al Ierusalimului spune:
“Precum ne stricăm ochii atunci când îi fixăm asupra unui lucru dăunător pentru ei, tot aşa ne provocăm suferinţă atunci când ne fixăm privirea minţii asupra unui lucru vătămător” .
De aceea în mod deosebit trebuie să fim atenţi la a ne proteja ochiul sufletului, având grijă ca nimic din ceea ce este periculos să nu-l atingă, pentru a nu ajunge la un dezastru duhovnicesc. Pentru a vă da un exemplu de felul cum ochiul sufletului, bolnav fiind, poate compromite mântuirea noastră, vă voi povesti lucrarea la care am fost martor. O seamă de oameni au citit aşa de multe romane încât mintea şi inima le erau complet impregnate de acestea. Loviţi de soartă, sau datorită unei treziri interioare, sau chiar unui semn venit de la Dumnezeu, aceşti oameni s-au simtit atraşi înspre viaţa duhovnicească. Abia atunci a ieşit la iveală influenţa nefastă, asupra stărilor duhovniceşti, a lecturilor anterioare. Obiceiul de a se bucura de tot ceea ce este senzual le-a deturnat sentimentul unei pocăinţe adevărate şi le-a introdus în asceza lor un sentiment de senzualitate, scârbos în ochii lui Dumnezeu, şi care face sufletul omului impermeabil pentru Duhul Sfânt, dar foarte accesibil pentru Satan care vine să-şi stabilească în el locuinţa.
Lucrul acesta se observă mai cu seamă la femei. Cele ce au citit multe romane, iar apoi s-au întors înspre o viaţă evlavioasa şi chiar ascetică, doreau ca noua lor viaţă să devină un roman. Voiau ca dispoziţiile lor sufleteşti să semene cu cele ale îndrăgostiţilor. Voiau acest lucru, pentru că voinţa lor, viciată de obiceiuri rele, le atrăgea puternic înspre senzualitatea cu care erau obişnuite; în ce priveşte inteligenţa lor, aceasta era slăbită, întunecată, pervertită, prizonieră închipuirilor culese din romane, fără puterea şi capacitatea de a le îndrepta voinţa şi a o rupe de aceste visuri fantastice.
Cei ce sunt îmbibaţi de lectură ieftină şi siropoasă, sunt foarte expuşi la orbire şi la năluciri drăceşti, căci au gustat dulceaţa pe care o aduce senzualitatea. Aceasta se poate manifesta nu numai în manieră grosieră, ci, de asemenea, sub forme foarte subtile care scapă înţelegerii şi atenţiei omului încă cuprins de patimi.
Pe vremea când un călugăr, încă mai trăia în lume, a citit din simplă curiozitate, câteva scrieri îndreptate împotriva credinţei creştine fără a ţine seamă de prudenţa şi circumspecţia pe care trebuie să o ai când îţi supui sufletul la asemenea impresii. Când a intrat în mănăstire şi a început asceza, impresiile culese altădată au început să-şi arate prezenţa în sufletul său lui prin gânduri de îndoială, de nedumerire şi de hulă. Acestea arătau că ochiul sufletului său a fost atins de idei provenite de la satan.
 |
| Icoana: Aducerea in Tamplu a Domnului |
Sfântul Apostol Pavel zice:
“Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Cor. 3, 16-l7; 6, 20).
Dacă trupurile noastre sunt templul lui Dumnezeu, cu atât mai mult puterile noastre contemplative, mintea noastră, inteligenţa şi inima noastră, vor constitui templul lui Dumnezeu.
Prin “inimă” înţelegem simţirile duhovniceşti. Atunci când mintea şi inima devin casă a lui Dumnezeu - şi în primul rând ele sunt acest lucru - sufletul şi trupul vor deveni spontan acelaşi lucru, pentru că sunt în dependenţă de minte şi de inimă.
Templul lui Dumnezeu se distruge
când trupul cade în ispite senzuale;
templul lui Dumnezeu se distruge atunci
când mintea şi inima intră în legătură desfrânată cu diavolul, prin gânduri şi simţăminte care parvin de la acesta.
Cuvintele: îl va strica Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu se va retrage de la omul care a distrus în sine templul lui Dumnezeu, care a devenit impropriu locuirii lui Dumnezeu în el. Consecinţele unei asemenea părăsiri sunt binecunoscute: moartea sufletului care începe în timp şi înlănţuirea lui în temniţa iadului pentru vecie.
Mintea omului se corupe, este lovită de orbire şi cade în întuneric, cum deja am şi văzut, atunci când aderă la o doctrină falsă, o doctrină ce vine din lume şi de la satan, o doctrină contrară învăţăturii descoperite de Dumnezeu, de Hristos, de Biserica Ortodoxă. False sunt următoarele doctrine:
- doctrina care neagă existenţa lui Dumnezeu sau ateismul;
- doctrina care-L neagă pe Hristos şi creştinismul şi
- care recunoscând existenţa lui Dumnezeu, neagă în acelaşi timp legătura dintre Dumnezeu şi om, numită deism;
- doctrinele care nu resping, propriu vorbind, creştinismul, dar denaturează Revelaţia divină prin concepţii arbitrare, hulitoare, alterând esenţa creştinismului, cu alte cuvinte ereziile;
- doctrinele care nu resping direct creştinismul, dar care resping faptele credinţei sau tradiţia morală şi ascetică a Evangheliei şi a Bisericii, acceptând felul de a fi al lumii secularizate şi care, prin aceasta, ucid credinţa şi deturnează esenţa creştinismului.
- La fel concepţia modernă de “progres”: de fapt aceasta se manifestă mai ales prin generalizarea imoralităţii şi printr-o totală ignorare a creştinismului, ceea ce duce la o completă separare de Dumnezeu.
Templul lui Dumnezeu nu este distrus definitiv, ci numai profanat, ochiul sufletului nu este orbit, ci numai grav rănit, atunci când călugărul
- îşi permite să citească cărţi imorale şi eretice,
- să frecventeze o societate cu moravuri uşoare sau indiferenţă faţă de Dumnezeu,
- sau să se expună ispitelor,
- atunci când angajează un dialog cu gânduri păcătoase, şi-i plac,
- atunci când este pasionat de obiceiuri profane, cum ar fi jocurile şi divertismentele mondene.
(
Ne închipuim ce ar spune Sf. Ignatie, dacă ne-ar fi contemporan, despre emisiunile imorale de la televiziune, despre baruri şi discoteci, despre literatura pornografică, etc. n. trad.).
In acelaşi timp,
dacă monahul se complace în asemenea îndeletniciri şi încearcă să se justifice, în loc să se pocăiască, va sfârşi prin a cădea într-un mare dezastru duhovnicesc.
Trebuie să ne protejăm cu foarte mare grijă ochiul sufletului. Tot ce facem în afara învăţăturii evanghelice şi în dezacord cu legea dumnezeiască lasă o dâră întunecată în noi. Toate faptele, toate gândurile şi toate cuvintele, atât cele bune cât şi cele rele, îşi lasă în noi pecetea caracteristică. Trebuie să ştim acest lucru şi să nu-l uităm niciodată.
Sursa: Sfantul Igantie Briancianinov,
Faramiturile Ospatului, XLIX. DESPRE FAPTUL CĂ TREBUIE PĂZIT
OCHIUL SUFLETULUI DE TOT CEEA
CE-L POATE PÂNGĂRI
***
Analizând starea naturală a minţii, trebuie să definim
clar care sunt mişcările sale fireşti, nefireşti şi suprafireşti. Iată
cum înfăţişează Sfântul Marcu Ascetul mişcările minţii:
„Trei sunt
locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire,
cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după
fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte
lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la
locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se
războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la
locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt”.
Viaţa Duhului
Sfânt vădeşte starea naturală a minţii, zugrăvindu-i dezvoltarea
firească:
„Cel ce stăruie în mişcările cele după fire ale minţii şi în
vrednicia cuvântului se păzeşte curat de cele materiale, se împodobeşte
cu blândeţe, smerită cugetare, dragoste şi milă, şi se umple de
strălucirea iluminărilor Duhului Sfânt”, ne învaţă Cuviosul Nichita
Stithatul.
Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul,
„mintea lucrează după fire
când şi-a supus patimile şi contemplă raţiunile lucrurilor, aducându-le
în legătură cu Dumnezeu”.
De asemenea, Sfinţii Părinţi subliniază faptul
că mintea se schimbă în funcţie de fiecare înţeles al lucrurilor;
privind duhovniceşte „chipurile lucrurilor", ea „se modifică în chip
felurit după fiecare vedere", iar atunci când se uneşte cu Dumnezeu,
„devine cu totul fără chip şi fără formă" . Este deci important ca
mintea să înveţe să privească „chipurile lucrurilor" duhovniceşte, căci
altfel nu va putea vieţui în starea sa firească, ci va fi deformată; iar
atunci când mintea, care este ochiul sufletului, este deformată, se
deformează şi sufletul. Altfel spus, dacă una din puterile sufletului se
întinează şi se îmbolnăveşte, se vor întina şi îmbolnăvi şi celelalte
puteri ale sale, deoarece „sufletul este unic" (Sf. Grigorie Palama).
Întrucât mintea hrăneşte sufletul, ea este aceea care determină
desfăşurarea întregii vieţi a omului:
„Mintea noastră este la mijloc
între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea,
cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi
puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea” (Sfântul Maxim).
Mintea este aceea care dezbină sufletul; îmbolnăvindu-se, ea prihăneşte
sufletul şi-l duce în rătăcire:
„Când mintea se apleacă spre vreun lucru
al patimii omeneşti”, sufletul se dezbină (Cuviosul Nichita Stithatul).
Ea se caracterizează prin aceea că atunci când se ocupă de ceva în mod
constant, ajunge să crească întru acel lucru - urmarea fiind că-şi va
îndrepta şi „pofta şi iubirea" în acea direcţie, care va fi sau
îndeletnicirea „cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile" sau „cu
lucrurile şi cu patimile trupului" (Sfântul Maxim).
Şi încă:
„Patima de
ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale, iar patima de
laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti”.
Iată de ce asceza
ortodoxă acordă o deosebită importanţă urcuşului şi mişcărilor minţii,
bineştiind că
atunci când mintea contemplă lucrurile materiale, ea se îmbolnăveşte şi transmite boala tuturor puterilor sufletului.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 146-148)
Vedeti si:
