Aviz celor care cred că astăzi nu mai sunt erezii. Inima ecumenismului revelată de IPS Ierotheos Vlachos: "Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!"

În ultima vreme au fost publicate diferite texte ale unor profesori, teologi, clerici, care au pus întrebări serioase referitor la subiectele de care se va ocupa Sfântul și Marele Sinod.

Cele mai multe dintre aceste texte se ocupă teoretic de problematică și este ignorat faptul că până în secolul al XIX-lea în textele sinodale și eclesiale editate oficial de către Biserică exista în esență o continuitate clară cu Tradiția Bisericii, așa cum se vede din textul Patriarhilor Răsăritului din 1848.

Cu toate acestea, odată cu secolul al XX-lea a început să se manifeste o duplicitate și neclaritate a limbajului în abordarea problemelor eclesiologice. Acest lucru se vede citind textele oficiale care au fost editate și rostite în diferite situații. Această duplicitate și neclaritate se vădește în legătură cu două subiecte: ce este Biserica, care sunt membrii acesteia, ce este erezia, cum îi primește Biserica pe eretici care se întorc la ea etc.

În fața unor audiențe care insistă asupra învățăturii Părinților, limbajul folosit este cel tradițional și ortodox, în timp ce în fața altor audiențe este folosit un limbaj care ar putea fi caracterizat, cu indulgență, ca limbaj al diplomației bisericești. Se poate, desigur, în multe cazuri să fie nevoie de un limbaj politicos, fără să fie trădată credința, dar problema de bază este că această duplicitate a limbajului exprimă confuzia eclesiologică care predomină astăzi, și, în consecință, neclaritatea eclesiologică exprimă această confuzie eclesiologică.



Mulți clerici și teologi invocă diferite cuvinte ale Părinților, mai ales ale Sfântului Vasilie cel Mare. Se ignoră însă ostentativ faptul că Părinții Bisericii, mai ales Vasilie cel Mare, în epoca critică în care au trăit, aveau experiențe ale lui Dumnezeu, erau teologi autentici și empirici, având Rugăciunea minții și vederea lui Dumnezeu și prin urmare, acționau cu discernământ și cu insuflarea lui Dumnezeu. Cine ignoră viața isihastă a Sfântului Vasilie cel Mare, nu îl poate interpreta corect și astfel îl răstălmăcește.

Este definitoriu faptul că Sinoadele isihaste din secolul al XIV-lea, la care protagonist a fost Sfântul Grigorie Palama, pe care Sfântul Filothei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, l-a caracterizat ca al patrulea ierarh și al patrulea teolog al Bisericii, au prezentat isihasmul ca premisă a dogmelor și a hotărârilor dogmatice, ca metodologia esențială și baza teologică a tuturor Sinoadelor Locale și Ecumenice.

În orice caz, pentru a se vădi diferența de abordare a Părinților Bisericii față de teologii contemporani, voi prezenta un exemplu din zilele noastre, ca să vedem cum se manifestă practic duplicitatea, neclaritatea și confuzia în chestiunile eclesiologice. Este bine să interpretăm evenimentele istoriei bisericești, care de multe ori sunt răstălmăcite, când sunt ignorate practica și teoria în înțelesul lor ortodox, dar va trebui să vedem și care este practica contemporană.

Este vorba de un text pe care l-a editat bilingv Arhiepiscopia Thiatirelor în anul 1975, în greacă și engleză. Cartea poartă titlul The Thyateira Confession. Ἡ ὁμολογία Θυατείρων, cu subtitlul Credința și rugăciunea poporului lui Dumnezeu, scrisă de Arhiepiscopul Thyatirelor și Marii Britanii, Atenagoras Kokkinakis, și, după cum se menționează, a fost citit de mulți înainte de a fi editat și și-au exprimat și sugestiile, printre care și ”Preacuviosul Arhimandrit Kallistos Ware, parohul comunității grec-ortodoxe a Sfintei Treimi și a Bunei-vestiri din Oxford” și ”a fost editat cu binecuvântarea și permisiunea Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului”.

Îmi voi concentra atenția asupra celei de-a două părți a cărții care este alcătuită din opt capitole: Biserica cea Una și Bisericile, Creștinii romano-catolici, Creștinii anglicani, Creștinii copți armeni și etiopieni, Creștinii luterani și alți protestanți, Colaborarea ecumenică a creștinilor, Epilog.

În această parte a cărții predomină duplicitatea și neclaritatea limbajului, chiar și confuzia intenționată. Aceasta este mentalitatea multor clerici din ziua de azi și o întâlnim și în textele care urmează a fi discutate și aprobate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericilor Ortodoxe. Această situație ne stârnește o puternică neliniște.

Voi reda câteva exemple care dovedesc atenuarea credinței ortodoxe și a trăirii bisericești și prin urmare sunt întru totul îndreptățiți cei care protestează azi împotriva mentalității ecumeniste și pe care, din păcate, unii îi caracterizează drept ”fundamentaliști”, cu mentalitate ”provincială”, iar alții pe ascuns îi numesc și ”temelialiști”!!

”Colaborarea ecumenică a creștinilor”

În acest text ”confesional”, o valoare excepțională o au valorile ”colaborării ecumenice”, care au fost dezvoltate în ultimii ani. Se afirmă:

”Poporul are cunoștința faptului că prin colaborarea ecumenică s-a cultivat o nouă prietenie între creștini. Poporul știe că aceste convorbiri și Dialogul Ecumenic, cunoscut la scară foarte largă, au îngustat prăpastia ce desparte Bisericile Creștine.

Creștinii de azi vizitează alte Biserici și se roagă cu alți creștini de alte tradiții cu care în trecut era interzis să aibă legături, pentru că erau considerați eretici, schismatici, antihriști.

Datorită acestei noi atitudini, care predomină azi printre creștinii ortodocși, învățătura creștinismului nu mai poate fi polemică și antagonistă. Creștinii ortodocși nu mai pot fi reținuți în prietenia lor cu ceilalți creștini. Excluderea nu mai este posibilă, nici acceptată, nici binefăcătoare din punct de vedere duhovnicesc”. (pp. 158-159)

Textul acesta este problematic, deoarece afirmă că prin dialog s-a ”îngustat prăpastia care desparte Bisericile Creștine”, că acum eterodocșii nu mai sunt considerați ”eretici, schismatici, antihriști” și că nu există antagonism.

Urmarea tuturor acestora este simțământul că Biserica are ”uși, dar nu are și ziduri”. Creștinii diferitelor confesiuni trebuie să simtă că nu sunt închiși și limitați între zidurile ”Bisericilor” lor.

”Creștini ortodocși, romano-catolici, anglicani, copți armeni și etiopieni, luterani și alți protestanți sunt creștini botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Ca unii ce sunt botezați simt că nu este binefăcător duhovnicește să se închidă între zidurile limitării Bisericilor lor. Zidurile nu-i mai țin pe creștini despărțiți. Biserica are uși, dar nu are și ziduri. Duhul Sfânt îi insuflă pe creștini să caute și să găsească ieșirea, și ieșind să-i întâlnească pe ceilalți creștini pentru a deveni prieteni, pentru a se ruga împreună și a colabora pentru marele scop al unității creștine. Duhul Sfânt îi călăuzește pe credincioși să înainteze către taina lui Dumnezeu și să înțeleagă că taina aceasta nu este îngrădită de limite spațiale, tradiționale sau teoretice” (p.159).

Aceste concepții îi fac pe creștini să creadă că, deși există diferențe între creștini, punctele comune însă sunt ”mai puternice decât cele în care nu sunt în acord”.

”Limitele se pun și există în diferențele noastre. Dar Duhul Sfânt totdeauna lucrează și călăuzește Poporul spre a găsi soluții, iar într-o bună zi se va găsi calea pentru soluționarea diferențelor. Astăzi accentul nu se pune pe aspectele asupra cărora creștinii nu sunt de acord între ei, ci asupra acelora în care sunt de acord. Punctele în care sunt de acord sunt mai puternice decât cele în care nu sunt de acord” (p. 159).

Potrivit acestui text ”confesional”, care a fost scris și aprobat pentru catehizarea creștinilor ortodocși, aceștia se bucură ca Biserica Ortodoxă să participe la Mișcarea Ecumenică, pentru că astfel sunt ajutați să se unească creștinii protestanți, pentru că protestanții sunt ”harismatici”.

”Creștinii ortodocși cunosc și se bucură de faptul că Biserica Ortodoxă participă la Mișcarea Ecumenică, pentru că vrea să îi ajute pe creștinii protestanți să se unească. Pentru că știe că protestanții creștini iubesc și doresc să transmită Sfânta Scriptură. Pentru că protestanții sunt harismatici. Și prin aceștia Duhul Sfânt lucrează la luminarea creștină a oamenilor prin transmiterea și studiul Sfintei Scripturi” (p. 216).

Potrivit ”Mărturisirii Thyateirei”, Duhul Sfânt ”lucrează în Biserică, dar și în afara Bisericii”, întrucât Biserica ”este despărțită”, ”dar și unită”, așa cum se întâmplă cu cele două firi ale lui Hristos!!

”Creștinii ortodocși cunosc și cred și văd cum în fiecare zi Duhul Sfânt lucrează deopotrivă în Biserică și în afara Bisericii. De aceea, Biserica are limite, dar în continuu ele se extind și Biserica nu are ziduri. Are obiceiuri caracteristice, dar nu peste tot la fel. Are unitate și diversitate. Este despărțită Biserica, dar și unită, așa cum Hristos are două firi diferite, dumnezeirea și omenitatea, dar este neîmpărțit și rămâne Unul și Singur Dumnezeu-Om. De aceea și Biserica, care este Trupul lui Hristos, este una așa cum Hristos Unul este. În ciuda diviziunilor, Biserica înaintează către desăvârșire, către scopul ei, care este unirea tuturor în Hristos” (p. 216).

De asemenea, se scrie că există ”o legătură puternică” care îi unește pe toți cei ce cred în Hristos, de aceea și se desfășoară Dialogul Teologic.

”Creștinii ortodocși îi respectă, îi cinstesc și îi iubesc pe toți creștinii. Simt însă că există o puternică legătură care îi unește cu romano-catolicii, anglicanii, armenii și etiopienii copți, vechii-catolici și într-o anumită măsură și cu luteranii. Din acest motiv s-a organizat Dialogul Teologic, care sperăm și ne rugăm să conducă într-o zi la sărbătorirea unității cu toți creștinii menționați.

Dimpreună cu toți creștinii, ortodocșii se roagă și colaborează și studiază viața Bisericii și Sfânta Scriptură. Recunosc că punctele care îi unesc sunt mai multe și mai puternice decât cele care îi despart. Nu este deci o teorie, ci o nădejde întemeiată, că toți acești creștini credincioși încap în puterea unificatoare a iubirii lui Hristos care mântuiește și îndumnezeiește” (p. 216).

Se vorbește despre dragostea ”care mântuiește și îndumnezeiește”, fără a se preciza care este această dragoste. Este una sentimentală, morală, filosofică? Poate fi vorba de o dragoste în afara credinței adevărate?

În acest text se face distincție între trei ”grupări și Biserici creștine” care ”se află într-o nădejde întemeiată de unire”.

Desigur, se menționează că ”schema demersului de unire” care a fost discutată de către ”lucrători serioși ecumenici” nu este ca ”Mișcarea Ecumenică” să fie limitată ”la planurile unei profunde misiuni sociale”, ci aspirațiile de a lucra în acest sens trebuie ”direcționate către unificarea grupurilor și Bisericilor creștine” (p. 217). Unitatea ”Bisericilor” nu trebuie să vizeze administrația ”organică comună” și ”identitatea de obiceiuri și datini”, ci să aibă în vedere două puncte, anume: primul, că ”fiecare Biserică trebuie să își păstreze mersul istoric și trăsăturile specifice”, și doilea că va trebui ”să-și pună în armonie învățătura cu Taina Sfintei Treimi, cu Taina Întrupării lui Hristos și cu Taina Bisericii, așa cum au propovăduit Apostolii, urmașii acestora, Părinții și Sfinții Bisericii neîmpărțite și Simbolurile de Credință Ecumenice” (p. 218).

Este vorba de o duplicitate a limbajului care predomină în mentalitatea Mișcării Ecumenice despre unirea tuturor ”Bisericilor”. În continuare, se recunoaște că ”toate acestea se bazează pe judecata omenească”, dar ”Duhul Sfânt cunoaște mai bine decât noi toți ce trebuie să se întâmple” (p. 218). În orice caz, ”ceea ce s-a realizat în cadrele Mișcării Ecumenice este cu adevărat mare și valoros”, întrucât ”dragostea s-a revărsat din nou din cele de Sus în inimile poporului lui Dumnezeu. Călăuziți de harisma dragostei, neîndoielnic vom ajunge la împlinirea cuvântului prorocesc al lui Hristos: «ca toți să fie una»” (p. 218).

Reiese clar convingerea că în afară de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică există și alte Biserici care trebuie să își păzească ”trăsăturile caracteristice”, dar să se pună în acord cu învățătura Apostolilor și Părinților, așa încât la un moment dat să se ajungă la împlinirea Rugăciunii Arhierești ”ca toți să fie una”, ca și cum această cerere nu s-ar fi împlinit în ziua Cincizecimii când Apostolii au ajuns la vederea lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos, potrivit învățăturii Părinților.

Referirea la învățătura despre existența Bisericii cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, concomitent cu existența altor Biserici în afara acesteia, la ”Mișcarea Ecumenică”, la învățătura despre Biserica ”despărțită”, dar în același timp ”unită” reprezintă expresia cea mai profundă a ”duplicității” care predomină în textele ”confesionale”.

Însă acest lucru are urmări practice, așa cum se va vedea în subcapitolul următor.

”Biserica cea Una și Bisericile”

În acest text ”confesional” se prezintă detaliat ce înseamnă Biserica, care este una, dar și multe, în același timp. Desigur, această expresie nu se referă la Biserica cea Una, la cea Ortodoxă, care are Biserici locale, ci la ”Biserica Ortodoxă cea Una” și la alte ”Biserici” eretice.

Într-un capitol special cu titlul ”Biserica cea Una și Bisericile” se face referire la cine sunt membrii Bisericii și reiese foarte clar că toți creștinii – ortodocși, ”romano-catolici”, ”anglicani”, ”copți armeni și etiopieni”, ”luterani și alți creștini protestanți” –, în ciuda diferențelor dintre ei, au Taine, care sunt valabile la diferite grade, și sunt membri ai Bisericii.

Pentru început, se subliniază că toți cei care cred în Sfânta Treime, în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu Care S-a întrupat, în Sfântul Duh ”care se sălășluiește în Biserică și direcționează mintea Bisericii și sfințește Biserica prin Taine și prin alte sfinte slujbe”, ”sunt adevărați creștini și aparțin Bisericii celei Una”, ”sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne neîmpărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, în acest text ”confesional” se susține că ”creștinii ortodocși cred că Biserica Ortodoxă poate să revendice că este Biserica cea Una”, pe care a întemeiat-o pe pământ Hristos, pentru că ”învață credința adevărată și întreagă, câtă vreme celelalte grupări creștine, fiecare în felul ei, nu au păstrat deplinătatea aceasta a credinței datorită următoarelor motive” și menționează patru dintre ele. Este vorba de tăgăduirea izvorului Revelației, care este Sfânta Scriptură și Tradiția, întreruperea succesiunii apostolice în slujirea Tainelor, ”având ca protos pe episcopul canonic”, introducerea unor obiceiuri străine de obiceiurile Bisericii și tâlcuirea Sfintei Scripturi într-un mod care a provocat îndoieli despre integritatea și autenticitatea acesteia (p. 202).

Însă, prin folosirea limbajului dublu în legătura cu subiectele eclesiale în acest text ”confesional”, se afirmă că creștinii altor ”Biserici” aparțin în grade diferite Bisericii, după cum există și diferite grade după care cineva poate fi despărțit de Biserică.

”Nu trebuie însă să uităm că, deși Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, Biserica cea Una și nedespărțită, există însă multe și diferite moduri în virtutea cărora poate cineva să aparțină Bisericii, după cum există și multe și diferite moduri de a se despărți cineva de Biserică” (p. 202).

Un mod prin care cineva poate aparține Bisericii este taina Botezului, așa numita teologie baptismală, care deși a fost dezvoltată de către ”romano-catolici” și protestanți, a fost adoptată și de ortodocși, după cum se vede și din acest text ”confesional”.

”Botezul valid este unul din modurile în care cineva poate aparține Bisericii” (p. 202).

”Creștinii ortodocși cred că aceia care sunt botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh de către preoți sau de un laic în situație de necesitate sunt creștini adevărați și aparțin Bisericii și sunt membri ai Trupului lui Hristos, Care este Unul și rămâne nedespărțit ca Dumnezeu-Om” (p. 201).

Desigur, nu se face deosebire între botezul din Biserică și cel din afara Bisericii, pentru că amândouă sunt recunoscute ca atare.

Același lucru este valabil și legat de Taina preoției. Desigur, se mărturisește că ”prezența Duhului Sfânt, adică a Mângâietorului” dă viață Bisericii și ”prin episcopii aleși și hirotoniți în mod canonic, îi hirotonește pe episcopi, preoți și diaconi” și acest lucru se numește ”succesiune apostolică”, cu toate acestea însă ”hirotonie și preoție adevărată au și transmit” toți ”episcopii” diferitelor confesiuni.

”Creștinii cred că adevărata hirotonie și preoție au și transmit episcopii ortodocși, episcopii romano-catolici, episcopii copți armeni și etiopieni, episcopii anglicani. Patriarhia Ecumenică și Patriarhia Alexandriei, și Patriarhia Ierusalimului și Patriarhia Bucureștiului și Biserica Ciprului au făcut cunoscut în urmă cu 50 de ani că hirotoniile anglicanilor sunt recunoscute prin iconomie și sunt valide și canonice. De aceea, și Tainele anglicanilor sunt Taine ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești, la fel cum sunt și Tainele romano-catolicilor” (p. 203).

Se scrie că există în Biserica Ortodoxă unii ”conservatori” care ”altă părere despre hirotoniile anglicane” ”și prin urmare și despre Tainele care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”. Dar această diferență de opinie va fi abordată la ”Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe” care urmează a se întruni. De aici se vede că Sfântul și Marele Sinod care se va întruni era caracterizat ca ecumenic.

”Diferența de opinie a ortodocșilor se bazează pe faptul că Biserica Ortodoxă ca întreg nu a examinat încă această chestiune. Se speră însă că Sinodul Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, care urmează a se întruni în curând, va cerceta nu doar Taina unității, dar și Taina dezbinării și va răspunde între altele și la problema valabilității preoției și a Tainelor care se săvârșesc în afara Bisericii Ortodoxe”(pp. 203-204).

Acest text ”confesional” recunoaște că există anumite chestiuni asupra cărora ortodocșii nu sunt de acord cu ceilalți creștini și acest lucru ”nu trebuie să-l ascundem”, ci ”totdeauna trebuie să spunem adevărul și către toți”, de aceea aceste ”diferențe sunt dezbătute”. Însă, analizând acest limbaj duplicitar, trebuie să punem în lumină și celălalt adevăr, că toți creștinii cred în același Dumnezeu.

„Este însă un adevăr nestrămutat că creștinii, în ciuda diferențelor, cred în același Dumnezeu. Toți creștinii credem în Sfânta Treime. Dumnezeul cel Unul în trei Persoane. Toți Îl recunoaștem și credem în Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, ca Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru.

Toți creștinii, prin același botez am devenit membri ai Trupului lui Hristos, care este Biserica. Toți, în diferite moduri și forme, năzuim la Dumnezeiasca Euharistie, în virtutea Tainei Comuniunii care ne unește cu Hristos.

Toți avem Duhul Sfânt ca mângâietor și apărător și întăritor în viața noastră creștină, în greutăți și ispite.

Altă dată dezacordul nostru era și avea caracter polemic și năștea ură. Astăzi discutăm diferențele dintre noi cu dragoste și încercăm să găsim soluție” (p. 204).

Aplicații eclesiale

Concepția că există o Biserică, dar și multe Biserici și că, în ciuda diferențelor există și multe puncte comune între ”Biserici”, cum ar fi Tainele, are consecințe în eclesiologia ecumenistă. Vom vedea câteva urmări, așa cum sunt ele consemnate în acest text.

a) ”Creștinii romano-catolici”

În acest text ”confesional” se precizează că moment la care a survenit ”schisma” este anul 1054. Știm însă că atunci s-au dat anatemele, câtă vreme ruperea Vechii Rome de Noua Romă a avut loc încă din 1009-1014 prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință.

În orice caz, după cum se afirmă, după schisma din 1054, considerată ca moment al ruperii unității Bisericii, ”romano-catolicii” ”au adăugat la învățătura Bisericii elemente cu care ortodocșii nu sunt de acord” (p. 204). Astfel de ”elemente” sunt despărțirea Mirungerii de Botez, termenul de ”transubstanțiere” referitor la ”dumnezeiasca Împărtășire”, ”focul purgatoriu”, ”învățătura despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, ” Papei”, adică infailibilitatea și primatul.
Cu toate acestea, astăzi, după cum se menționează, 

”datorită înțelepciunii Papei Paul al VI-lea și a moștenirii pe care i-a lăsat-o Papa Ioan al XXIII-lea, multe lucruri s-au corectat. Astăzi, Bisericile Apusului și ale Răsăritului au dragoste, și colaborează și se roagă împreună pentru deplina lor unire” (p. 206-208).

Sunt menționate șapte puncte care arată parcursul către unitatea ”romano-catolicilor” cu ortodocșii, care ar exprima în același timp și unitatea Bisericii.
Primul punct al ”corecturii” este că nu mai există schisma din 1054. 

”Schisma din 1054, care a despărțit Biserica Ortodoxă de Biserica Romano-Catolică, nu mai există. A șters-o dragostea, prin semnăturile Patriarhului Constantinopolului Atenagora I și a Patriarhului Apusului, Paul al VI-lea, pe 6 decembrie 1967” (1965) (pp. 208-209).

Voi aminti că pe 7 decembrie 1965, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, a avut loc ridicarea anatemelor, dar nu și ridicarea schismei. Cu toate acestea, în declarația pe care au semnat-o Patriarhul Ecumenic de atunci cu Papa Romei de atunci, în limba franceză și greacă, se vorbește despre încetarea necomuniunii, care în realitate a fost impusă în anul 1009, prin introducerea adaosului Filioque în Simbolul de Credință. Este un subiect care dovedește cea mai mare duplicitate în limbaj care predomină azi.

Al doilea punct al ”corecturii” sunt căsătoriile mixte. Este semnificativ felul cum sunt justificate, nu din perspectiva iconomiei, ci într-un mod ecumenist.

 ”În acest mod, nu-și pierd drepturile și nu sunt tăiați din Biserica lor nici creștinii ortodocși, nici cei romano-catolici” (p. 209).

 Cu toate acestea, indicațiile ”documentului papal” din 1970 ”nu sunt de acord cu dubla binecuvântare a cununiei”. Acest lucru este considerat ”un impediment” în unitate.

Al treilea punct ”al corecturii” este că la ”romano-catolici” ”taina Maslului nu se va mai săvârși doar pentru muribunzi” și ”la Taina Euharistiei, de multe ori creștinii primesc și Trupul și Sângele lui Hristos” (p. 209).

Al patrulea punct ”al corecturii” este că se permite ortodocșilor și ”romano-catolicilor” să se împărtășească reciproc unii la alții.

”Se permite, din punct de vedere romano-catolic, ca romano-catolicii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Ortodoxe și ortodocșii să se împărtășească la timp de nevoie în Bisericile Romano-Catolice”.

Al cincilea punct al ”corecturii” este că se permite rugăciunea în comun și folosirea locașurilor de cult pentru nevoile ambelor ”Biserici”.

”Este îngăduită rugăciunea împreună a ortodocșilor și romano-catolicilor și folosirea locașurilor de cult în anumite porțiuni ale bisericii doar pentru liturghia romano-catolică și a locașurilor de cult romano-catolice pentru liturghia ortodoxă. Toate acestea, în urmă cu puțini ani nu erau permise. Toate acestea sunt semne strălucite ale dragostei și respectului reciproce” (p. 209).

Al șaselea punct al ”corecturii” este că ”amândouă comunitățile” cultivă dragostea și colaborarea și în felul acesta vine ”binecuvântatul ceas al înțelegerii și unirii”, fără însă ca ”romano-catolicii” să ceară iertare, nici ca ortodocșii să se supună ”jurisdicției Papei”, adică se ajunge la o viziune de tip uniat.

”Prietenia și vizitele și toate celelalte dovezi de dragoste și de colaborare arată că treptat vine ceasul cel binecuvântat al înțelegerii și unirii. În această concordie, nu vor veni romano-catolicii la ortodocși să le spună «am greșit și vă cerem iertare». Nici ortodocșii nu vor spune: «ne supunem jurisdicției Papei». Nu vor accepta obiceiurile și toate celelalte pe care vor romano-catolicii să le impună. Prin legătura și puterea dragostei, vor înainta amândouă comunitățile către întâlnirea cu Hristos și vor păstra Tradiția comună, care exista în Răsărit și în Apus de la început până la Schisma din 1054” (p. 210).

Acest lucru nu amintește de un soi particular de Uniație?

b) ”Creștinii anglicani”

Potrivit acestei text ”confesional”, se mărturisește că ortodocșii ”nu sunt de acord cu anglicanii în anumite puncte”. Este vorba de dumnezeiasca Euharistie, de vreme ce anglicanii nu acceptă teoria transsubstanțierii, dar nu acceptă nici formula dogmatică de ”«Prezență reală a lui Hristos» în pâine și vin”. Învățătura aceasta 

”este mai degrabă încercarea teologilor de a interpreta Taina. Nu pare să fie credința creștinilor anglicani, pentru că atunci când se împărtășesc anglicanii cred că Îl primesc pe Dumnezeu-Omul Hristos” (p. 211).

De asemenea, există diferențe în ce privește Sinoadele Ecumenice legat de ”autenticitatea învățăturii Bisericii” și de anumite subiecte cuprinse în 39 de articole care se referă la: nerecunoașterea infailibilității Sinoadelor Ecumenice, nevenerarea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, părerea că taina dumnezeieștii Împărtășanii ”se transmite în mod ceresc și duhovnicesc”, ”predestinația absolută” și învățătura lor că 

”Tainele sunt doar două (Botez și dumnezeiasca Euharistie), în timp ce celelalte cinci sunt produsul unei învățături eronate și mărturia îndepărtării de învățătura apostolică” (p. 212).

În ciuda acestor diferențe, însă, ”creștinii ortodocși știu că anglicanii cred ortodox în Sfânta Treime și în Dumnezeu-Omul Hristos și în Mângâietorul, Duhul Sfânt, și în Biserică, cu Tainele și Tradițiile acesteia” (p. 210).

Cel mai surprinzător lucru care se spune în acest text ”confesional” este faptul că există rugăciune în comun dintre ortodocși și anglicani și că ortodocșii se pot împărtăși în bisericile anglicanilor, iar anglicanii se pot împărtăși în bisericile ortodocșilor și acest lucru se va întâmpla ”și din motive de necesitate, dar și din ospitalitate creștină sacramentală”. Dumnezeiasca Euharistie este considerată ca o cină comună care este oferită unor oaspeți, în Euharistie avem de-a face cu un fel de ospitalitatea socială.

”S-a încetățenit, în virtutea prieteniei, ca ortodocșii să îi înmormânteze pe anglicani și să îi împărtășească acolo unde nu există preoți anglicani. Acolo unde nu există preoți ortodocși, anglicanii îi înmormântează și îi împărtășesc pe ortodocși. Acest lucru se întâmplă și cu știința, dar și fără știința Bisericii în anumite locuri, dar și din motive de necesitate și de ospitalitate sacramentală creștină. Apoi, un lucru este sigur, că creștinii singuri cer Împărtășania. Acest lucru este o dovadă că Poporul lui Dumnezeu dorește unirea creștinilor, pe care îi unește Tradiția, Preoția și Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan” (pp. 210-211). 

c) ”Creștinii copți armeni și etiopieni”

Prin denumirea de ”creștini copți armeni și etiopieni” sunt înțeleși anticalcedonienii, creștinii care nu au acceptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic întrunit la Calcedon, care se numesc creștini monofiziți sau creștini orientali.

Părerea că firea omenească în Hristos ”s-a pierdut și a rămas doar cea dumnezeiască” ”este eretică și se numește monofizitism”. Dar și aici există speranțe de unire.

”Astăzi însă copții și armenii și etiopienii declară că nu acceptă monofizitismul. Dacă avem în vedere mărturisirile de credință pe care le-au făcut liderii contemporani ai Bisericilor acestora, atunci vom vedea că credința lor în Hristos este ortodoxă, pentru că acceptă că Hristos are două firi unite, firea lui Dumnezeu și firea omului.

De aceea sperăm astăzi că nu va întârzia mult ca Biserica etiopienilor, a copților și a armenilor să se unească cu Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică” (p. 213).

d) ”Creștinii luterani și alți protestanți”

”Luteranii sunt creștini ce îl urmează pe germanul Martin Luther, fost preot romano-catolic”, care s-a rupt de Papă și ”din mișcarea aceasta au apărut toți creștinii protestanți de azi”.

”Mișcarea aceasta a făcut bine lumii prin răspândirea Sfintei Scripturi, însă a făcut și rău, pentru că a fărâmițat Biserica în Apus, pentru că a fost pricină de războaie și pentru că mulți s-au îndepărtat de Tradiția Bisericii Creștine” (p. 214).

Luteranii și protestanții ”acceptă doar Sfânta Scriptură și resping Sfânta Tradiție a Creștinismului”, și acceptă ”că există doar două Taine, Botezul și Euharistia”. Nu acceptă nimic din cele ce provin din Tradiție, cum ar fi preoția cu succesiune apostolică, cele șapte Taine, Sinoadele Ecumenice, cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cinstirea Sfinților, a moaștelor și a icoanelor, rânduiala Cultului Liturgic, postul.

Creștinii se deosebesc de luterani și de alți protestanți creștini în toate aceste puncte.

”Este însă adevărat că Luther și cei ce l-au urmat îi respectau pe Părinții Bisericii Răsăritului și ai Apusului și că de multe ori preiau idei din cărțile lor. Este de asemenea adevărat că ei consideră ca având autoritate absolută doar Revelația Scrisă, adică Sfânta Scriptură, în timp ce Sfânta Tradiție, adică izvorul nescris al creștinismului, nu este demnă de atenție” (p. 214).

Cu toate acestea, pentru luterani și protestanți, sunt valabile, potrivit acestui text ”confesional”, toate cele câte s-au scris mai înainte despre ”colaborarea ecumenică” a creștinilor și despre ”Biserica cea Una și Bisericile”, în ce privește botezul, înaintarea către unire fără ”dispoziție polemică și antagonică”, ci cu dragostea care ”mântuiește și îndumnezeiește”!! Cu alte cuvinte, este o mentalitate ecumenistă în toată regula.

Concluzie

Acestea sunt pozițiile fundamentale ale textului ”confesional” care a fost scris și prevăzut pentru ”nevoile turmei cuvântătoare”, pentru a veni în sprijinul cateheților și pentru creștinii eterodocși care sunt interesați să se informeze despre cele ce propovăduiește Biserica Ortodoxă, în 1975.

Nu are importanță că acest text ”confesional” a apărut în urmă cu patruzeci (40) de ani, pentru că de atunci până astăzi s-au adeverit în practică toate aceste opinii, iar pe de altă parte lucrurile au înaintat înspre mai rău.

Se poate observa că astăzi discursurile sunt formulate în funcție de auditoriu, în timp ce, pe de altă parte, demersurile de ”unire” avansează în forță, în ciuda diferențelor prezentate mai sus. Dumnezeiasca Euharistie este considerată un spațiu al ”ospitalității sacramentale” și pentru eterodocși, despre Biserică se consideră că ”are porți, nu și ziduri”, iar ”unirea” va avea loc prin păstrarea ”caracteristicilor” fiecărei teologii.
Aceasta este mentalitatea care predomină astăzi în lumea interortodoxă și intercreștină și ar fi dureros dacă o asemenea mentalitatea ar fi consacrată prin hotărârile Sfântului și Marelui Sinod.

Acesta este motivul pentru care susțin, așa cum fac și alți episcopi, clerici, monahi și teologi, că textele care vor fi semnate de Sfântul și Marele Sinod, ce urmează a se întruni, trebuie să fie clare din punct de vedere teologic, mărturisitoare, în acord cu tradiția bimilenară a Bisericii și să nu vină în contradicție cu teologia marilor Sinoade Ecumenice, dar nici cu hotărârile Patriarhilor Răsăritului. Duplicitatea limbajului va servi în mod tragic duplicității ”confesionale” și confuziei, așa cum am văzut din textul prezentat. Și acest lucru va fi dureros.

iunie 2016

Traducere: Tatiana Petrache

Sursa: Graiul Ortodox, Înainte de Marele Sinod din Creta. Duplicitatea, neclaritatea și confuzia limbajului ”confesional”, Mitropolitul de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos Vlachos 

Sursa în limba greacă: «Ὁμολογιακὴ» διγλωσσία, ἀσάφεια καὶ σύγχυση