Este cu neputinţă să exişti în spaţiul Bisericii, să-ţi doreşti întâlnirea cu Hristos şi în acelaşi timp să te denaturezi într-o persoană tristă, nervoasă şi isterică pentru care toţi şi toate sunt de vină. Cerţi, critici, condamni şi în general socoteşti că Dumnezeu există doar pentru tine. Trebuie să precizăm cu hotărâre că viaţa duhovnicească îi dă o nouă formă omului, dar nu-l deformează.
Mă nevoiesc pentru ca să dobândesc dragoste şi bucurie în viaţa mea, rodul prezenţei Sfântului Duh înlăuntrul meu. Pentru ca să mă unesc cu ceilalţi şi cu Hristos, iar nu pentru ca să mă despart şi să mă izolez în mine însumi.
Ceea ce merită să consemnăm este faptul că această bucurie [omul lui Dumnezeu] nu o acaparează pentru folosul său personal, zidindu-şi mitul său individual, ci o împarte. Atunci când viaţa nu se împarte, nu este viaţă.
În Biserică toate sunt harisme şi daruri ale unei mari şi arzătoare iubiri. Nimeni nu câştigă nimic, toate ne sunt dăruite într-un mod care ne depăşeşte şi nu ne îndreptăţeşte pe noi înşine, ci ne iartă.
Sfinţenia care zâmbeşte...
Creştinismul bucuriei în persoana Stareţului Eumenie Saridakis
Creştinismul este vestirea cea bună în lume cu cele mai frumoase vestiri: biruinţa lui Hristos asupra oricărei forme de moarte. Este religia iubirii, religia bucuriei; cel ce nu are bucurie nu poate să fie creştin.
Bucuria nu izvorăşte dintr-o recunoaştere sau desfătare lumească, cu toate că nu o neagă, ci din acea bucurie care se arată ca harismă a Sfântului Duh. Este o stare duhovnicească prin care omul poate să le vadă pe toate în chip doxologic şi euharistie (cu mulţumire). Să găsească sens chiar acolo unde toate par fără substanţă şi fără perspectivă. Să nădăjduiască nu în lucruri neaşteptate sau fanteziste, ci în lucruri pozitive şi realiste în Dumnezeul uimirilor, al minunării, al puţinului care devine mult.
Creştinul este omul bucuriei, după cum foarte nimerit observă Stareţul Emilianos Simonopetritul: „Destinul creştinului este să fie bucuros".
Un astfel de creştin, un adevărat om al lui Dumnezeu a fost şi strălucitorul Stareţ Eumenie Saridakis, sfântul surâzător, aşa cum l-au numit oamenii care au gustat roadele prezenţei sale pline de har.
Părintele Eumenie Saridakis s-a născut în anul 1931 în Ethia Monofaţiei din regiunea Iraklios, din Creta. A fost al optulea copil al unei familii sărace. Va deveni monah la vârsta de şaptesprezece ani. Ca monah va fi aspru încercat de boala leprei şi puţin mai târziu, în vreme ce deja era preot, de grave disfuncţiuni psiho-somatice, care în cele din urmă vor fi vindecate în chip minunat.
Boala leprei îl va conduce în acele vremuri la Spitalul de Boli Infecţioase „Sfânta Varvara" din Athena. Acolo, în mijlocul unor mari încercări şi, deşi va primi vindecarea, nu va mai dori să plece şi să părăsească locul. Va rămâne acolo. De această dată, însă, în calitate de slujitor al fraţilor săi aflaţi în suferinţă. Şi aceasta pentru că privirea lui sensibilă nu se putea întoarce de la suferinţa fraţilor săi. Astfel, el va lua hotărârea de a rămâne în Spitalul de Boli Infecţioase ca preot slujitor la biserica spitalului cu hramul „Sfinţii Doctori fără de arginţi" şi să slujească suferinţa omenească ca un creştin adevărat.
„Cel care caută urma lui Dumnezeu în această lume nu o va afla decât numai în persoana celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor întemniţaţi, a celor străini... Cel care fără să se plângă a primenit un bolnav este mai mare decât toţi titanii theologiei".
Dragostea părintelui Eumenie pentru omul suferind şi rănit, precum şi setea Iui după Dumnezeu, l-au făcut să ajungă vas al harului dumnezeiesc.
Da, nu încape nicio îndoială, părintele Eumenie Saridakis a fost un sfânt, adică un om smerit plin de dragoste pentru Dumnezeu şi de interes faţă de fratele său. Însă niciodată nu a făcut publicitate acestei sfinţenii. Şi aceasta pentru că nu a socotit-o reuşita lui personala, ci numai ca pe un dar ai lui Dumnezeu.
Din păcate, în zilele noastre devenim martorii unei „sfinţenii a imaginii şi a spectacolului", care nu este altceva decât un marketing religios de prost gust, dacă nu chiar unul periculos.
De-acum adevăraţii sfinţi sunt „neproclamaţi", pierduţi şi necunoscuţi, fără cinstiri şi elogii. Iar această tăcere a lor este cea mai mare ofrandă a lor. De altfel, aşa a fost şi Stareţul Eumenie, un sfânt nearătat şi tăcut care a învăţat prin însăşi viaţa lui, iar nu prin promovarea lui.
In Spitalul de Boli Infecţioase, unde s-a vindecat şi unde a ales să rămână la slujirea fraţilor săi cei dispreţuiţi, s-a întâmplat să cunoască o mare personalitate a vieţii creştine şi martor strălucitor al răbdării, pe sfântul monah lepros Nichifor, de obârşie din Sirikari din regiunea Hania care, deşi era orb din pricina bolii sale, devenise un mare părinte duhovnicesc al multor creştini şi învăţător al Stareţului Eumenie. De la sfântul Nichifor va învăţa foarte multe lucruri, atât despre lucrarea înţelegătoare a sufletului, cât şi despre dragostea şi bucuria lui Dumnezeu.
Aceasta este o menţiune foarte succintă şi rezumativă cu privire la viaţa Stareţului Eumenie Saridakis, deoarece şi intenţia prezentei expuneri nu este aceea de a face cunoscute datele lui biografice, ci în primul rând şi în principial să accentueze o harismă specială cu care Dumnezeu l-a împodobit pe Stareţ, care deja în zilele noastre este ignorată, răstălmăcită şi în multe cazuri învinovăţită. Este vorba despre bucurie şi despre râsul şi zâmbetul ce au caracterizat personalitatea şi întreaga lui viaţă.
Nu trebuie să ne scape faptul că râsul, chiar şi în textele sfinte, de multe ori este învinovăţit sau este identificat cu lipsa de evlavie sau cu un comportament imoral. Nu este întâmplător faptul că opinia învinovăţitoare care voieşte ca râsul să fie demonic şi imoral L-a înfățișat pe Hristos ca pe un om ce nu râdea niciodată.
„Insă, imaginea unui Iisus serios şi nezâmbitor este una plăsmuita şi se datorează faptului că în Evanghelii este descrisă numai activitatea publică a lui Iisus din ultimii trei ani ai vieţii Sale pământeşti şi parcursul Său spre Patima cea de bună voie, fapt care le-a impus Sfinţilor Evanghelişti să se autocenzureze şi să treacă sub tăcere laturile mai relaxate ale caracterului Său. În această direcţie ajută şi mărturia Evanghelistului Matei, care compară imaginea unui Iisus extravertit cu aceea a ascetului loan Botezătorul: «Căci a venit loan, nici mâncând nici bând, şi spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: lată om mâncăcios şi băutor de vin» (Matei 11, 18).
De asemenea, Hristos porneşte în activitatea Sa publică şi mântuitoare cu minunea din Cana Galileii, unde preface apa în vin, arătându-ne în chip simbolic faptul că viaţa pe care o descoperă şi o propune lumii este infinit de îmbătătoare şi de veselitoare.
In mod foarte clar există şi o falsificare a imaginii istorice a lui Hristos pentru că El este Acela care „i-a încredinţat pe cei ce voiesc să fie ucenicii Lui că El însuşi este Viaţa: «Eu sunt (...) viaţa», (loan 14, 6) şi că a venit în lume pentru ca oamenii să trăiască viaţa în deplinătatea ei şi cu asupra de măsură: «Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă» (Ioan 10, 10). «Şi din belşug să aibă», aşa, fără o altă determinare, viaţă îmbelşugată, viaţă deplină şi chiar mai mult. Cu toate acestea Creştinismul istoric s-a umplut de întuneric, de negare a bucuriei, de privare ascetică, de mortificare, de memento mori şi de locuri macabre".
Chiar şi astăzi bucuria pare că lipseşte din viaţa unui mare număr de oameni de-ai Bisericii. Pentru ethosui creştin s-a produs o catastrofală identificare a întristării cu trezvia lăuntrică. Introvertirea, sălbăticia şi melancolia sunt identificate cu duhovnicia.
Scăderi ale vocii, mişcări aspre şi încete, priviri melancolice şi neclare, sentimente inexpresive, formează un ethos şi un profil contrafăcut şi în chip vădit falsificat al credinciosului creştin. Este absolut cert că acest om nu are absolut nicio experienţă a lui Dumnezeu.
Este, însă, spaţiul Bisericii locul melancoliei şi al introvertirii patologice? Oamenii lui Hristos sunt, în cele din urmă, purtătorii unei bucurii a învierii sau a unei duhovnicii întunecate, întristătoare şi de o calitate îndoielnică?
In mod limpede şi concepţia că creştinul trebuie să fie întristat pentru păcatele sale este o ipoteză răstălmăcită. Dar asta deoarece creştinul nu crede în reuşitele sale, nici în nevoile sale duhovniceşti. El nu este recunoscut public printr-un perfecţionism al producerii lucrurilor bune, ci doar în mod absolut de mila şi de nemărginita dragoste a lui Dumnezeu. In întristarea cea după Dumnezeu, nu mă întristez din pricina faptului că eu nu sunt acel om extraordinar care mă credeam. Nici pentru că nu am izbutit să duc la bun sfârşit anumite lucruri. În Biserică toate sunt harisme şi daruri ale unei mari şi arzătoare iubiri. Nimeni nu câştigă nimic, toate ne sunt dăruite într-un mod care ne depăşeşte şi nu ne îndreptăţeşte pe noi înşine, ci ne iartă.
Credinciosul se întristează pentru păcatele sale, dar cu o tristeţe veselitoare. El nu cade în depresie, nici nu se dezamăgeşte. Nu trebuie să ne scape faptul că de multe ori ceea ce ne uimeşte în viaţa vreunui credincios ca fenomen duhovnicesc nu este nimic altceva decât o dispoziţie depresivă endogenă. Reprezintă o uriaşă greşeală să se identifice orice fel de formă de întristare cu pocăinţa cea după Dumnezeu.
„Pentru că apăsarea, mâhnirea, neliniştea şi indispoziţia din pricina păcatului nu este întristarea lui Dumnezeu, ci întristarea lumii".
Acolo unde apar vinovăţia şi frica drept criteriu al ascezei creştine există egoism. Adică plânset pentru o imagine şifonată, dezamăgire pentru absenţa mitului propriei mele persoane. Să fim sinceri, imaginea noastră ne-o plângem, iar nu relaţia noastră cu Dumnezeu.
„Atunci când eşti mâhnit, când eşti întristat, când eşti îndurerat, când eşti nenorocit, atunci creezi o stare bolnăvicioasă în sufletul tău şi nu va fi cu putinţă să trăieşti vreodată dragostea (erosul) dumnezeiască. Vei fi totdeauna o făptură întristată. Vei trăi o stare cu desăvârşire diferită de starea omului duhovnicesc".Este cu neputinţă să exişti în spaţiul Bisericii, să-ţi doreşti întâlnirea cu Hristos şi în acelaşi timp să te denaturezi într-o persoană tristă, nervoasă şi isterică pentru care toţi şi toate sunt de vină. Cerţi, critici, condamni şi în general socoteşti că Dumnezeu există doar pentru tine.
Trebuie să precizăm cu hotărâre că viaţa duhovnicească îi dă o nouă formă omului, dar nu-l deformează. Prezenţa lui Dumnezeu în inima omului naşte bunătatea. Doar omul rău nu se poate bucura. „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul" (Romani 2, 9).
„Bucuria este un eveniment duhovnicesc. Presupune bunătate şi dragoste. Cel rău nu va putea vreodată să fie un om bucuros, aceasta este şi pedeapsa Iui, iadul Iui".Mă nevoiesc pentru ca să dobândesc dragoste şi bucurie în viaţa mea, rodul prezenţei Sfântului Duh înlăuntrul meu. Pentru ca să mă unesc cu ceilalţi şi cu Hristos, iar nu pentru ca să mă despart şi să mă izolez în mine însumi.
„Omul fără bucurie este despărţit de Hristos, iar rânduiala lui este mincinoasă. Orice ai face, chiar şi pocăinţa ta şi dragostea ta, nu sunt adevărate dacă nu eşti bucuros...".Aşadar, eu nu postesc, mă rog şi merg la biserică pentru ca să mă confirm pe mine însumi şi astfel să se amplifice egoismul meu sub mantia credinţei. Inima omului prin prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul ei se lărgeşte, nu se micşorează. Credinţa în Dumnezeu, aşa cum spune şi Stelios Ramfos, este „lărgirea existenţei".
Noi, însă, ce observăm, ce vedem? Faptul că de multe ori în spaţiul Bisericii, tocmai pentru că ceea ce se caută nu este relaţia cu Hristos, ci susţinerea mitului imaginii noastre burgheze şi a mulţumirii noastre de sine, oamenii se aspresc într-un grad de-a dreptul incredibil, se fanatizează, judecă şi critică, tăgăduiesc bucuria şi dragostea în numele unui adevăr care în nici un caz, oricât şi-ar dori, nu are nicio legătură cu Hristos şi cu Revelaţia Lui.
Absenţa bucuriei din viaţa lor este ceea ce anulează orice formă de asceză şi o face să fie mincinoasă, ipocrită şi neroditoare.
„Nu este cu putinţă să spui: eu postesc, atunci când postirea nu-ţi dăruieşte bucurie. Nu este cu putinţă să spui: eu îl iubesc pe sărac şi îi dau acest bănuţ, în momentul în care, dând bănuţul, inima ta nu simte toată acea bucurie. Atunci când ai bucurie, atunci orice lucru este adevărat. Si, prin urmare, relaţia ta cu Dumnezeu şi rânduiala ta din toate lucrurile depinde de bucurie''.Oamenii lui Dumnezeu sunt voioşi, au umor şi bunătate, zâmbesc şi, în general, lângă ei respiri liber şi optimist. Nu eşti sufocat cu „trebuie" sau „nu trebuie", nici nu eşti examinat şi evaluat prin legi şi canoane. Trăieşti cu respect pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce poţi să devii. In general nu te simţi constrâns lângă oamenii lui Dumnezeu. Feţele lor sunt luminoase şi bucuroase, fapt ce arată prezenţa Sfântului Duh în viaţa lor şi permite celor ce se apropie de ei să nădăjduiască. Se menţionează în Lavsaicon că nimeni niciodată nu a văzut feţele sfinţilor nevoitori întunecate şi posomorâte, ci vesele şi luminoase:
„Puteai să vezi feţele lor vesele. Şi nu ar putea cineva să spună că ar exista pe pământul acesta o bucurie mai mare sau o veselie trupească mai profundă. Nu ai putea afla în acel loc nici măcar vreun om asupritor, nici posomorât, niciunul trist".
„Bătrânul nostru râdea, râdea mult. Râdea cu noi oamenii şi ne transmitea bucuria lui. Râdea cu sfinţii, cu Doamna Născătoare de Dumnezeu, cu îngerii şi ne transmitea iarăşi bucuria sfinţilor, a Născătoarei de Dumnezeu şi a îngerilor. De aceea, când mergeam acolo, puteam să fim mâhniţi şi obosiţi sufleteşte, dar plecam de acolo... zburând.In această primă relatare a oamenilor care au trăit împreună cu el îl vedem pe părintele Eumenie plin de bucurie, de zâmbet şi de lumina lui Hristos. Ceea ce merită să consemnăm este faptul că această bucurie el nu o acaparează pentru folosul său personal, zidindu-şi mitul său individual, ci o împarte. Atunci când viaţa nu se împarte, nu este viaţă.
Părintele Eumenie surâdea de multe ori şi în timpul slujbelor, poate şi în momentul în care citea Sfânta Evanghelie sau când tămâia icoana Născătoarei de Dumnezeu la «Ceea ce eşti mai cinstită...», sau în timpul Paracliselor...".
Al doilea element pe care merită să-l subliniem este modul în care se raportează la Maica Domnului şi la sfinţi, şi în general la lucrurile sfinte, în calitate de prezenţă mai presus de fire în viaţa lui. Tămâia, psalmodia, liturghisea şi zâmbea. Era atât de bucuros, încât deseori izbucnea în râs.
Această imagine a liturghisitoruiui în ochii unui moralist sau pietist este şocantă şi în mod clar problematică faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţenia momentelor respective. Însă, pentru un om care trăieşte libertatea dragostei şi prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul inimii sale, nu este. Dimpotrivă, am spune că este o încredinţare directă şi simplă a experienţei lui Dumnezeu.
Pietistul nu se poate raporta la Dumnezeu decât prin intermediul legilor şi canoanelor. Şi, dacă nu ar fi existat legi, el le-ar fi găsit. Deoarece îi este cu neputinţă să stabilească orice fel de legătură, de relaţie în afara legii. Iar aceasta se întâmplă deoarece vrea ca în tot ce face să controleze şi să definească lucrurile. Dacă nu reuşeşte asta, se simte ezitant şi nesigur....
Preot Haralambos Papadopoulos
Fragment din "Vinovăția bucuriei", Editura Anestis
Sursa web: Creștin Ortodox, Sfințenia care zâmbește
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu