Asceza rugăciunii, dificultăți și har
Cateheză rostită în fața comunității monahale de la Simonos Petra,
pe 29 decembrie 1978
pe 29 decembrie 1978
Rugăciunea este un subiect larg, aș spune chiar care constituie tema întregii noastre vieți. Am spus mai înainte că, pentru a ne putea ruga, și în particular noaptea, avem nevoie de a crea o ambianță. Ori, cea mai potrivită atmosferă este cea a străpungerii inimii. Cu străpungerea inimii și conștiința a ceea ce facem, simțim că în spațiul îngust în care suntem, în chilia noastră sau în camera noastră, Îl limităm pe Cel pe care nimic nu-L limitează și Îl cuprindem pe Cel pe care nimic nu-L poate cuprinde. Este imposibil ca rugăciunea noastră să fie impersonală: este o relație între două persoane, a mea și a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu cu adevărat prezent!
Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre dificultățile pe care le putem întâlni în rugăciune, probleme care într-un mod de neînțeles ne invadează și ne obosesc, pentru că nu ne așteptăm să le întâlnim la un călugăr, nici chiar la un credincios. Nu putem să înțelegem cum un credincios poate să piardă teren, să-i fie frică atunci când întâlnește probleme în rugăciunea lui. Dar, dacă nu întâlnește probleme în rugăciunea lui, atunci unde le va întâlni? În mod fundamental în rugăciune le va întâlni! Am putea să comparăm aceasta cu cineva care face o călătorie prin aer sau pe mare și care, văzând norii sau valurile, este surprins, se simte pierdut și se întreabă cum va mai putea călători. Dar toate acestea sunt previzibile!
Oricare ar fi, aceste probleme creează în noi o stare de ezitare care este expresia și dovada unei lipse de credință și mai ales a unei lașități. Omul care se teme sau care e neexperimentat este ezitant, nestatornic. Cât, în ceea ce ne privește, nu putem să spunem că e prima dată când întâlnim dificultăți în rugăciune, căci o viață întreagă am petrecut-o rugându-ne. Toți vă rugați din tinerețe. Cu toate acestea să menționăm câteva probleme cotidiene foarte simple.
Una din dificultățile noastre este somnul. Când cineva se scoală la ora 5 și își spune: "Astăzi mă voi ruga cinci ore", dar mai apoi adoarme și sună clopoțelul că este ora 10, realizează atunci că a dormit cinci ore. Dacă asta i se întâmplă și a doua oară, apoi a treia oară, a patra oară, își va pierde curajul și își va spune: "Ce fac în viață? Sunt un incapabil!". Atunci, în timp ce luptă împotriva somnului, a pleoapelor grele, împotriva dificultății de a rămâne treaz, are impresia că Dumnezeu l-a abandonat, ca și cum Dumnezeu nu-i acordă nicio atenție când încearcă să se roage. Adeseori, atunci când cineva este copleșit de somn, își simte sufletul îngreunat și crede că-l cuprinde un somn vecin cu moartea. Atunci crede că acesta este un motiv pentru care se poate opri din rugăciune: "Am încercat, spune el, o dată, de două ori... de cinci ori, și n-am ajuns la nimic".
Într-un alt caz, altcineva poate, atunci când se roagă, să simtă o durere în stomac, la picioare, o înțepătură în inimă, o durere de cap... tot felul de dureri fizice care, cel mai posibil, provin din gândurile noastre. Gândul, în general, provoacă dureri și încordări pe care omul le simte. Eventuala durere poate proveni din anxietate, sau din lipsă de credință, sau din nerăbdare; poate proveni din ideea eronată că facem rugăciune. Această durere poate, de asemenea, să fie de proveniență satanică. O mie de motive ne provoacă dureri și ne e teamă că ni se întâmplă ceva, sau gândim că ar fi de preferat să ne odihnim, să dormim, astfel încât durerea să treacă și apoi ne vom scula la rugăciune.
O altă dificultate este oboseala. Începem să ne rugăm și simțim că nu ne mai țin picioarele, că degetele noastre nu se mai pot mișca pe metanier, că nu mai avem forță și că o să cădem. Aceasta poate proveni din cauze naturale sau, în cea mai mare parte a timpului, din cauze psihice. Dar poate fi și cel rău însuși care îngreunează toată ființa noastră până ce ne simțim incapabili să mai continuăm și ne vedem obligați să oprim rugăciunea.
O dificultate pe care o întâlnim adeseori este plictiseala. Se poate ca cineva să se roage o săptămână, o lună, un an și să nu simtă nicio căldură în rugăciune, să nu găsească niciun sens, niciun conținut, niciun miez, nicio înțelegere a ceea ce este rugăciunea. Singurul lucru care-i mai rămâne este o plictiseală zdrobitoare. Aceasta poate fi o influență satanică, care vă împinge să lăsați totul baltă și să resimțiți că toți anii care au trecut s-au scurs în zadar.
Putem să mai trăim, de asemenea, și o stare de necredință, de împotrivire față de Dumnezeu; o învârtoșare a inimii care poate să cuprindă gândul nostru sau sentimentele noastre. Când necredința zugrăvește gânduri sau imaginații, situația devine mai dificilă. Gândurile pot să fie nu doar pur și simplu de necredință, căci ele pot coexista cu gânduri de blasfemie sau de imoralitate, sau cu ispite de imoralitate.
În plus, este posibil să existe o akedie. Aceasta se întâmplă, în general, la cei care încep să progreseze duhovnicește. Cineva începe să se roage și resimte akedie, lenevire, nu are niciun chef să se roage. Aceasta nu este din cauza oboselii sau nu survine în urma lucrului, ci este o lipsă a gustului. Omul își spune: "Cum să mă apuc acum de rugăciune cu această formulă fără bucurie: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!"? O veritabilă akedie! Si o totală dezbinare a puterilor minții și voinței.
Ce putem să facem în toate aceste cazuri, când ne stăpânesc astfel de stări? Trebuie să mărturisim că toți trecem prin astfel de stări. Bineînțeles, de asemenea întâlnim și alte probleme în rugăciune, dar vorbim aici de cele pe care le întâlnim cel mai des. Ce putem deci face când astfel de stări ne stăpânesc? Sigur, este ușor să ne oprim din rugăciune, pretinzând că ne odihnim, sau să amânăm rugăciunea pentru mai târziu, sau să o modificăm. Dar oare asta este o modalitate corectă de a înfrunta lucrurile? Faptul că resimt o durere, că rugăciunea pentru mine este galeră, că sunt îngreunat de plictiseală, că sunt victima necredinței, a akediei, că am probleme și diferite obstacole, asta nu înseamnă nimic! Satana însuși poate să ne întindă numeroase curse utilizând lucrurile cele mai de neimaginat - ca de exemplu să ne tragă de picioare, să ne arunce ceva în față, să ne tulbure cu diferite zgomote. Dar nu este ăsta scopul nostru. Mă refer la lucrurile cele mai obișnuite pe care le putem întâmpina. Ce se întâmplă în aceste cazuri? De fapt nu e un hazard că întâlnim aceste probleme în rugăciune. Este chiar un semn direct care certifică faptul că rugăciunea noastră începe să fie ceva care ne preocupă cu adevărat. În cea mai mare parte a timpului, cei care nu se preocupă în mod serios de rugăciune, ci se roagă de formă, n-au probleme serioase, căci diavolul nu se interesează de ei; îi lasă să doarmă un somn amăgitor, îi lasă să creadă că fac ceva.
Vă dau un exemplu. Cineva care iubește misiunea, activitatea, sau altceva asemănător, începe să se roage. Atunci Satana sau propriul ego îi aduce lacrimi, străpungere, senzația că face cele ale lui Dumnezeu. Avansând astfel, cu aceste satisfacții ale rugăciunii, crede că totul merge bine, că Dumnezeu îl ajută, dar trăiește în vanitate și minciună.
Continuând să mă rog, în ciuda obstacolelor, am sentimentul că dau examene în fața lui Dumnezeu. Să luăm un exemplu. Când mă pregătesc să arunc o greutate simt rezistența acesteia și, cu cât simt mai mult rezistența ei, cu atât mă forțez să arunc. Astfel, obstacolele sunt rezistența din partea unei persoane. Această persoană poate fi chiar eu însumi, omul cel vechi din lăuntrul meu, care este lumesc, pământesc, dobitocesc. Poate fi demonul, pot fi persoanele pe care le-am iubit în viață sau pe care le-am cunoscut, și care formează în prezent o rezistență, și devin un zid care se înalță în fața mea. Faptul de a ne găsi în fața unei dificultăți în rugăciune arată că mă găsesc față în față cu o persoană, cu un dușman: dușmanul mântuirii mele. În prezent Dumnezeu așteaptă de la mine să-I arăt dacă Îl iubesc, rămânând neclintit în această situație.
Chiar gândurile noastre, ideile noastre, opiniile noastre pot să influențeze rugăciunea noastră. Îmi vine de exemplu ideea că în rugăciune nu este permis să am gânduri. Asta îmi devine un obstacol care mă anihilează și mă face bucăți. Un altul poate să se gândească că pentru a se ruga, trebuie să aibe avânt și să resimtă ceva; iar dacă nu resimte acest avânt spre rugăciune, se gândește că nu trebuie să se roage. În acest fel nu va învață niciodată să se roage în mod legitim și substanțial.
În toate aceste cazuri nu înseamnă că trebuie să mă strecor și să abandonez rugăciunea. Fuga, abandonul, în numele dificultății, nu este o soluție. Frica nu este o modalitate de afrontare a problemelor. Frica este foarte periculoasă, căci ea creează în noi o stare de panică ce ne subminează în întregime, o panică care este bucuria diavolului, căci Dumnezeu nu poate să facă atunci nimic pentru noi. Trebuie să știm să învingem frica, chiar în fața celor mai mari probleme pe care le întâlnim în rugăciune.
De asemenea, schimbările continue precum schimbarea locului de rugăciune, nu sunt o soluție. Mă așez, de exemplu, pe un mic scăunel, dar mi se pare cam tare și atunci vreau să-l schimb pentru unul mai confortabil. Nu! Aleg o singură dată care este locul cel mai propice pentru rugăciune și mă așez acolo. Nu schimb locul, nu-mi schimb poziția continuu, sau luminozitatea. Altfel spus, nu recurg la schimbări nefirești.
Alt lucru: când am probleme nu trebuie să iau decizii noi. Iată un exemplu: încep azi să mă rog și intervine o problemă, să zicem un gând de necredință sau gândul să opresc rugăciunea căci Dumnezeu nu mă aude. În fața acestui gând vreau să opresc rugăciunea și în același timp îmi spun: "Câte metaniere pe zi mi-a spus Gheronda să spun? Zece. O să-i cer binecuvântarea să spun douăzeci începând de acum, pentru a-l zdrobi pe diavolul care mi-a inspirat gândul ăsta de necredință". Luând această decizie, mă păcălesc pe mine însumi. Nu doar că este o păcăleală, ci un pământ alunecos, căci dacă nu pot să zic zece metaniere, cum voi putea să spun douăzeci?!
Să mai luăm un exemplu. M-am trezit la ora 8, dar încă mai sunt adormit, și când mă ridic bate clopotul că începe slujba. In acel moment iau decizia de a mă trezi la ora 6 de dimineața, începând de mâine. Dar, vă repet, nu trebuie să luăm decizii în momentul în care suntem expuși problemelor sau dificultăților în timpul rugăciunii. Singurul lucru pe care-l știu este că voința mea este supusă încercării și că trebuie să fiu constant, neclintit, neșovăielnic, pentru a da tot locul lui Dumnezeu.
Să presupunem acum că problema mea, dificultatea mea este că totul mi se pare obscur: Dumnezeu pare că nu-mi aude vocea, nici nu mă vede și nici eu nu-L văd, nici n-am această nădejde, nu văd nicio rază de lumină care să mă lumineze, să mă reconforteze, să-mi înmoaie inima. Nu găsesc absolut nimic în fața mea, și totuși mi-e imposibil să ignor că Dumnezeu există, și că în mod precis, chiar acolo unde sunt, Dumnezeu de asemenea este.
Cine ignoră că Dumnezeu există? Nimeni. Ce importanță are dacă sunt ispitit chiar în acest moment de lipsa credinței, de gânduri de tăgăduire, de lucruri negative? Sau, încă, de patimi, de multiple simptome, de demoni de miazănoapte, de dimineață sau de amiază? Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu există? Si dacă încep să strig cu voce de tenor că Dumnezeu nu există, oare asta înseamnă că Dumnezeu nu există? Dacă aș crede că nu există, oare asta înseamnă inexistența Lui? Dumnezeu există, și există cu precizie acolo unde sunt! Dat fiindcă este peste tot prezent, oare nu este și aici unde sunt eu?
Când mă rog trebuie să am convingerea că locul unde sunt este tocmai locul prezenței lui Dumnezeu. În consecință, prezența lui Dumnezeu este independentă de propria mea credință sau necredință, de propria mea sensibilitate sau de insensibilitatea mea. Să păstrez această credință, mai ales, în mod particular, în momentul rugăciunii. Să mă gândesc mereu că Dumnezeu există: "Credincios este Dumnezeu" (1 Cor. 1, 9). El nu revine asupra judecăților sale, nici asupra iubirii sale, nici asupra făgăduințelor Lui. Nu-și retrage darurile Sale, nu se lasă cutremurat de slăbiciunile noastre sau de păcatele noastre. Dumnezeu nu se căiește de iubirea Lui pentru oameni! Ne iartă imediat, și, după pocăință sau mărturisire, ne dă imediat daruri mai mari ca cele pe care le aveam înainte. Dumnezeu e atât de mărinimos, atât de aproape, atât de fidel, atât de puternic, atât de milostiv, că nu putem inventa o persoană mai de trebuință cu care să vorbim.
Acest fel de abordare a dificultăților în timpul rugăciunii, este foarte puternic și eficace și poate să ne ajute chiar dacă suntem cufundați în cea mai mare necredință sau dacă afrontăm o problemă mai dificilă. Ne ajută în simțirea pe care o înfruntăm înainte și după rugăciune, în mod particular când începem să ne îndoim de prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu există independent de poziția mea, de sentimentele mele sau de starea mea interioară. Sunt păcătos? Sunt util sau inutil? Îl iubesc pe Dumnezeu sau nu? Dumnezeu este aici, este fidel, mă iubește și mă vede.
În primul rând deci, patimile mele, slăbiciunile mele, anxietatea mea, plictiseala mea, sau orice altceva ar fi, nimic din toate acestea nu poate repune în chestiune prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu este independent de ceea ce sunt sau de ceea ce cred. În al doilea rând, toate aceste lucruri sunt o încercare a voinței mele. Acum trebuie să dovedesc că Îl iubesc pe Dumnezeu. În al treilea rând, când o problemă ne tulbură să rămânem curajoși, căci frica nu duce nicăieri.
Alt ceva. Când mă rog pe metanier o oră, două sau trei ore, apoi obosesc, este posibil să asociez rugăciunii mele citirea Sfintei Evanghelii sau să citesc din Părinții Bisericii, să citesc Psaltirea, care este mai puternică decât orice. Pot să schimb locul sau poziția: să mă rog așezat, apoi în genunchi, apoi în picioare. Pot să ies să mă răcoresc sau să mă încălzesc. Pot să fac o schimbare care îmi este utilă. Pot să schimb modalitatea mea de a spune rugăciunea: să o spun lăuntric sau cu voce tare. Pot să întrerup Rugăciunea lui Iisus pentru a citi alte rugăciuni și mai apoi să reiau Rugăciunea lui Iisus. Căci, e drept, problemele noastre privesc în mod principal Rugăciunea lui Iisus, care este arma cea mai puternică pentru a distruge meșteșugirile diavolești și a ne aduce tot felul de binecuvântări în viața noastră. De aceea trebuie să învățăm să utilizăm în aceste cazuri citirea, mișcarea, imnele Bisericii, dar nu din cauza fricii, a panicii ce poate ajunge să ne stăpânească, căci atunci nu vom mai putea face nimic. De fapt, când Satana vede că suntem pierduți și că nu mai știm ce să facem, ne trimite o lovitură la cap și ne asaltează fără încetare. Dar când rămânem calmi, în pace și liniște, putem face aceste schimbări și astfel suntem salvați.
Aș mai vrea să vă spun un lucru. Când avem probleme, dificultăți în rugăciune, când survin obstacole, oricât de mari ar fi, și oricât de obositoare ar fi rugăciunea, să știm că acestea sosesc pentru că costă omul nostru trupesc, inerția noastră, voința noastră, dorințele noastre; ne costă lăuntric.
În plus, rugăciunea care ne obosește, care ne e dificilă, arată că este decisivă, foarte puternică și foarte necesară existenței noastre. Dacă vreți, este o invitație la moarte din partea lui Hristos Însuși. Ce vrem să spunem prin invitație la moarte? Ce om se va duce la moarte cu un pas ștrengăresc? De obicei oamenii se tem de moarte și încearcă să facă orice pentru a scăpa. Sunt gata să dea toate bogățiile lumii, să se vândă pe ei înșiși pentru a-și salva viața în clipa morții. Ori, toate aceste dificultăți pe care le întâlnim în rugăciune sunt o moarte, sunt experiența înfricoșătoarei cruci, a Crucii lui Hristos. Cu adevărat luăm pe umerii noștri Crucea lui Hristos. Aceste dificultăți, aceste probleme, acest întuneric, această necredință, această somnolență sunt un martiriu pe care-l îndurăm. În consecință, merită să răbdăm, căci în acest moment Hristos ne invită să purtăm crucea.
Când mă rog în fiecare zi ca Hristos să-mi dea Crucea Sa, să-mi dea să împlinesc voia Sa, dar când vine ora rugăciunii și îmi spune "luând crucea, vino şi urmează Mie" (Marcu 10, 21) iar în acel moment refuz Crucea lui Hristos, moartea lui Hristos, în acest caz nu mă răstignesc cu El, nu mă îngrop cu El pentru a învia cu El, ci mă vădesc a fi dezertor, un om care nu știe ce cere. Rugăciunea este deci o invitație la moarte, și o invitație din partea lui Dumnezeu care a prădat iadul!
Hristos ne-a chemat pe noi, oamenii, să purtăm crucea. N-a salvat unul, doi sau trei dintre cei morți, unindu-i cu Sine prin martiriu, prin greutatea crucii, prin dificultăți și mâhniri, ci El i-a salvat pe toți oamenii. Nu este niciun om care să fie mântuit altfel. I-a unit pe toți cu El în același fel. I-a iubit pe toți și, cu cât îi iubește mai mult, cu atât le face parte de Crucea Lui, de greutăți, de probleme sau alte lucruri care provin de la Dumnezeu și nu din propriul lor egoism. A prădat iadul și i-a scos pe toți care au murit cu nădejdea venirii Lui. Astfel, pentru noi, este de asemenea de preferat să simțim că murim în întuneric, în necredință, în akedie, în dureri și în mizeria noastră, la ora rugăciunii, decât să facem altceva. Dar pentru că rugăciunea este o invitație din partea lui Hristos, înțelegeți că rezultatul acestei rugăciuni îi aparține, iar ceea ce este la îndemâna mea este să continui rugăciunea, chiar dacă mi se pare că nu cred în Dumnezeu. Si chiar dacă îmi vin gânduri păcătoase, murdare și grețoase, voi continua lucrarea mea - rugăciunea mea - ca și cum n-ar fi nimic, ca și cum nimic nu mi-ar fi tulburat duhul cu tot felul de murdării, care vin din imaginație sau din gânduri. În momentul în care am o dificultate să fac ceea ce pot, liniștit, cu pace, în credință sau necredință, după cum resimt, și aceasta e de ajuns. N-am nevoie să fac altceva. Să fac ce pot!
De exemplu, dacă mi-e somn, pot să-mi pun capul sub robinet. Sau dacă nu reușesc să mă scol noaptea la rugăciune, pot să-i cer unui frate să mă scoale. Pot să-i cer să mă pună în picioare, dacă nu reușesc să mă ridic singur, să mă ia de urechi și să mă tragă afară din pat, să mă ducă la chiuvetă. Asta pot să fac, nu-i dificil. În orice caz, să fac ce pot și să stau pe deplin liniștit. Faptul că mă aflu în fața unei probleme în rugăciunea mea arată cu precizie că Dumnezeu este cu mine, și că mă invită în ceata apostolilor, mă invită să-mi dea această libertate unică pe care o acordă sfinților Săi. Căci, de fapt, când întâlnim probleme și astfel de dificultăți, le trăim în cea mai mare parte a timpului ca o absență a lui Dumnezeu. Ni se pare că Dumnezeu nu mai există, că se ascunde, că nu ne mai iubește, că ne îngrozește. Si, mai rău încă, nu rămânem doar la asta, ci ne imputăm greșeala nouă înșine, ne simțim inutili, ratând rugăciunea noastră.
De câte ori nu vin unii și-mi spun: "M-am rugat un an, doi ani, trei ani, fără să obțin nimic". Par în întregime dezbinați, trup și suflet. "Eu nu ajung la nimic - vă spun - sunt bun de nimic". Si vă pronunță acest "bun de nimic" într-un mod vrednic de milă, în timp ce, în realitate, ar putea să întoarcă cerul și pământul. Si adaugă, în concluzie, că totul este pierdut. "Am luptat, m-am zbătut, m-am obosit un an, doi... treizeci de ani, cincizeci de ani, fără rezultat. La ce bun să mai continui? Ce fac aici în mănăstire?".
Dacă acești călugări ar fi rămas în lume, probabil că s-ar fi văzut a fi altfel de oameni; lupta lor ar fi fost probabil roditoare. Ar fi avut, de exemplu, fii duhovnicești, bucuria de a avea prieteni, de a cunoaște bucuriile inerente ale lumii, de a auzi laude; pe scurt, tot ceea ce au mirenii în lume. Pe când, în mănăstire, nu-i nimic din toate acestea, și singurul lucru care ne unește cu Dumnezeu este rugăciunea: rugăciunea înțeleasă nu ca rugăciune pentru alții, ci ca unire cu Dumnezeu.
Când Satana reușește să-l convingă pe călugăr că nu e bun de nimic după atâția ani - să presupunem că era egoist, este încă; se mânia și încă se mânie; era somnoros și e mereu așa; în consecință e un ratat -, înțelegeți cât îl înșală și cât lucrarea diavolului este de vicleană! Din această cauză aș vrea să fim atenți față de problemele pe care le întâlnim. Nu trebuie să credem niciodată că dificultățile au o mare importanță pentru noi. Cu siguranță, cauza lor poate să se datoreze nouă înșine, stării noastre păcătoase sau a o mie și una de alte lucruri, dar înainte de toate, e vorba de o meșteșugire diavolească ce vrea să ne facă să credem că viața noastră se scurge în van.
Căci, la urma urmei, doar faptul că mă rog și cer mila lui Dumnezeu, e o dovadă că îl iubesc pe Dumnezeu, că cred în El, cred că El este Mântuitorul meu. Deci e imposibil ca viața mea să fie degeaba și inutilă. În plus, faptul că, în timp ce mă rog, îmi vine ideea că nu cred sau că nu fac nimic, sau că nu sunt bun de nimic, aceasta dovedește forța rugăciunii de care Satana se teme, și pentru aceasta vine și aruncă neghina minciunii în noi, ca prin minciună - așa cum a făcut cu protopărintii noștri - să ne arunce pe malul celălalt, acolo unde nu putem să-L găsim pe Dumnezeu.
În consecință, să știm că această încercare, sau această problemă pe care o întâmpinăm ca pe un eșec, este în realitate o înfrângere a diavolului. Tot așa cum Satana, întinzând o cursă lui Hristos pentru a-L face să urce pe Cruce și bucurându-se mai apoi să-L arunce în prăpastia iadului pentru că n-a înțeles că era Dumnezeu, a căzut el însuși pentru totdeauna în această prăpastie. De acum a încetat să mai aibe chiar și cea mai mica nădejde că ar putea face ceva. Astfel problemele noastre și dificultățile noastre sunt capcanele diavolului în care cade el însuși; sunt pietrele pe care cel Rău le aruncă și care-i cad în cap. Sunt, să spunem altfel, preludiul mântuirii noastre, al eliberării noastre.
Am putea să comparăm faptul de a ne simți inutili, de a nu ajunge la nimic, cu aceasta: când mă apropii de voi și, simțind respirația mea urât mirositoare din cauza că sunt deranjat la stomac de o mâncare stricată, vă dați înapoi. Astfel, toate obstacolele în calea rugăciunii sunt emanațiile prezenței celui Rău; sunt spaima pe care o încearcă și care iese din pântecele lui; sunt o înfrângere pentru el.
Deci, a trece prin dificultăți în rugăciune arată că e vorba de o invitație din partea lui Dumnezeu, și atunci pot să spun: "Dumnezeul meu, strivește capul diavolului!". Dar dacă dificultatea provine dintr-una din patimile mele sau dintr-una din slăbiciunile mele? Oricare ar fi cauza provenienței: patimi, slăbiciuni, gânduri, cuvinte, toate astea nu sunt oare datorate prezenței și lucrării diavolului? Așa cum orice bine și orice dar desăvârșit este manifestarea lucrării Preabunului Dumnezeu.
În consecință, când am o problemă, o dificultate, o ispită, un păcat la rugăciune, trebuie să știu că, în acel moment precis, am de-a face cu capul șarpelui, dar am și posibilitatea de a găsi o modalitate de a-l alunga. Si rezultatul va fi: "Precum se stinge fumul, asemenea să se stingă" . (Psalm 67, 2)
Dacă vă rugați știind toate acestea, veți vedea că această zi, sau această perioadă, vă va recompensa de o experiență spirituală trăită, de o inspirație, de o satisfacție care ne amintește de ceea ce spunea psalmistul: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea." (Ps. 117, 24). Va fi cu adevărat ziua bucuriei noastre, a veseliei noastre, etapa victoriei asupra celui Rău.
Când mă rog și am probleme, lupte, când văd că trec zilele și nopțile și nu ajung la nimic, trebuie să știu că mă aflu cu fața spre Răsărit. Să știu ca toate acestea vor lăsa loc prezenței lui Hristos. Să știu că în prezent trebuie să trăiesc crucea mea, întunericul meu, pentru a putea trăi lumina. Fiecare problemă, anxietate, dificultate în rugăciunea mea este deci un preludiu, un semn înainte-mergător, este semnul care anunță că zorii încep să se contureze. Trăiesc dificultatea mea, întunericul meu, dar toate acestea sunt premergătoare zorilor mele, un pic înainte de a se face ziuă.
Acuma, pentru că am înțeles importanța mântuitoare a dificultăților în rugăciune, să nu ne așteptăm, ca, atunci când ne ducem să ne rugăm, să nu avem dificultăți, ci să ducem să ne rugăm pentru a sta în fața lui Dumnezeu. Îmi voi spune: "Stai acum în fața lui Dumnezeu; El există în ciuda a ceea ce resimt. În plus, stai în fața Lui cu înțelepciune, cu discernământ, cu umilință, fără să aștepți nimic din partea Lui". Cu siguranță, atunci când ne pregătim să ne rugăm, o facem pentru a primi orice lucru; dar eu mă voi duce să mă rog ca un păcătos, ca o slugă netrebnică, ca un iconom credincios (Lc. 17, 10; 12, 42-43) care nu așteaptă nici-o recompensă.
Rugăciunea mea este elementul care mă unește cu Dumnezeu, este funia pe care o împletesc și care mă va uni cu El. N-am nevoie de nimic altceva, nici să mă părăsească ispitele, nici să se oprească gândurile. Ceea ce va veni voi lăsa providenței Domnului. Să fiu iconomul credincios: "Cine este iconomul credincios [...] pe care, venind stăpânul, îl va găsi făcând aşa?" (Lc. 12, 42-43). Așa mă va găsi stăpânul: rugându-mă, independent de ceea ce mi se întâmplă, independent de tulburările de care sunt asaltat în acel moment.
Deci, în primul rând când mă rog, fac asta pentru a sta în fața lui Dumnezeu fără să aștept nimic, și mai ales fără să aștept semne venind din cer. Necredincioși cum erau, evreii cereau un semn din cer (Matei 12, 39 s.a.); dar noi, de asemenea, devenim necredincioși - evrei - când cerem un semn lui Dumnezeu. Unul cere să-L vadă pe Dumnezeu, altul spune: "Dumnezeul meu, dacă mă auzi cu adevărat, dă-mi acum ceea ce-Ti cer, sau fă pentru mine asta și ailaltă". Dar nici nu e vorba ca Dumnezeu să ne dea un semn în afară de "semnul lui Iona" care, din nou, semnifică moartea, și de asemenea o invitație de a ne scufunda mai adânc în întunericul nostru, în necunoașterea noastră, în ispitele noastre, pentru a putea astfel învia.
Oricine ar fi, oricine se roagă lui Dumnezeu, încearcă nevoia de a-L simți, de a-L iubi, de a-L cunoaște, de a se bucura de El, de a-L vedea; toate aceste doriri există în lăuntrul fiecăruia dintre noi. Aceste doriri se împletesc cu sufletul nostru, cu viața noastră, cu nașterea noastră, cu creerea ființei noastre. Aceste dorințe ne unesc în realitate cu veșnicia, adică sunt clipele unei așteptări eterne.
Când mă rog eu, omul stricăcios, cu simțurile mele trupești și dorința de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L iubi, cu așteptarea ca Dumnezeu să-mi dăruiască ceva, cu siguranță este un pericol. Totodată, această nădejde este dovada unei credințe lăuntrice și a unei certitudini, a unui fundament lăuntric. Aceasta dezvăluie că în lăuntrul meu cred, și cer ceea ce voi vedea desăvârșit în cealaltă viață, în veșnicie. Cu adevărat, dorința mea mă unește cu veșnicia, și într-un fel mă face călător în veșnicie încă din acesta viață.
În sine, această dorință de a primi un semn nu este ceva rău. Faptul că evreii cereau un semn venind din Cer, demonstra că ei credeau că semnele vin din Cer; dar nu credeau în ceea ce era în fața lor: că acest Dumnezeu, Hristos, le împlinea, ci le atribuiau lui Satana. Altfel spus, credința lor devenea o deformare a credinței autentice. Nouă ni se întâmplă ceva asemănător: această dorință foarte profundă este un dar divin, o lumină dumnezeiască în inima noastră, dar această dorință capătă riscul de a devia în timpul rugăciunii și a servi planurilor diavolului. Poate, de asemenea, să deservească păcatul nostru, egoismul nostru, slavei noastre deșarte, și să ne facă să cădem cât mai jos posibil.
În timpul rugăciunii, mai ales dacă avem dificultăți, să ne amintim că rugăciunea nu este această dificultate, rugăciunea nu este un eveniment oarecare pe care-l trăiesc azi. Nu are importanță dacă Îl văd pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu mă iubește, dacă mă va elibera, dacă mă va debarasa de imaginația sau de somnul meu. Rugăciunea pe care o fac astăzi nu este prinderea unei ocazii de a obține virtutea cutare sau un lucru pe care mi-l doresc, nu este nici o încercare a lui Dumnezeu. Nu putem să Îl trecem pe Dumnezeu prin judecata noastră, nici să-L conducem în fața unui tribunal pentru a ne dovedi că El există, că ne iubește, că ne aude. Rugăciunea nu este prinderea unei ocazii, nici o punere la încercare; nu este nici ceva care trebuie să aibe un rezultat, să ne aducă imediat roade. Rugăciunea nu este un eveniment pe care-l trăiesc astăzi și pe care îl însemnez ca să nu-l uit.
Rugăciunea nu este astăzi, nici mâine, nici ispita mea, nici credința mea, nici vederea lui Dumnezeu. Rugăciunea este întreaga mea cale: este viața mea! Pentru că rugăciunea este relația mea cu Dumnezeu, este, așa cum spune Sf. Ap. Petru și întreaga Scriptură (Levitic 9, 4-6; Numeri 16, 19; Psalmi 3, 3), slava noastră. Dumnezeu este slava, dar felurile bucurării de slava lui Dumnezeu sunt nenumărate, miriade, mergând de la cele mai răsunătoare la cele mai fine și delicate. Profunzimea slavei lui Dumnezeu este atât de imensă încât o trăim ca miriade de slăvi. În locul numeroaselor încercări pe care le suferim ne sunt acordate miriade de slăvi.
Astfel rugăciunea nu are un fundament doar pentru astăzi, ci este ceva fără sfârșit, ceva care va continua și care ne va conduce până la nemărginita fericire a lui Dumnezeu, pe care nici duhul nostru, nici inima noastră, nici sufletul nostru n-o poate înțelege și nici gura noastră n-o poate cuvânta.
Când ne rugăm, împlinim cuvintele Sf. Ap. Petru: "Pe El, fără să-L fi cunoscut, Îl iubiţi" (1 Pt. 1, 8). În Scriptură este "fără să-L fi cunoscut" sau, conform unei alte variante de text, "fără să-L fi văzut". "Fără să-L fi văzut" este mai simplu, mai natural: pe Cel pe care nu L-ați văzut niciodată, Îl iubiți. "Fără să-L fi cunoscut" este mai profund și semnifică: pe Cel pe care nu L-ați perceput niciodată, de fapt îl cunoașteți și-L presimțiți, pentru că sunteți obiectul încercărilor: idolatri vă prigonesc, evreii vă urmăresc, patimile vă războiesc, căci tocmai v-ați convertit la creștinism. Dumnezeu încă vă este necunoscut, și totuși Îl iubiți.
Același lucru ni se întâmplă de asemenea în rugăciune. Si Sfântul Petru mai adaugă: "deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită" (1 Pt. 1, 8). În cele din urmă, cursul lucrurilor și evoluția lor dovedește că bucuria voastră, traversând patimile și problemele voastre, vine de la Cel pe care nu L-ați văzut niciodată până acum. Căci omul vrea mereu "acum", vrea "astăzi"; este nesăturat. Cuvintele Apostolului se rezumă astfel: Nu L-ați cunoscut niciodată, nici nu L-ați văzut sau întâlnit până în prezent, și totuși El este Cel pe care îl iubiți, în El vă bucurați; El este bucuria voastră.
De fapt, în ciuda dificultăților noastre, în ciuda problemelor noastre, în ciuda - să spunem! - necredinței noastre zilnice, Dumnezeu oare nu-I El bucuria noastră? Nu-i viața noastră? Nu se apleacă fără încetare asupra noastră? Nu este singurul în care ne punem nădejdea, spre care ne îndreptăm, Cel pentru care am devenit călugări, sau ceea ce am devenit fiecare după chemarea noastră? Dumnezeu este cu adevărat bucuria noastră. De aceea, să nu vedem rugăciunea noastră într-un mod îngust sau începător, ca o experiență de avut cu orice preț, ca un concurs pe care trebuie să-l reușim imediat, și dacă nu-l reușim, ajungem la concluzia că am eșuat.
Rugăciunea mea zilnică este viața mea. Rugăciunea mea zilnică va continua până ce voi muri și cu cât mai mult mă lupt, cu atât rugăciunea mea devine mai puternică. Rugăciunea mea este unirea cu Hristos Însuși, este miriadele de slăvi ce le voi dobândi prin dificultățile mele, prin problemele mele, prin încercările mele. Cam așa trebuie să vedem dificultățile noastre, pentru a putea deschide calea străpungerii inimii și a prezenței lui Dumnezeu în cămara noastră. Faptul că astăzi trăiesc în dificultate înseamnă că aceasta este spre folosul sufletului meu. În plus, dacă resimt că nu sunt nimic, aceasta are un dinamism, nu este o stare deplorabilă a mea însumi; este o impresie puternică, este recunoașterea cu tărie că sunt o umbră în raport cu lumina lui Dumnezeu.
Dar sunt perioade în viața noastră în care nu avem probleme. Acestea pot proveni din două motive. Primul, este efectul mântuirii lui Dumnezeu, și nu al abandonului sau al blestemului Său. Dumnezeu vrea să ne dea un pic de lumină, vrea să ne dea curaj, bucurie, nădejde; ne revelează că ne poate recompensa. Atunci, într-un fel anume, avem pregustarea bunurilor viitoare de care ne vom bucura. Deci, faptul de a nu avea probleme poate veni din mântuirea lui Dumnezeu.
A doua cauză a absenței problemelor poate veni de la cel Rău, care aduce în noi sămânță falsei păci. Dumnezeu îi permite pentru că această ispită ne este utilă sau probabil ieșirea din ispită ne va fi de folos, prin experiența pe care o dobândim în trecerea prin această ambuscadă pe care ne-a urzit-o. Când cineva spune: "Ce bine-mi merge! N-am nicio problemă!" și nu face ascultare, veți înțelege că această pretinsă pace este o iluzie satanică.
Pentru a discerne de unde vine absența dificultăților, trebuie să vedem dacă este însoțită de pace, de liniștire, de adevărată bucurie, de ascultare și bucurie dumnezeiască. Totul depinde de cum o trăim.
În concluzie, dificultățile în rugăciune nu trebuie să ne intimideze. Din contră, să fim siguri că atunci suntem aproape de lumină.
Alt lucru: când am probleme nu trebuie să iau decizii noi. Iată un exemplu: încep azi să mă rog și intervine o problemă, să zicem un gând de necredință sau gândul să opresc rugăciunea căci Dumnezeu nu mă aude. În fața acestui gând vreau să opresc rugăciunea și în același timp îmi spun: "Câte metaniere pe zi mi-a spus Gheronda să spun? Zece. O să-i cer binecuvântarea să spun douăzeci începând de acum, pentru a-l zdrobi pe diavolul care mi-a inspirat gândul ăsta de necredință". Luând această decizie, mă păcălesc pe mine însumi. Nu doar că este o păcăleală, ci un pământ alunecos, căci dacă nu pot să zic zece metaniere, cum voi putea să spun douăzeci?!
Să mai luăm un exemplu. M-am trezit la ora 8, dar încă mai sunt adormit, și când mă ridic bate clopotul că începe slujba. In acel moment iau decizia de a mă trezi la ora 6 de dimineața, începând de mâine. Dar, vă repet, nu trebuie să luăm decizii în momentul în care suntem expuși problemelor sau dificultăților în timpul rugăciunii. Singurul lucru pe care-l știu este că voința mea este supusă încercării și că trebuie să fiu constant, neclintit, neșovăielnic, pentru a da tot locul lui Dumnezeu.
Să presupunem acum că problema mea, dificultatea mea este că totul mi se pare obscur: Dumnezeu pare că nu-mi aude vocea, nici nu mă vede și nici eu nu-L văd, nici n-am această nădejde, nu văd nicio rază de lumină care să mă lumineze, să mă reconforteze, să-mi înmoaie inima. Nu găsesc absolut nimic în fața mea, și totuși mi-e imposibil să ignor că Dumnezeu există, și că în mod precis, chiar acolo unde sunt, Dumnezeu de asemenea este.
Cine ignoră că Dumnezeu există? Nimeni. Ce importanță are dacă sunt ispitit chiar în acest moment de lipsa credinței, de gânduri de tăgăduire, de lucruri negative? Sau, încă, de patimi, de multiple simptome, de demoni de miazănoapte, de dimineață sau de amiază? Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu există? Si dacă încep să strig cu voce de tenor că Dumnezeu nu există, oare asta înseamnă că Dumnezeu nu există? Dacă aș crede că nu există, oare asta înseamnă inexistența Lui? Dumnezeu există, și există cu precizie acolo unde sunt! Dat fiindcă este peste tot prezent, oare nu este și aici unde sunt eu?
Acest fel de abordare a dificultăților în timpul rugăciunii, este foarte puternic și eficace și poate să ne ajute chiar dacă suntem cufundați în cea mai mare necredință sau dacă afrontăm o problemă mai dificilă. Ne ajută în simțirea pe care o înfruntăm înainte și după rugăciune, în mod particular când începem să ne îndoim de prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu există independent de poziția mea, de sentimentele mele sau de starea mea interioară. Sunt păcătos? Sunt util sau inutil? Îl iubesc pe Dumnezeu sau nu? Dumnezeu este aici, este fidel, mă iubește și mă vede.
În primul rând deci, patimile mele, slăbiciunile mele, anxietatea mea, plictiseala mea, sau orice altceva ar fi, nimic din toate acestea nu poate repune în chestiune prezența lui Dumnezeu. Dumnezeu este independent de ceea ce sunt sau de ceea ce cred. În al doilea rând, toate aceste lucruri sunt o încercare a voinței mele. Acum trebuie să dovedesc că Îl iubesc pe Dumnezeu. În al treilea rând, când o problemă ne tulbură să rămânem curajoși, căci frica nu duce nicăieri.
Alt ceva. Când mă rog pe metanier o oră, două sau trei ore, apoi obosesc, este posibil să asociez rugăciunii mele citirea Sfintei Evanghelii sau să citesc din Părinții Bisericii, să citesc Psaltirea, care este mai puternică decât orice. Pot să schimb locul sau poziția: să mă rog așezat, apoi în genunchi, apoi în picioare. Pot să ies să mă răcoresc sau să mă încălzesc. Pot să fac o schimbare care îmi este utilă. Pot să schimb modalitatea mea de a spune rugăciunea: să o spun lăuntric sau cu voce tare. Pot să întrerup Rugăciunea lui Iisus pentru a citi alte rugăciuni și mai apoi să reiau Rugăciunea lui Iisus. Căci, e drept, problemele noastre privesc în mod principal Rugăciunea lui Iisus, care este arma cea mai puternică pentru a distruge meșteșugirile diavolești și a ne aduce tot felul de binecuvântări în viața noastră. De aceea trebuie să învățăm să utilizăm în aceste cazuri citirea, mișcarea, imnele Bisericii, dar nu din cauza fricii, a panicii ce poate ajunge să ne stăpânească, căci atunci nu vom mai putea face nimic. De fapt, când Satana vede că suntem pierduți și că nu mai știm ce să facem, ne trimite o lovitură la cap și ne asaltează fără încetare. Dar când rămânem calmi, în pace și liniște, putem face aceste schimbări și astfel suntem salvați.
Aș mai vrea să vă spun un lucru. Când avem probleme, dificultăți în rugăciune, când survin obstacole, oricât de mari ar fi, și oricât de obositoare ar fi rugăciunea, să știm că acestea sosesc pentru că costă omul nostru trupesc, inerția noastră, voința noastră, dorințele noastre; ne costă lăuntric.
Când mă rog în fiecare zi ca Hristos să-mi dea Crucea Sa, să-mi dea să împlinesc voia Sa, dar când vine ora rugăciunii și îmi spune "luând crucea, vino şi urmează Mie" (Marcu 10, 21) iar în acel moment refuz Crucea lui Hristos, moartea lui Hristos, în acest caz nu mă răstignesc cu El, nu mă îngrop cu El pentru a învia cu El, ci mă vădesc a fi dezertor, un om care nu știe ce cere. Rugăciunea este deci o invitație la moarte, și o invitație din partea lui Dumnezeu care a prădat iadul!
Hristos ne-a chemat pe noi, oamenii, să purtăm crucea. N-a salvat unul, doi sau trei dintre cei morți, unindu-i cu Sine prin martiriu, prin greutatea crucii, prin dificultăți și mâhniri, ci El i-a salvat pe toți oamenii. Nu este niciun om care să fie mântuit altfel. I-a unit pe toți cu El în același fel. I-a iubit pe toți și, cu cât îi iubește mai mult, cu atât le face parte de Crucea Lui, de greutăți, de probleme sau alte lucruri care provin de la Dumnezeu și nu din propriul lor egoism. A prădat iadul și i-a scos pe toți care au murit cu nădejdea venirii Lui. Astfel, pentru noi, este de asemenea de preferat să simțim că murim în întuneric, în necredință, în akedie, în dureri și în mizeria noastră, la ora rugăciunii, decât să facem altceva. Dar pentru că rugăciunea este o invitație din partea lui Hristos, înțelegeți că rezultatul acestei rugăciuni îi aparține, iar ceea ce este la îndemâna mea este să continui rugăciunea, chiar dacă mi se pare că nu cred în Dumnezeu. Si chiar dacă îmi vin gânduri păcătoase, murdare și grețoase, voi continua lucrarea mea - rugăciunea mea - ca și cum n-ar fi nimic, ca și cum nimic nu mi-ar fi tulburat duhul cu tot felul de murdării, care vin din imaginație sau din gânduri. În momentul în care am o dificultate să fac ceea ce pot, liniștit, cu pace, în credință sau necredință, după cum resimt, și aceasta e de ajuns. N-am nevoie să fac altceva. Să fac ce pot!
De exemplu, dacă mi-e somn, pot să-mi pun capul sub robinet. Sau dacă nu reușesc să mă scol noaptea la rugăciune, pot să-i cer unui frate să mă scoale. Pot să-i cer să mă pună în picioare, dacă nu reușesc să mă ridic singur, să mă ia de urechi și să mă tragă afară din pat, să mă ducă la chiuvetă. Asta pot să fac, nu-i dificil. În orice caz, să fac ce pot și să stau pe deplin liniștit. Faptul că mă aflu în fața unei probleme în rugăciunea mea arată cu precizie că Dumnezeu este cu mine, și că mă invită în ceata apostolilor, mă invită să-mi dea această libertate unică pe care o acordă sfinților Săi. Căci, de fapt, când întâlnim probleme și astfel de dificultăți, le trăim în cea mai mare parte a timpului ca o absență a lui Dumnezeu. Ni se pare că Dumnezeu nu mai există, că se ascunde, că nu ne mai iubește, că ne îngrozește. Si, mai rău încă, nu rămânem doar la asta, ci ne imputăm greșeala nouă înșine, ne simțim inutili, ratând rugăciunea noastră.
Dacă acești călugări ar fi rămas în lume, probabil că s-ar fi văzut a fi altfel de oameni; lupta lor ar fi fost probabil roditoare. Ar fi avut, de exemplu, fii duhovnicești, bucuria de a avea prieteni, de a cunoaște bucuriile inerente ale lumii, de a auzi laude; pe scurt, tot ceea ce au mirenii în lume. Pe când, în mănăstire, nu-i nimic din toate acestea, și singurul lucru care ne unește cu Dumnezeu este rugăciunea: rugăciunea înțeleasă nu ca rugăciune pentru alții, ci ca unire cu Dumnezeu.
Când Satana reușește să-l convingă pe călugăr că nu e bun de nimic după atâția ani - să presupunem că era egoist, este încă; se mânia și încă se mânie; era somnoros și e mereu așa; în consecință e un ratat -, înțelegeți cât îl înșală și cât lucrarea diavolului este de vicleană! Din această cauză aș vrea să fim atenți față de problemele pe care le întâlnim. Nu trebuie să credem niciodată că dificultățile au o mare importanță pentru noi. Cu siguranță, cauza lor poate să se datoreze nouă înșine, stării noastre păcătoase sau a o mie și una de alte lucruri, dar înainte de toate, e vorba de o meșteșugire diavolească ce vrea să ne facă să credem că viața noastră se scurge în van.
Căci, la urma urmei, doar faptul că mă rog și cer mila lui Dumnezeu, e o dovadă că îl iubesc pe Dumnezeu, că cred în El, cred că El este Mântuitorul meu. Deci e imposibil ca viața mea să fie degeaba și inutilă. În plus, faptul că, în timp ce mă rog, îmi vine ideea că nu cred sau că nu fac nimic, sau că nu sunt bun de nimic, aceasta dovedește forța rugăciunii de care Satana se teme, și pentru aceasta vine și aruncă neghina minciunii în noi, ca prin minciună - așa cum a făcut cu protopărintii noștri - să ne arunce pe malul celălalt, acolo unde nu putem să-L găsim pe Dumnezeu.
În consecință, să știm că această încercare, sau această problemă pe care o întâmpinăm ca pe un eșec, este în realitate o înfrângere a diavolului. Tot așa cum Satana, întinzând o cursă lui Hristos pentru a-L face să urce pe Cruce și bucurându-se mai apoi să-L arunce în prăpastia iadului pentru că n-a înțeles că era Dumnezeu, a căzut el însuși pentru totdeauna în această prăpastie. De acum a încetat să mai aibe chiar și cea mai mica nădejde că ar putea face ceva. Astfel problemele noastre și dificultățile noastre sunt capcanele diavolului în care cade el însuși; sunt pietrele pe care cel Rău le aruncă și care-i cad în cap. Sunt, să spunem altfel, preludiul mântuirii noastre, al eliberării noastre.
Am putea să comparăm faptul de a ne simți inutili, de a nu ajunge la nimic, cu aceasta: când mă apropii de voi și, simțind respirația mea urât mirositoare din cauza că sunt deranjat la stomac de o mâncare stricată, vă dați înapoi. Astfel, toate obstacolele în calea rugăciunii sunt emanațiile prezenței celui Rău; sunt spaima pe care o încearcă și care iese din pântecele lui; sunt o înfrângere pentru el.
Deci, a trece prin dificultăți în rugăciune arată că e vorba de o invitație din partea lui Dumnezeu, și atunci pot să spun: "Dumnezeul meu, strivește capul diavolului!". Dar dacă dificultatea provine dintr-una din patimile mele sau dintr-una din slăbiciunile mele? Oricare ar fi cauza provenienței: patimi, slăbiciuni, gânduri, cuvinte, toate astea nu sunt oare datorate prezenței și lucrării diavolului? Așa cum orice bine și orice dar desăvârșit este manifestarea lucrării Preabunului Dumnezeu.
În consecință, când am o problemă, o dificultate, o ispită, un păcat la rugăciune, trebuie să știu că, în acel moment precis, am de-a face cu capul șarpelui, dar am și posibilitatea de a găsi o modalitate de a-l alunga. Si rezultatul va fi: "Precum se stinge fumul, asemenea să se stingă" . (Psalm 67, 2)
Dacă vă rugați știind toate acestea, veți vedea că această zi, sau această perioadă, vă va recompensa de o experiență spirituală trăită, de o inspirație, de o satisfacție care ne amintește de ceea ce spunea psalmistul: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea." (Ps. 117, 24). Va fi cu adevărat ziua bucuriei noastre, a veseliei noastre, etapa victoriei asupra celui Rău.
Acuma, pentru că am înțeles importanța mântuitoare a dificultăților în rugăciune, să nu ne așteptăm, ca, atunci când ne ducem să ne rugăm, să nu avem dificultăți, ci să ducem să ne rugăm pentru a sta în fața lui Dumnezeu. Îmi voi spune: "Stai acum în fața lui Dumnezeu; El există în ciuda a ceea ce resimt. În plus, stai în fața Lui cu înțelepciune, cu discernământ, cu umilință, fără să aștepți nimic din partea Lui". Cu siguranță, atunci când ne pregătim să ne rugăm, o facem pentru a primi orice lucru; dar eu mă voi duce să mă rog ca un păcătos, ca o slugă netrebnică, ca un iconom credincios (Lc. 17, 10; 12, 42-43) care nu așteaptă nici-o recompensă.
Rugăciunea mea este elementul care mă unește cu Dumnezeu, este funia pe care o împletesc și care mă va uni cu El. N-am nevoie de nimic altceva, nici să mă părăsească ispitele, nici să se oprească gândurile. Ceea ce va veni voi lăsa providenței Domnului. Să fiu iconomul credincios: "Cine este iconomul credincios [...] pe care, venind stăpânul, îl va găsi făcând aşa?" (Lc. 12, 42-43). Așa mă va găsi stăpânul: rugându-mă, independent de ceea ce mi se întâmplă, independent de tulburările de care sunt asaltat în acel moment.
Oricine ar fi, oricine se roagă lui Dumnezeu, încearcă nevoia de a-L simți, de a-L iubi, de a-L cunoaște, de a se bucura de El, de a-L vedea; toate aceste doriri există în lăuntrul fiecăruia dintre noi. Aceste doriri se împletesc cu sufletul nostru, cu viața noastră, cu nașterea noastră, cu creerea ființei noastre. Aceste dorințe ne unesc în realitate cu veșnicia, adică sunt clipele unei așteptări eterne.
Când mă rog eu, omul stricăcios, cu simțurile mele trupești și dorința de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L iubi, cu așteptarea ca Dumnezeu să-mi dăruiască ceva, cu siguranță este un pericol. Totodată, această nădejde este dovada unei credințe lăuntrice și a unei certitudini, a unui fundament lăuntric. Aceasta dezvăluie că în lăuntrul meu cred, și cer ceea ce voi vedea desăvârșit în cealaltă viață, în veșnicie. Cu adevărat, dorința mea mă unește cu veșnicia, și într-un fel mă face călător în veșnicie încă din acesta viață.
În sine, această dorință de a primi un semn nu este ceva rău. Faptul că evreii cereau un semn venind din Cer, demonstra că ei credeau că semnele vin din Cer; dar nu credeau în ceea ce era în fața lor: că acest Dumnezeu, Hristos, le împlinea, ci le atribuiau lui Satana. Altfel spus, credința lor devenea o deformare a credinței autentice. Nouă ni se întâmplă ceva asemănător: această dorință foarte profundă este un dar divin, o lumină dumnezeiască în inima noastră, dar această dorință capătă riscul de a devia în timpul rugăciunii și a servi planurilor diavolului. Poate, de asemenea, să deservească păcatul nostru, egoismul nostru, slavei noastre deșarte, și să ne facă să cădem cât mai jos posibil.
În timpul rugăciunii, mai ales dacă avem dificultăți, să ne amintim că rugăciunea nu este această dificultate, rugăciunea nu este un eveniment oarecare pe care-l trăiesc azi. Nu are importanță dacă Îl văd pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu mă iubește, dacă mă va elibera, dacă mă va debarasa de imaginația sau de somnul meu. Rugăciunea pe care o fac astăzi nu este prinderea unei ocazii de a obține virtutea cutare sau un lucru pe care mi-l doresc, nu este nici o încercare a lui Dumnezeu. Nu putem să Îl trecem pe Dumnezeu prin judecata noastră, nici să-L conducem în fața unui tribunal pentru a ne dovedi că El există, că ne iubește, că ne aude. Rugăciunea nu este prinderea unei ocazii, nici o punere la încercare; nu este nici ceva care trebuie să aibe un rezultat, să ne aducă imediat roade. Rugăciunea nu este un eveniment pe care-l trăiesc astăzi și pe care îl însemnez ca să nu-l uit.
Rugăciunea nu este astăzi, nici mâine, nici ispita mea, nici credința mea, nici vederea lui Dumnezeu. Rugăciunea este întreaga mea cale: este viața mea! Pentru că rugăciunea este relația mea cu Dumnezeu, este, așa cum spune Sf. Ap. Petru și întreaga Scriptură (Levitic 9, 4-6; Numeri 16, 19; Psalmi 3, 3), slava noastră. Dumnezeu este slava, dar felurile bucurării de slava lui Dumnezeu sunt nenumărate, miriade, mergând de la cele mai răsunătoare la cele mai fine și delicate. Profunzimea slavei lui Dumnezeu este atât de imensă încât o trăim ca miriade de slăvi. În locul numeroaselor încercări pe care le suferim ne sunt acordate miriade de slăvi.
Astfel rugăciunea nu are un fundament doar pentru astăzi, ci este ceva fără sfârșit, ceva care va continua și care ne va conduce până la nemărginita fericire a lui Dumnezeu, pe care nici duhul nostru, nici inima noastră, nici sufletul nostru n-o poate înțelege și nici gura noastră n-o poate cuvânta.
Când ne rugăm, împlinim cuvintele Sf. Ap. Petru: "Pe El, fără să-L fi cunoscut, Îl iubiţi" (1 Pt. 1, 8). În Scriptură este "fără să-L fi cunoscut" sau, conform unei alte variante de text, "fără să-L fi văzut". "Fără să-L fi văzut" este mai simplu, mai natural: pe Cel pe care nu L-ați văzut niciodată, Îl iubiți. "Fără să-L fi cunoscut" este mai profund și semnifică: pe Cel pe care nu L-ați perceput niciodată, de fapt îl cunoașteți și-L presimțiți, pentru că sunteți obiectul încercărilor: idolatri vă prigonesc, evreii vă urmăresc, patimile vă războiesc, căci tocmai v-ați convertit la creștinism. Dumnezeu încă vă este necunoscut, și totuși Îl iubiți.
Același lucru ni se întâmplă de asemenea în rugăciune. Si Sfântul Petru mai adaugă: "deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită" (1 Pt. 1, 8). În cele din urmă, cursul lucrurilor și evoluția lor dovedește că bucuria voastră, traversând patimile și problemele voastre, vine de la Cel pe care nu L-ați văzut niciodată până acum. Căci omul vrea mereu "acum", vrea "astăzi"; este nesăturat. Cuvintele Apostolului se rezumă astfel: Nu L-ați cunoscut niciodată, nici nu L-ați văzut sau întâlnit până în prezent, și totuși El este Cel pe care îl iubiți, în El vă bucurați; El este bucuria voastră.
Rugăciunea mea zilnică este viața mea. Rugăciunea mea zilnică va continua până ce voi muri și cu cât mai mult mă lupt, cu atât rugăciunea mea devine mai puternică. Rugăciunea mea este unirea cu Hristos Însuși, este miriadele de slăvi ce le voi dobândi prin dificultățile mele, prin problemele mele, prin încercările mele. Cam așa trebuie să vedem dificultățile noastre, pentru a putea deschide calea străpungerii inimii și a prezenței lui Dumnezeu în cămara noastră. Faptul că astăzi trăiesc în dificultate înseamnă că aceasta este spre folosul sufletului meu. În plus, dacă resimt că nu sunt nimic, aceasta are un dinamism, nu este o stare deplorabilă a mea însumi; este o impresie puternică, este recunoașterea cu tărie că sunt o umbră în raport cu lumina lui Dumnezeu.
Dar sunt perioade în viața noastră în care nu avem probleme. Acestea pot proveni din două motive. Primul, este efectul mântuirii lui Dumnezeu, și nu al abandonului sau al blestemului Său. Dumnezeu vrea să ne dea un pic de lumină, vrea să ne dea curaj, bucurie, nădejde; ne revelează că ne poate recompensa. Atunci, într-un fel anume, avem pregustarea bunurilor viitoare de care ne vom bucura. Deci, faptul de a nu avea probleme poate veni din mântuirea lui Dumnezeu.
A doua cauză a absenței problemelor poate veni de la cel Rău, care aduce în noi sămânță falsei păci. Dumnezeu îi permite pentru că această ispită ne este utilă sau probabil ieșirea din ispită ne va fi de folos, prin experiența pe care o dobândim în trecerea prin această ambuscadă pe care ne-a urzit-o. Când cineva spune: "Ce bine-mi merge! N-am nicio problemă!" și nu face ascultare, veți înțelege că această pretinsă pace este o iluzie satanică.
Pentru a discerne de unde vine absența dificultăților, trebuie să vedem dacă este însoțită de pace, de liniștire, de adevărată bucurie, de ascultare și bucurie dumnezeiască. Totul depinde de cum o trăim.
În concluzie, dificultățile în rugăciune nu trebuie să ne intimideze. Din contră, să fim siguri că atunci suntem aproape de lumină.
Traducere de Român Ortodox în Franța după: Archim. Aimilianos, "L'ascèse de la prière, Difficultés et grâce", Edité par le Monastère de la Transfiguration, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu