Sfântul Sofronie : "fiecare manifestare duhovnicească neapărat își lasă urma în ființarea întregii lumi"

Pentru legătura cu aproapele 

Fiecare om vede în aproapele său, ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.

Cine a cunoscut în sine, pe de-o parte, ce adânc, ce putere pot atinge suferințele duhului omului despărțit de lumina adevăratei ființări și, pe de alta, CE este omul în Dumnezeu, acela știe că fiecare om este o vecinică valoare, netrecătoare, mai mare decât întreg restul lumii; el cunoaște vrednicia omului, știe că fiecare "dintre acești prea mici" (Mt. 25, 40) este prețios înaintea lui Dumnezeu; drept aceea niciodată nu va cugeta vreo ucidere, fie și lăuntric, și nu-și va îngădui a dăuna aproapelui, sau măcar a-l mâhni...

Cel care "doar crede", cel care a cercat asupra-și de-abia o ușoară atinge a harului, și încă nelimpede "presimte" veșnica viață, acela în măsura dragostei sale pentru Dumnezeu se va păzi de păcat, însă dragostea lui este de departe nedesăvârșită, și el poate mâhni pe fratele.

Însă, cel care, "pentru propriul câștig și interes", fără milă dăunează altora, care cugetă sau săvârșește ucidere, acela sau s-a asemănat fiarei, și în sinea sa se conștientizează ca o ființă asemănătoare dobitoacelor, adică nu crede în veșnica viață, sau a pășit pe calea duhovniciei demonice.

Însuși Stareţul (Siluan) prin arătarea lui Hristos, s-a învățat a trăi asemenea omului cu Dumnezeu. Pe oameni, în orice caz, îi vedea ca pe fii ai lui Dumnezeu, ca pe purtători ai lui Dumnezeu, ca pe purtători ai Duhului Sfânt. Duhul Sfânt, ca Duh și Lumină a Adevărului, într-o anume măsură viază în fiecare și luminează pe fiecare om : 

"cel care petrece în har, îl vede și în ceilalți - pe când cel ce nu simte în sine harul, nici în ceilalți nu-l vede". 

El spunea că după felul cum omul vede pe aproapele poți socoti măsura harului pe care-l poartă: 

"Dacă omul vede în fratele său prezența Duhului Sfânt, înseamnă că și el însuși are mult har, dar dacă își urăște fratele, înseamnă că el însuși este ținut de un duh rău".

Acestea din urmă erau pentru Stareţ desăvârșit neîndoielnice; înțelegea cât se poate de bine că tot omul, oricine ar fi el, dacă își urăște fratele, și-a făcut inima sălaș duhului rău, și prin aceasta s-a despărțit de Hristos.

*

Pentru unimea lumii duhovnicești și măreția Sfinților 

Viața lumii duhovnicești Stareţul [Siluan] o conștientiza ca fiind una și, în virtutea acestei unimi, fiecare manifestare duhovnicească neapărat se răsfrânge asupra stării întregii acestei lumi. Iar dacă manifestarea este una bună, atunci toată lumea duhurilor sfinte (toate cerurile) se bucură; și dimpotrivă, dacă este rea, se întristează. Deși fiecare manifestare duhovnicească neapărat își lasă urma în ființarea întregii lumi duhovnicești, totuși acea subțire pătrundere despre care vorbea Stareţul este caracteristică mai ales Sfinților. O astfel de cunoaștere ce depășește mărginirea omenească o punea pe seama lucrării Duhului Sfânt. Sufletul în Duhul Sfânt "vede" întreaga lume și o îmbrățișează cu dragostea sa.

Stareţul era încredințat că Sfinții aud rugăciunile noastre. El spunea că aceasta se vădește în neîncetata experiență a legăturii prin rugăciune cu Sfinții. În Duhul Sfânt, ei primesc într-o anume măsură, încă de pe pământ acest dar, însă după mutarea lor, el crește.

Vorbind despre o astfel de trăsătură cu adevărat dumnezeiască a Sfinților, el se mângâia de nemărginirea iubirii lui Dumnezeu pentru om:

"Atât a iubit Dumnezeu omul, că i-a dat Duhul Sfânt, și în Duhul Sfânt omul s-a făcut asemănător cu Dumnezeu. Cei care nu cred aceasta și nu se roagă Sfinților, nu au cunoscut cât de mult iubește Domnul pe om și cât de mult l-a proslăvit". 

Sursa: Cuviosul Sofronie Athonitul, Cuviosul Siluan Athonitul