Arhim. Emilianos Simonopetritul : "legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu"

Mai înainte de toate, frați preaiubiți, suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu și apoi pe aproapele, pentru că acestea au fost primele porunci care ne-au fost date (cf. Mt. 22, 37-39; Mc. 12, 29-31).

Primul articol, prima făgăduință monahală se referă la iubire și amintește de începutul Asceticelor Marelui Vasile. Nu pare să existe nicio dependență. Toți Părinții care au lăsat canoane monahale încep de la aceste două porunci. Motivul este evident, pentru că, potrivit cu învățătura Domnului, a Apostolului Pavel, a Sfântului Iacov, fratele Domnului, și a tuturor Părinților, iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele sunt una și aceeași, început și sfârșit al vieții duhovnicești. Este începutul lepădării de lume, calea și sfârșitul harismelor dumnezeiești și desfătărilor duhovnicești. Iubirea este premisa ca cineva să înceapă ceva. Este iubirea premergătoare pe care Dumnezeu o dăruiește sufletului, dar și iubirea pe care omul o câștigă cu trudă, îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu. Totodată, iubirea dăruiește cunoștința de Dumnezeu, iar cunoștința de Dumnezeu sporește iubirea și îi dăruiește omului iubirea adevărată și permanentă pentru Dumnezeu, nedespărțită de cea pentru oameni.

Acestea au fost primele porunci care ne-au fost date. Iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele sunt primele porunci. Se află în Vechiul Legământ. Mai întâi de toate, acolo se vede trebuința iubirii pentru Dumnezeu "din tot sufletul tău, din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată vârtutea ta", la fel ca pentru aproapele (cf. Deut. 6, 5; Lev. 19, 18). Se află și în Noul Legământ, unde, în plus, iubirea este înfățișată ca o "poruncă nouă" (In. 13, 34). Porunca mai veche apare ca una nouă, în Noul Legământ, și ca fiind una neîncetată, în viețuirea monahală. Sfântul nu face deosebire între iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Pur și simplu, accentuează faptul că iubirea se referă la Dumnezeu și la aproapele. Nu poate să despartă iubirea pentru Dumnezeu de iubirea pentru aproapele. Dacă cineva va vrea să spună că, de fapt, sunt două iubiri, va cădea cu siguranță în greșeli, atât în împlinirea lor, cât și în exprimarea înțelesurilor lor. Iubirea este una și se referă la Dumnezeu, Care umple întregul cosmos și, întâi de toate, firea omenească.

Dumnezeu Se vede pe chipul oamenilor. Niciun chip omenesc nu este lipsit de lucrarea harismatică a Sfântului Duh, mai cu seamă creștinul pecetluit de către Sfântul Duh. Prin urmare, nereușită exprimării sau a dovedirii iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru aproapele descoperă deplina noastră nereușită la capitolul iubirii.

Dumnezeu Se descoperă în ochii omului, în iubirea lui, în nervozitatea lui, în problemele lui, în sărăcia lui, în nefericirea lui, în tot ceea ce influențează viața omenească. Prin urmare, și atitudinea noastră față de cele care exprimă iconomia și planul lui Dumnezeu sau față de persoanele influențate sau răpuse de întâmplări naturale, sufletești sau duhovnicești, este semnificativă. Toate persoanele sunt niște ființe care Îl revelează pe Dumnezeu. Cel care mă rănește sau care este rănit, cel care este nefericit sau se bucură, care mă urăște sau mă iubește sunt cu toții semne care îmi vor descoperi dacă Îl iubesc pe Dumnezeu. Omul, chip limpede al lui Dumnezeu cel Sfânt, este cu neputință să treacă peste Dumnezeu, dar nici Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea chipul Său. Așa cum nu pot să spun că îți iubesc trupul, dar nu și sufletul, că îți iubesc ochii, dar nu și mâinile, tot așa este cu neputință să spun că iubesc pe cineva, și pe celălalt nu-l iubesc.

Se poate ca pentru Dumnezeu să fac metanii, să țin posturi, să mă rog, să îndur necazuri, dar, în realitate, acestea toate să fie o răbdare egoistă, o proptea a egoului meu, o jertfă idolească, o aducere de tămâie care răspândește mirosul îndumnezeirii sinelui meu, și nu slujirea adusă adevăratului Dumnezeu. Părinții nu vorbesc niciodată despre iubirea de Dumnezeu fără să subînțeleagă și iubirea pentru oameni. Prin urmare, și Pavel vorbește despre o singură iubire, fără să spună dacă ea se referă la Dumnezeu sau la om. Dacă comportamentul tău mă obosește, atunci e ridicol să spun că-L iubesc pe Dumnezeu. Omul care-L iubește pe Dumnezeu cât de puțin ajunge înflăcărat, pășește întru cele înalte, este inexistent pentru cele pământești, pentru țărână, și, prin urmare, este cu neputință să contrazică pe cineva sau să fie întristat de către chipul lui Dumnezeu pe care-L iubește. Nimeni nu poate să se despartă de Dumnezeul văzut, adică omul, și să-L iubească pe Dumnezeul cel nevăzut. Ceea ce se vede este întotdeauna mai palpabil. Dumnezeu l-a făcut pe om "după chipul Său" (Fc. 1, 26), ca să avem zi de zi lângă noi prezența Sa vie.

Prin urmare, o dovadă a iubirii noastre pentru Dumnezeu este iubirea noastră pentru aproapele. Iar aproapele este tot omul - și cel de aproape, și cel de departe. Iubirea noastă pentru Dumnezeu este o experiență mult dorită, o așteptare plină de nerăbdare a inimii noastre, un dor pe care ni-l împlinim prin sporirea cunoașterii lui Dumnezeu. Când cineva Îl cunoaște pe Dumnezeu, atunci poate și să-L iubească cu adevărat, dar această iubire are multe trepte, care nu trec de creștetul capului nostru dacă nu au legătură cu aproapele. Dacă au, atunci răsunetul lor ajunge până în cer.

Așadar, când cunoaștem omul sau, mai bine-zis, când cunoaștem firea omenească așa cum a făcut-o Dumnezeu și cum a ajuns din pricina păcatului, când recunoaștem în fiecare om creația mâinilor lui Dumnezeu și, atingându-ne de ea, parcă ne-am atinge de Dumnezeu Însuși și L-am sluji, atunci începem să cunoaștem inima care se mișcă lângă noi și care bate în același ritm cu a noastră. Înțelegem zvâcnirea dumnezeiescului dor din inima semenului nostru și îmbrățișăm întreaga fire omenească.

Omul este o miniatură a iconomiei lui Dumnezeu, a nădejdii pe care Și-a pus-o Dumnezeu în om, a dezamăgirii pe care a resimțit-o din partea omului, dar și a noilor nădejdi pe care Și le-a făcut. Toate acesta sunt răsădite în personalitatea omenească. După cum fiecare lucru poartă pecetea unui om, tot așa fiecare om are pecetea lui Dumnezeu.

Prin urmare, legăturile noastre cu aproapele sunt o revelare a iubirii noastre pentru Dumnezeu. Lucrul acesta este fundamental. Răbdarea sau nerăbdarea mea, mânia sau smerenia mea, dacă cineva mă supără sau nu mă supără, dacă mă rănește sau nu îl rănesc - toate se raportează la Dumnezeu. Ne mințim pe noi înșine când spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, dacă atitudinea noastră față de celălalt nu este pe deplin pozitivă și dacă nu lepădăm în toată clipa tot ceea ce este al nostru, ca să îmbrățișăm ceea ce este a lui Dumnezeu. Prin urmare, aceste porunci sunt cele dintâi și ne-au fost date nedespărțite una de alta.

Era deci firesc ca Sfântul să pună iubirea drept primă poruncă, pentru că din atitudinea omului, din privirea lui, din liniștea lui, din caracterul lui ne putem da seama dacă-L iubește pe Dumnezeu. Dar chiar dacă s-ar afla lângă tine omul cel mai dificil, cel mai păcătos, cel mai ușuratic, cel mai aspru, cel mai rău, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu, chiar și acesta este oglinda care îți va arăta dacă Îl ai înlăuntrul tău pe Dumnezeu.

Din "Tâlcuire la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin si Macarie" de Arhim. Emilianos Simonopetritul

Părintele Iosif Vatopedinul: "să nu uiţi cine eşti cu adevărat!", " Vă rog, aprofundaţi-vă legătura cu Dumnezeu!"

Fraților, rugaţi-vă pentru iubire câtă vreme sunteţi încă în trup! Deci nu abandonaţi! Câtă vreme sunteţi vii, străduiţi-vă constant să vă agăţaţi de Harul Divin. Vă rog, ștergeți de tot imoralitatea voinţei voastre. Datoria noastră este să Îl iubim pe Dumnezeu. Nimic altceva!

Nu uita niciodată cine ești cu adevărat

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, pentru că memoria mi-a slăbit. Nu renunţ la rugăciune, vă promit. Pentru că nu pot să vă mai ofer altceva. Cu prima ocazie mă voi ruga pentru voi. Nu este egocentrism. Încerc să mă rog, dar uneori nu reuşesc. Insist să mă concentrez asupra voastră, dar neruşinarea mă copleşeşte acum. Te rog, Doamne, Tu m-ai chemat, Tu m-ai îmbrăcat aşa. Te rog, Doamne, nu mă părăsi, ajută-mă!

Protos. Hrisostom de la Putna: "Crucea să nu ne fie nouă un instrument de tortură, și să nu fie altceva decât semnul care pecetluiește iubirea dintre Dumnezeu și noi"

Protos Hrisostom de la Putna:

"brațele acestea vor rămâne întinse până la sfârșitul veacurilor, așteptând să primească în ele pe toți frații Săi cei rătăciți de la Adevăr"

 "Doar crucea, aceasta ne va da nouă chipul de fii ai lui Dumnezeu."

"In aproapele stă viața noastră, pentru că în aproapele se vede jertfa. Cât te-ai jertfit pentru aproapele în aceea este măsura strălucirii tale. Si, pe măsură ce strălucești mai mult, te asemeni cu Hristos. Nu poate fi cuprins de iad un suflet care luminează astfel, nu poate iadul să țină pe cel pe al cărui chip sunt trăsăturile lui Hristos, nu poate iadul să înghită crucea"

Protos. Hrisostom, predică la praznicul Înălțării Sfintei Cruci

 Crucea, semnul iubirii dintre Dumnezeu și om

Zis-a Mântuitorul un cuvânt, și anume, că: "nimeni nu are dragoste mai mare decât să-și pună sufletul pentru aproapele său"(cf. Ioan 15, 13). Acest cuvânt poate explica acea piatră de poticneală în înțelegerea sfintei cruci care l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să spună că "crucea pentru elini este nebunie și pentru iudei sminteală". Însă, "pentru cei chemați, și dintre elini și dinte iudei: este Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu"(cf. 1 Cor. 1, 23-24).

Nici în ziua de azi nu găsim adevărată înțelegere, o înțelegere care să poată să pună laolaltă și să explice de ce un instrument de tortură - cum fusese crucea atunci când Hristos venea spre răstignire-, este atât de mult slăvit. Cum se pot împăca aceste două lucruri, chinul de ocară, moartea de ocară și slava lui Dumnezeu? Elinii socoteau aceasta că este nebunie, deși ei, filozofii fiind, puteau înțelege că pot să-și dea viața pentru o idee nobilă, pentru un principiu, însă nu înțelegeau ca moartea să fie de ocară. Principiul acela putea fi susținut și apărat cu prețul vieții, pentru ca acela să creadă în acel principiu, însă, dacă era moarte de ocară, nu mai era nimic nobil aici, nega însăși lucrul în sine.

Iudeii, pe de alta parte, socoteau crucea sminteală, pentru că Dumnezeu nu avea cum să se smerească până într-acolo încât să sufere fără vină o astfel de moarte, tot de ocară. Nu înțelegeau că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul să se răstignească pentru oameni, cum le spusese Hristos, și era sminteală: "Acesta nu este Dumnezeul nostru, un astfel de Dumnezeu nu este împărat. Împăratul împăraților când va veni ne va pune pe noi peste toată lumea". Nu pricepeau cuvântul lui Hristos, nu putea să încapă în ei cuvântul lui Hristos, care spunea: "cel care vrea să fie mai mare dintre voi să se facă mai mic decât ceilalți"(cf. Marcu 10, 43). Paradox de la început până la sfârșit era cuvântul lui Hristos. Pentru iudei, sminteală era această credință propovăduită de Apostoli, însă, pentru cei chemați era Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea: semnul iubirii fără margini. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să-și pună sufletul pentru aproapele său (cf. Ioan 15, 13). Încă noi, acum, creștinii de astăzi înțelegem și suntem de foarte multe ori gata să ne dăm viața pentru cineva, însă câți dintre noi sunt gata să-și dea copilul la moarte pentru cineva? Toți preferă să moară ei în locul copiilor lor. Dumnezeu Tatăl nu a făcut așa. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat să se răstignească pentru ca cei care cred în El să aibă viață veșnică.(Cf. Ioan 3, 16) Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu Tatăl pe noi, încât pe unicul Său Fiu, adevăratul Său Fiu L-a dat pentru noi. Cine poate răsplăti aceasta iubire?

Pr. Mircea-Cristian Pricop: "daca iubesti pe cineva sau ceva mai mult decat pe Dumnezeu, acele lucruri sau fiinte iti devin in chip natural dusmani"

"Ne aflam cateodata in inselare, confundand iubirea pe care o doreste Dumnezeu de la om, cu iubirea de natura pamanteasca, cu atasamentul fata de lucruri, fiinte, animale sau mai stiu eu ce ne inconjoara pe noi... Si, acest atasament este, nu neaparat egoism, ca as fi prea aspru ci, mai degraba, lucru trecator, sclipiri de moment. Pe cand, ceea ce Dumnezeu propune omului este iubirea care nu piere niciodata."

Emisiunea “Vestea cea bună” – Temeiul iubirii - 8 aug. 2017
Realizatori: Pr. Mircea-Cristian Pricop şi Prof. Mihail Chircor 

Prof. Mihail Chircor: As vrea sa incepem, Parinte, printr-un fragment din Ev. dupa Matei, in care se spune: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine". (10, 37). De ce mi-am pus problema? Pentru ca, la un moment dat in existenta mea spirituala, am zis - Dumnezeu sa ma ierte! - : "Doamne, ce Dumnezeu aspru! Cum adica sa nu-mi iubesc fiul si fiica, mama si tatal?". Pana cand, la un moment dat, am realizat ca Dumnezeu nu-mi cere sa nu-mi iubesc fiul si fiica, mama si tatal. Ba dimpotriva! Ca sunt porunci sa-ti iubesti si sa-ti cinstesti parintii, dar El a vrut sa spuna: "sa nu-i iubesti mai mult decat pe Mine". Ca n-a vrut sa spuna, de fapt: "iubiti-Ma pe Mine cel mai mult si dupa aia mama, tata, fiul si fiica". Sigur, prima porunca este: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta", dar, in acel pasaj din Matei, sensul este acela: "cat de mult sa-L iubim pe Dumnezeu?" "Pai, foarte mult!" Si o sa vedem, pe tot parcursul discutiei, ca oricat de mult L-am iubi noi, nu putem sa-L iubim cum ne iubeste El pe noi. Dragostea Lui fata de noi o depasete de mii de ori pe cea a celui mai vrednc dintre noi fata de Dumnezeu. Practic, toata Biserica si Noul Testament se cladesc pe iubire, si fara aceasta iubire nu ai nimic, nu esti intreg, nu esti desavarsit, nu esti pe cale, nu tinzi catre mantuire fara sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau.

Pr. Mircea-Cristian Pricop: Asa este, dar vedeti dumneavoastra ca in timpurile noastre, in care toti stalpii pe care s-a fondat lumea aceasta sunt contestati, sunt subminati prin batjocora in primul rand, prin trecere la capitolul derizoriu, inclusiv iubirea este interpretata in diverse nuante si cu scopuri nu dintre cele mai sfinte. De aceea, subiectul pe care l-ati propus dumneavoastra, si pe care eu l-am imbratisat cu multa bucurie, se leaga de cel pe care eu vi l-as fi propus: "Amurgul valorilor, amurgul intelepciunii". Pentru ca cea mai importanta valoare a fiintei umane, nu numai a crestinismului, [ci] a universului intreg este iubirea. Fara iubire totul nu mai are sens.

P. Andrei Lemeshonok: "Atunci când ai har în lăuntrul tău vei putea și ierta, te vei și împăca, vei răbda, vei tăcea, vei purta neputințele altor oameni fără nicio condiție, fără anumite adevăruri sau judecăți omenești"

Duminica iertării

Este un moment în care oamenii totuși se adună și vin la biserică pentru a-și cere iertare unul de la altul. Înțelegeți? Poate că acest lucru nu vine chiar din inimă și nu este atât de sincer, dar atunci când omul face un oarecare efort, atunci și în acest lucru există o oarecare iluminare, atunci există ceva adevărat, ceva dumnezeiesc și atunci oamenii se luminează. Căci postul ne stă înainte, iar postul este pentru a ne pregăti pentru Paste. Înainte ne stă biruința asupra morții, iar moartea trăiește în interiorul tău: aceste supărări, anumite judecăți, unele nemulțumiri față de ceva sau față de cineva. Noi vedem multe rele în aproapele nostru. Dacă e să vorbim la general: noi suntem vinovați înaintea tuturor. Este bine dacă omul înțelege acest lucru, dar el s-ar putea să nu înțeleagă aceasta. Chiar dacă tu nu cunoști acea persoană, dar viața ta nu este perfectă, este rea. Tu vezi acest lucru și înțelegi că trăiești greșit: te complaci în păcat, te îndreptățești, îți e milă de tine, tu pierzi, tu nu păzești acea dragoste pe care ți-o dă Domnul. De aceea toți suntem vinovați unii față de alții și, desigur, față de Dumnezeu.  

Duminica iertării este o oportunitate de a schimba ceva în viața ta. Pocăința înseamnă, în general, o schimbare: să schimbam ceva. Astăzi putem face o schimbare. Chiar dacă poate mâine totul va fi la fel ca înainte, dar astăzi eu am speranța că voi schimba ceva. Doar Dumnezeu aude aceasta și ne ajuta de la an la an. De fiecare dată acest lucru se petrece într-un mod nou. Ce ține de mine: eu trebuie să spun un cuvânt, trebuie să-L aud pe Dumnezeu, să aud ce îmi va spune, ce trebuie să spun eu acum. Nu știu cum și ce să spun, dar Dumnezeu dă un anumit cuvânt, pentru că prin el să fie ajutați oamenii. Pentru că noi toți avem nevoie de dragoste. Avem mare nevoie să fim iubiți, înțelegeți? Însă dragostea aproapelui nostru este nestatornică. Dragostea omenească poate fi foarte înșelătoare. Aceasta pur și simplu nu rezistă la anumite încercări. Iar dragostea lui Dumnezeu este ceva pe care putem clădi totul, totul în aceasta lume. Aceasta este temelia a toate, înțelegeți? Atunci când ai har în lăuntrul tău vei putea și ierta, te vei și împăca, vei răbda, vei tăcea, vei purta neputințele altor oameni fără nicio condiție, fără anumite adevăruri sau judecăți omenești. De acea cred că Duminica Iertării este începutul Împărăției Cerurilor. Cred ca este începutul... Se termină aceasta atunci când ne adunăm noaptea și începem cu toții să ne salutăm reciproc: Hristos a înviat! Si moartea nu mai este... Noi trăim acest lucru în mod real, această bucurie pe care o simte omul credincios. 

Dar, dacă nu ai iertat, dacă nu te-ai împăcat cu aproapele, cum te vei împărtăși, cum vei primi dragostea lui Dumnezeu? Am auzit cazuri în care oamenii știau: acesta este ucigașul singurului meu fiu sau fiice. Eu înțeleg că femeii îi este foarte greu să spună: îl iert. Atunci eu spun: înțeleg că vă este greu, poate imposibil, dar v-ați fi dorit să spuneți aceasta? Si omul răspunde: da, cred că mi-as dori, pentru că înțeleg că creștinismul înseamnă iertare, înseamnă pocăință. Atunci Dumnezeu ajută și oamenii se împacă. Inima se liniștește. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Cred că atunci când omul iartă pe cei ce l-au jignit, pe acei oameni care i-au făcut vreun rău, aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Dar pentru ca să aibă loc această lucrare trebuie să ne încredem în Dumnezeu, să-I deschidem inima noastră. Atunci se va petrece minunea.                     

Savatie Bastovoi: "Viata este o invitatie la taina iubirii dumnezeiesti"."Societatea de consum a educat generatia in care persoana se poate eschiva de la responsabilitate"

Sindromul "cesafac"

Dincolo de impresia de libertate absoluta pe care o afiseaza noua generatie, cea mai frecventa intrebare pe care o auzil este: Ce sa fac? Indeciza care ii caracterizeaza pe tinerii de azi, dar nu numai pe tineri, nu are nici o legatura cu virtutea crestina a ascultarii si a taierii voii, ci este rezultatul inevitabil al iuresului informational in care traieste omul contemporan. 

Oamenii sunt pusi sa aleaga intre o scoala si alta scoala, intre o profesie si alta profesie, intre a se casatori sau a nu se casatori, intre a naste si a nu naste, intre a divorta si a nu divirta, intre a tacea sau a vorbi, intre a pleca sau a ramane. 

Oamenii se tem sa aleaga. Se tem sa aleaga pentru ca se tem sa-si asume o responsabilitate. 

Societatea de consum a educat generatia in care persoana se poate eschiva de la responsabilitate si poate comite orice fapta daca are pentru aceasta o hartie: un contract, un regulament al firmei sau al companiei, un vinovat pe care sa dea vina. 

Totusi viata nu este facuta doar din munca si contracte. Viata e un tumult de sentimente, de legaturi si sfasieri carora trebuie sa le faci fata. Uneori o hartie de divort nu te elibereaza de omul pe care l-ai iubit, dupa cum nici un certificat de casatorie nu te face sa iubesti si sa fi iubit. 

Ce sa faci cu tine in viata de dincolo de hartii, acolo unde nici un argument nu-ti poate impaca indoiala, unde regretele te pot distruge si unde o alergare care, formal, este un succes iti poate aduce prabusirea? 

Cu alte cuvinte, care este voia lui Dumnezeu cu noi? Cum putem intelege ca ne aflam pe drumul cel bun si cand hotaram sa abandonam o cale care s-a dovedit a fi gresita? Cum putem invata din greseli si care este rostul parasirii in care ne arunca uneori Bunul Dumnezeu? Ranile trecutului pot fi oare tamaduite cu desavarsire, sau ele continua sa ne stigmatizeze si sa ne faca pentru totdeauna "altfel" intr-o lume necrutatoare cu cei ce gresesc? 

Care sunt criteriile dupa care apreciem ca traim o viata plina sau ne irosim? 

Viata este o invitatie la taina iubirii dumnezeiesti si tot ce ne abate de la participarea la aceasta taina este o irosire. Dar irosirea insasi se poate transforma in foc inaltator atunci cand este constientizata, ceea ce este, am putea spune, argumentul suprem al iubirii lui Dumnezeu, cand orice cadere poate trece in contrariul sau prin simpla miscare a vointei, dupa cum si Hristos a zis: cui mult i se iarta, mult iubeste.

Sursa: "Sindromul "cesafac", Ierom. Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma

Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie

Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.

În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, nevrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.

Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele“, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.

Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!

Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:

- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.

„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”

Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trezvie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, în măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: Pelerinul rus 

Gheron Iosif: canonul si legea necesara a vietii, a unitatii, a armoniei este porunca iubirii

Fresca de diac. Nicolae Balan

Despre dragoste

Deoarece ti-am scris multe si diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am invatat de la cuviosii Parinti dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind insa inaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva sa nu-mi pot duce cuvantul pana la capat. Dar, iarasi, incalzit de nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, imi incep cuvantul. 

Cum as putea, fiul meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atat de mare, care depaseste cu mult puterile mele? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor ingeri, Profeti, Apostoli, Drepti, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi in cartea cea cereasca. Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine despre Dragoste. Si ce spun "cum se cuvine "! Nici macar putin din ce poate limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui noua lucrarea cuvintelor si intelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste. Intrucat, Dragostea nu este altceva decat insusi Mantuitorul si Tatal, impreuna cu Duhul Cel Dumnezeiesc.  

Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire cand sunt lucrate de catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blandetea, infranarea si celelalte. Toate acestea in general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. 

Inainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava desarta, spre iubire sau spre ura, spre infranare sau lacomie, spre blandete sau manie, spre ingaduinta sau suparare si celelalte. Dar, din momentul in care lucram cu harul dumnezeiesc, inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului. Si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul, caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramane neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.

Neschimbarea despre care vorbesc mi se face inteleasa astfel: aflandu-se harul in noi, sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu. Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramane neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.

Si in alta parte a scrisorii acesteia am scris ca, atata timp cat purtam aceasta imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o inatime a starii de neschimbat si fara temere, decat in prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege corect. Cand ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca "Dumnezeu este Iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el", atunci cum poate aceasta limba muritoare, nebucurandu-se de lucrarea dumnezeiasca, sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte?

 Astazi, multi dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui Dumnezeu in fapta si in cuvant, precum si de folos aproapelui, cred si sunt crezuti de catre altii ca fiind in iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor. Nu este insa acesta adevarul. Porunca iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul, prin cuvintele "iubiti-va unii pe altii". Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant imparatesc, dar nu este imparatul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.

Asadar, cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine in simtire taina iubirii si apoi, daca ingaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.

Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit: ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand voieste El.

Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise -adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungand la aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc in taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne:" dezleaga incaltamintea picioarelor tale!". Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gand copilaresc, si supune-te Sfantului Duh si voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul in care stai tu este sfant.

Si daca se va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu in table de piatra, ca Moise, care se strica si se sparg, ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant lucrata in inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cat cuprinde mintea, cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde in cele mai dinlantru, dincolo de catapeteasma.

Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii, devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti: "cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse?" si respirand mai mult briza aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut: ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea: "Inceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut!". Si acestea zicand, respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta. In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.

Si ramane ca iesit din sine
imbatat ca de vin 
si nimic nu spune,

Dar nici nu ingaduie limbii sa vorbeasca,
nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!
Tatal si Mantuitorul meu, o Iubire preadulce!

Creatorul si Dumnezeul meu
si Duhul Sfant,

O, Treime Preasfanta in Unime dumnezeiasca!
Viata a sufletului meu si hrana a inimii, 
luminare a mintii mele; o Iubire desavarsita! 

Izvor al iubirii, nadejde si credinta, 
invata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te gasesc.

Da, dulce Iubire, Iisuse, Mantuitorul meu;
aceasta spune-mi si nimic altceva nu mai vreau.

Sa Te gasesc si sa cad 
la dumnezeiestile Tale picioare 
si sa sarut, dulce, ranile cuielor. 

Si mereu sa plang cu durerea inimii, 
si picioarele sa le ud ca oarecand Maria.

Si toate puterile sa nu ma desparta,
nici stapanirile, nici incepatoriile vrajmasului si ale lui Veliar.

Nici lumea intreaga,
sau placerile si desfatarile acestui veac.

Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale
ud, sufletul meu sa mi-l iei
si sa-l duci unde voiesti.

si pe Tine, Mantuitorul, Creatorul
si Dumnezeul meu,
totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te cinstesc.

Impreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii
si Martirii, Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.

Si toate cetele ceresti, ale Ingerilor,
Heruvimilor, Serafimilor,
ale Puterilor si Tronurilor.

Si cu Maica, Preadulcea si Preasfanta Fecioara
si Stapana tuturor, Nascatoarea de Dumnezeu Maria.

Amin.

Fericita este, fiul meu, ora in care ne vom ingriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru curat Domnului si sa ne bucuram impreuna cu toti cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toti, in toti, peste toti imparateste Iisus Hristos, dulcele Mantuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfant, bun, aducator de pace, de viata facator, Treime Sfanta si nedespartita; acum si pururea si in vecii nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin!

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Marturii din viata monahala

Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea, care aceasta, în calitate de taină, este aproape de negrăit. Iubirea este Însuși Dumnezeu, „Dumnezeu dragoste este" (I Ioan 4, 8). Dumnezeu nu are dragostea ca pe o simplă trăsătură distinctivă. Este dragostea în ființă, care „nu caută  ale sale", „nu gândește răul", „nu se poartă cu necuviință", pe toate le leagă între ele și le proniază, „pe toate le acoperă" și cu dreptate niciodată nu se micșorează sau se face nelucrătoare, sau se pierde, sau slăbește.

Legea se desăvârșește prin „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți". De aceea Sfânta Scriptură rânduiește: „Dacă va cădea un om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești (adică purtătorii iubirii), îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții" (Galateni 6, 1) și „purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos" (Galateni 6,2). Dacă voim să umblăm „vrednici de chemarea noastră" să izbutim să realizăm iubirea cu cuget smerit și blândețe, „unul altuia dându-ne întâietate" cu dragoste. „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia" (Efeseni 4, 32), supunându-vă între voi cu frica de Dumnezeu.

Interesul personal, cea mai grava consecință a căderii noastre, numai iubirea poate să-l zdrobească și să-l prefacă în faptă dezinteresată. „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui" (I Cor 10, 24), „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (Cor. 16,14), și cel mai important dintre toate: „ vă poruncesc să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15, 17). Iubirea aceasta este canonul și legea necesară vieții, a unității, a armoniei, care sfârșește în Dumnezeu și se face precum este Dumnezeu, nemuritoare și veșnică.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 117-118)

Sursa: Doxologia, Iubiți-vă unul pe altul

Cuvinte pline de lumina din "Ascetica iubirii", ale Maicii Gavrilia Papaiannis

Gherontissa Gavrilia Papaiannis

(15 octombrie 1897 - † 28 marite 1992)

“Multe suflete sfinte se departeaza de la noi fara sa lase in lume vreo urma, caci iubesc sa se ascunda in vesmantul smereniei. Daca nu se gaseste vreun iubitor de Hristos care sa le puna in sfesnic, spre luminarea si folosul tuturor, acestea ar alege tacerea, potrivit indemnului apostolesc: „viata voastra – ascunsa cu Hristos in Dumnezeu” (Col. 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papaiannis) a fost un astfel de suflet, care a trait cu un singur tel: sa se faca urmatoare Caii Domnului – a jertfei, a slujirii si a dragostei fara sfarsit.

Sursa si integral (viata si 40 de capete ale Maicii Gavrilia) la Razboi intru Cuvant: MAICA GAVRILIA SI ADEVARATA MARTURISIRE A ORTODOXIEI – 20 de ani de la mutarea in Imparatia iubirii. “DRAGOSTEA ESTE DOAR PE CRUCE”

***

Fragmente din "Ascetica iubirii"

Crucea este simbolul jertfei de sine pentru ceilalți. Dar cel care se dăruiește celorlalți, care îi iubește și îi ajută, nu simte această jertfă. Când această Dragoste se dăruiește, Însăși Dumnezeiasca Dragoste este în inima celui care dăruiește; nu omul este cel care dăruiește. El nu simte nicio jertfă, căci el nu are știință despre acest lucru. Pentru el este ceva firesc - nimic nu se schimbă  în viața sa, în sănătatea sa - dimprotivă, el se bucură fără de încetare, căci el este în același timp și dătătorul și primitorul Dumnezeieștii Iubiri, acestei Puteri. Hristos ne-a demonstrat-o prin Viața și Învățătura Sa, prin Răstignirea Sa, prin Învierea Sa. Astfel, și Dragostea adevărată, se află totdeauna pe Cruce, dar în același timp, ea este și în Lumina Învierii.

….și rămâne tot timpul pe Cruce?

Totdeauna. Dar nu putem rămâne pe Cruce dacă nu avem dragoste. Căci în dragoste se găsește sămânța jertfei. Nu este posibil să iubești și să nu fii gata să oferi. Nu-i așa? Ajunsă la capăt, jertfa devine Cruce. Adesea, dragostea pe care o oferi altora nu va fi înțeleasă de aceștia. În acest moment, rămâi singur cu Dumnezeu. Dar El are totdeauna pe ai Săi și nu este posibil să nu ți-i scoată in cale. Nu este posibil. Din moment ce te vei apropia de modul de a viețui pe care El Îl vrea pentru tine, ai Săi vor începe să vină imediat către tine…Ce să mai spui! Eu însămi, mă minunez. Altădată, trebuia să-mi aleg prietenii. Cine știe, acest prieten, această prietenă, s-ar potrivi cu gusturile mele, cu viața mea?  Astăzi, nu mai simt această nevoie. Oricine ar veni să-mi spună un simplu bună ziua va fi pentru mine trimisul lui Dumnezeu și chiar am impresia că întrupează un înger. Dumnezeu alege pe cei pe care Îi trimite. 

Sursa: Doxologia, Nu este posibil să iubești și să nu fii gata să oferi

***

Dragostea ne este data de Dumnezeu; caci Dumnezeu este Dragoste. Dragostea pe care noi o avem fata de altii vine de la Izvor, merge catre ei, si se intoarce din nou la Izvor. Dar dragostea nu are limite, este infinita si, asa cum Apostolul Pavel spune, "toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (1 Cor. 13, 7-8). Cand daruiesti toata dragostea ta cuiva care nu o accepta, aceasta dragoste se intoarce la tine. Domnul a spus: "Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia". Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi" (Matei 10, 12-13). Astfel este in viata...

Nu uita ca orice fapta, orice dorinta, orice binecuvantare facuta cu bunatate se intoarce la noi. Asemenea se intampla si cu cele rele. Din aceasta cauza noi trebuie sa fim foarte atenti. Nu trebuie niciodata sa avem cel mai mic gand rau [despre altii] caci ne va afecta. Cat despre nerecunostinta, trebuie sa uitam de ea. Recunostinta pe care altii pot sa o manifeste nu trebuie sa ne preocupe. Tu trebuie mai intai sa simti recunostinta fata de Dumnezeu si mai apoi catre toata lumea. A astepta recunostinta altora este a-si face ponoase. Mai repede trebuie sa te bucuri de nerecunostinta altora!

*

Eu am impresia ca nu traiesc pe pamant ci in Cer. Si cum spune Parintele Lazar [Moore ?]: Paradisul este aici. Fie il castigam aici si il avem cu noi, fie il pierdem pentru totdeauna!

A muri este in mainile lui Dumnezeu, dar a trai este in mainile tale. Caci El ne vrea liberi, si asta se vede mai ales cand constiinta nu adoarme. Aici este prima cadere: constiinta se impietreste incetul cu incetul si nici nu-ti dai seama. Vedem oameni foarte seriosi, oameni din Biserica, oameni care isi spun ca sunt ai lui Dumnezeu si totusi, constiinta lor este adormita. Ei pot sa faca atatea nedreptati si sa aibe asemenea ganduri..., chiar sa judece. E teribil!

*

Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, murim. Fara Suflul Lui nu putem trai. Prin urmare, daca tu iubesti pe unul si nu iubesti pe altul, asta inseamna ca nu iubesti pe nimeni. Ai inteles? Dumnezeu ne-a dat Dragostea, ochii, inima, tot, in acest scop. Mai intai "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău", cum este spus in prima porunca, si mai apoi, de asemenea, pentru a nu ne simti diferiti de ceilalti, a adaugat: "iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10, 27). Cine sunt eu pentru a spune: "Acela este rau, nu-l iubesc", "Celalalt e mincinos. Ce am eu in comun cu el?" Ah, nu draga frate! Dragostea nu este asa. Dragostea iubeste pe toti, asa cum Dumnezeu iubeste pe toti, asa cum suntem, in ciuda starii noastre jalnice. N-are El motive pentru a ne iubi? Caci in ciuda tuturor acestor neajunsuri, "El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 45).

*

- Cand vedeti pe cineva, cum il intelegeti? Dupa privire? Dupa felul in care vorbeste?

Dupa multa Dragoste de Dumnezeu si o lunga experienta personala poti intelege, aproape, cine este o persoana. Prin alura pe care o are, prin privirea, vocea, atitudinea sa, totul, totul... Poti intelege cine este in fond. Dar aceasta nu trebuie sa te faca sa-ti schimbi opinia, nici sa-i vorbesti cu rautate sau sa-l eviti. Caci intalnirea pe care o aveti poate sa schimbe acea persoana sau sa schimbe ceva in tine. Astfel se intampla. Nu trebuie sa ignoram niciodata asta.

De cate ori, urcand intr-un taxi, n-am gasit un sofer enervat, obosit de a conduce ore si ore in sir. Un client ii spune: "nu fumati, va rog!". Un altul: "Va rog sa inchideti fereastra!". Si in mod normal este gata sa explodeze. El iti spune: "Puneti bagajul dumneavoastra aici, si nu acolo!". Daca te apropii de fereastra, iti spune: "Nu scoateti mana afara!" etc. In schimb, daca ramai linistit, o sa vezi ca o sa se mai gandeasca. Te va intreba de la ce manastire apartii si incetul cu incetul se va calma. La sfarsit, iti va da adresa sa, ca sa-i trimiti o cruciulita din Tara Sfanta. Am cunoscut multe astfel de persoane.

- Sa speram ca vom ajunge sa iubim si noi intr-o zi toata lumea asa, intr-un mod simplu!

- Suntem nascuti pentru asta: pentru a iubi! Dar iata care este gresala educatiei pe care o primim. Ti se spune: "Nu te juca cu acest copil, este rau". "Nu vorbi cu acela, este un mincinis". Astfel incepe raul sa intre in viata noastra, de cand suntem copii. Caci, copilul, de cand incepe viata sa, este gata sa iubeasca pe toata lumea. El nu stie ce inseamna al meu, al tau. Va lua geanta, cauta in ea, si ia ceea ce ii place. Copilul nu este hot! Pur si simplu el nu intelege sentimentul de propietate. El iubeste... intr-un mod general. Imi amintesc, cand eram mica, iubeam mult pe toata lumea. Nu permiteam mamei sa primeasca ea mai intai, pe invitatii nostri. Ii spuneam: "Asteapta sa ma duc eu sa-i primesc." Coboram scarile si ma duceam sa discut cu "cei mari". Iubeam, poate, pentru ca fiecare copil vrea sa fie iubit. In principiu, daca nu dai iubire, nu primesti. Mai tarziu, asta iti este indiferent, caci te hranesti din dragostea lui Dumnezeu. Atunci dragostea o dai tuturor, fara sa te ingrijesti daca esti iubit sau nu. Nu te mai ingrijesti de asta. Nu-ti faci griji decat daca tu iubesti si esti cu el...

*

La ce serveste sa iubim cu bratele intinse spre Dumnezeu, vertical, daca nu reusim sa le deschidem si pe orizontala, pentru a imbratisa, intreaga umanitate, facand astfel din corpul nostru semnul crucii? Stiti ce cuprinde ea? Cea mai mare fericire, liniste, pace, bunatate, milostivire si iubire a lui Dumnezeu in inima noastra...

*

Cand nu mai iubim, incetam sa respiram. Este ca si cum suflarea noastra, noi suntem creati, ca sa spun asa, plamaditi in Dragoste. Nu-i asa? Dar asta este un pic vag, o teorie: dragoste, dragoste, dragoste... Dar dragostea se vede. Mai intai in felul cu care vorbiti cu aproapele vostru, in felul in care ii dati prioritate - caci dragostea si smerenia sunt una. Trebuie sa stiti asta... Se vede in viata. Caci, cand iubesti, te gandesti la celalalt mai intai. Devenim smeriti in fata persoanei iubite. Nu-i asa?

*

Rabdare, iertare... totul este in Dragoste. A iubi inseamna sa te pui in locul celuilalt. Asta inseamna ceea ce Hristos a spus, sa iubesti "pe aproapele tău ca pe tine însuţi"(Luca 10, 27).  Este ceea ce a raspuns Domnul invatatorului de lege: "Mergi şi fă şi tu asemenea" (Luca 10, 37) si asta indiferent daca [aproapele] este bun. Este bun? Este rau? Este strain? Este de-al nostru? Dragostea inseamna sa iubesti pe cineva pentru el insusi, pentru ca el va creste si pentru ceea ce il asteapta... Nu pentru cum se raporteaza la tine. Nimic in raprt cu tine. Caci astfel ne iubeste Dumnezeu. 

*

Dragostea, asa cum ne-a invatat-o Hristos, se daruieste fara a astepta in schimb. Aceasta este marea diferenta, imensa diferenta. Caci, in acest moment "eu" inceteaza sa mai existe; noi incetam sa existam. Dragostea pe care o primim de la Dumnezeu, o daruim celuilalt fara sa ne ingrijim de ce va face cu ea. Asta este extraordinar!

*

Astfel iubeste Dumnezeu pe oameni: El iubeste, nu pentru ca asteapta ceva in schimb, ci, pentru ca a nu mai iubi inseamna a inceta de a exista. Cei care nu au experimentat asta nu au simtit deloc bucuria lui Dumnezeu, caci ei nu s-au ocupat decat de propria persoana: "Ai vazut cat o iubesc pe aceasta persoana? Ea nu-i facuta decat pentru mine. Am facut atatea sacrificii..." Tot auzi astfel de prostii. Dar asta n-are cu nimic de-a face cu Dragostea lui Dumnezeu. Aceasta Dragoste vine de la Izvorul Dragostei, merge catre celalalt si se intoarce la Izvorul sau. De ce sa astepti si sa te intrebi: "Ma iubeste? Nu ma iubeste?" Ne-am dat noi inima lui Dumnezeu? Ce mai vrem altceva? Acesta este scopul vietii noastre!

*

Dragostea si smerenia merg impreuna. Nu putem sa fim egoisti cand iubim. Sa luam exemplul mamei cu copilul, al fratelui si al surorii, al tatalui si al mamei. Imi amintesc, cand eram mica, ca ii iubeam intr-atata pe mama si pe tata, care erau atat de blanzi, ca nu indrazneam sa fac de capul meu. Doar pentru a nu-i supara! Nu pentru ca nu doream sa fac ceva anume. Astazi este la fel. Daca nu fac rau, este pentru ca nu vreau sa-L supar pe Dumnezeu. Nu pentru ca imi este frica de El, ci pentru ca il iubesc. Nu sunt "prizoniera" lui Dumnezeu si nu ma "predau" asa cum se intampla in razboi, ci vreau sa ma daruiesc Lui cu toata dragostea mea, cu toata dorirea mea, pentru ca astazi sunt in viata, si nu pentru ca sunt o "carpa" ascultatoare. Ii spun: "Vreau ceea ce vrei Tu, Dumnezeul meu!". Nu pot sa simt altfel. Asa se intampla si cu aproapele meu. Vreau sa-i iubesc [pe oameni] din toata inima mea, si ii iubesc. Putin conteaza cine este persoana. Este un om. Are o inima, are un suflet, are un duh. Este ca mine. Iata!

Sursa: Traducere din fragmente selectionate din cartea "Asceza iubirii", de la Pages Orthodoxes, Mère Gabrielle Papayannis

***

Sfant, Sfant, Sfant...	Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!	Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...

***

Din Apoftegmele Maicii Gavrilia Papaiannis

• Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiești smerenia lui Hristos.

• Sunt oameni care au trezvie pentru unele lucruri, și sunt oameni care au trezvia în toate.

• Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoaștere pe care o înveți, ci o cunoaștere pe care o înduri.

• Aceasta este educația: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.

• Nimic nu este mai ieftin decât banii.

• A zis cineva: creștinul este acela care curățește dragostea și sfințește fapta.

• Ne dorim libertatea. De ce? Ca să putem fi robii patimilor noastre.

• Orice respingere și orice lucru rău ne distruge lucrarea.

• La începutul vieții noastre, avem nevoie de prezența altora pe care să-i iubim sau care să ne fie prieteni. Pe măsură ce înaintăm, cel Unul - Domnul - ne umple cu o asemenea dragoste și cu o asemenea bucurie, încât nu mai avem nevoie de nimeni (altcineva). Toată această tânjire a sufletului după un altul asemenea lui apare la început pentru că sufletul nu știe pe Cine iubește, și de aceea crede că are nevoie de o anumită persoană (omenească).

• Iisus Hristos a dat regula de aur: singur și cu ceilalți.

• Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, rămânem doar trup și astfel suntem cu totul morți.

• Creștinul trebuie să respecte taina existenței oricui și a oricărui lucru.  

• Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim și iar să iubim, și astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece „altul”. Apoi, te întrebi la sfârșitul zilei: „Vreau ceva?” - „Nu” - „Îmi trebuie ceva?” „-Nu.” - „Îmi lipsește ceva?” - „Nu”. Asta e!

• Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine și care a înțeles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu.

• Să nu dorești niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și să primești cu dragoste relele care ți se întâmplă.

• Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

• Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea să vezi de partea cealaltă a râului (vieții de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile de fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!

• Daca ai ganduri de judecata impotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu sa se ingrijeasca de tine in acel ceas, ca sa-l poti iubi pe acel om asa cum il iubeste El. Atunci Dumnezeu te va ajuta sa-ti vezi starea. Daca L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

• Cand mintea nu este risipita in lucruri lumesti si este unita cu Dumnezeu, atunci si un “Buna ziua” pe care il zicem devine o binecuvantare.

• Ceea ce spunem rămâne veșnic.

• Numai când vei avea Dragoste desăvârșită vei putea să ajungi la nepătimire (apatheia).

• Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.

• Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.

• Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor, în imaginația lui, este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.

• Mai bine zi Rugăciunea lui Iisus cu glas tare decât să n-o zici deloc.

• Neliniștea și grija sunt pentru cei care n-au credință.

• Dragostea este mereu pe Cruce.

• O relație este dificilă atunci când „Eu” este pus înaintea lui „Tu”.

• Ar trebui să facem în așa fel încât să trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candelă, care nu se amestecă și altfel trăiesc întru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

• Toți suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

• Fă ceea ce trebuie să faci, și Domnul va face ceea ce trebuie să facă.

• Domnul a zis: „Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică cu Dragostea.

• Dacă ai ști că nu ești „aici”, atunci ai fi „dincolo”.

• Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici șiragul de mătănii nu are asemenea putere.

• Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândește și El mereu la noi.

• Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi înșine; și invers.

• Dacă ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul leneș și nepăsător.

• Vai mie, dacă nu iubesc!

• Trei lucruri sunt de trebuință: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; și al treilea: dragostea.

• Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.

• Nicăieri nu suntem „pentru totdeauna”.

•  În fiecare dimineață, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.

• De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

• Hristos ne-a zis: „Mergând, învățați toate neamurile”. Și noi, care tăcem din gură, ce facem?

• Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

• Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de mulțumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

• Domnul a pus înțelegerea în cap. Știi de ce? Ca să nu ne vedem pe noi înșine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt și să-l iubim doar pe celălalt. Și ca să ne vedem pe noi înșine în ochii Celuilalt.

• Unii vor să ajungă la Înviere fără să meargă pe drumul Golgotei.

• Orice om este „trimis”.

• Sufletul nostru este o răsuflare dumnezeiască. Trupul nostru este Zidirea Lui. Suntem întru totul chipul (icoana) lui Dumnezeu.

• Ziua și noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!

• Puține cuvinte, multă dragoste. Către toți. Oricine ar fi ei.

Sursa: Din Apoftegmele Gherontissei

PAGINI WEB:

• Patericul Secolului XX, Klitos Ioannidis, (Cap. I, Cap. II, Cap. III)

•   Vremuri vechi si noi: Cuvinte către tineri (VII) - Maica Gavrilia, Scrisoare către o fată din zilele noastre