Este cu neputinţă să exişti în spaţiul Bisericii, să-ţi doreşti întâlnirea cu Hristos şi în acelaşi timp să te denaturezi într-o persoană tristă, nervoasă şi isterică pentru care toţi şi toate sunt de vină. Cerţi, critici, condamni şi în general socoteşti că Dumnezeu există doar pentru tine. Trebuie să precizăm cu hotărâre că viaţa duhovnicească îi dă o nouă formă omului, dar nu-l deformează.
Mă nevoiesc pentru ca să dobândesc dragoste şi bucurie în viaţa mea, rodul prezenţei Sfântului Duh înlăuntrul meu. Pentru ca să mă unesc cu ceilalţi şi cu Hristos, iar nu pentru ca să mă despart şi să mă izolez în mine însumi.
Ceea ce merită să consemnăm este faptul că această bucurie [omul lui Dumnezeu] nu o acaparează pentru folosul său personal, zidindu-şi mitul său individual, ci o împarte. Atunci când viaţa nu se împarte, nu este viaţă.
În Biserică toate sunt harisme şi daruri ale unei mari şi arzătoare iubiri. Nimeni nu câştigă nimic, toate ne sunt dăruite într-un mod care ne depăşeşte şi nu ne îndreptăţeşte pe noi înşine, ci ne iartă.
Sfinţenia care zâmbeşte...
Creştinismul bucuriei în persoana Stareţului Eumenie Saridakis
Creştinismul este vestirea cea bună în lume cu cele mai frumoase vestiri: biruinţa lui Hristos asupra oricărei forme de moarte. Este religia iubirii, religia bucuriei; cel ce nu are bucurie nu poate să fie creştin.
Bucuria nu izvorăşte dintr-o recunoaştere sau desfătare lumească, cu toate că nu o neagă, ci din acea bucurie care se arată ca harismă a Sfântului Duh. Este o stare duhovnicească prin care omul poate să le vadă pe toate în chip doxologic şi euharistie (cu mulţumire). Să găsească sens chiar acolo unde toate par fără substanţă şi fără perspectivă. Să nădăjduiască nu în lucruri neaşteptate sau fanteziste, ci în lucruri pozitive şi realiste în Dumnezeul uimirilor, al minunării, al puţinului care devine mult.
Creştinul este omul bucuriei, după cum foarte nimerit observă Stareţul Emilianos Simonopetritul: „Destinul creştinului este să fie bucuros".

