Părintele Eumenie Saridakis, ucenicul Sf. Nichifor Leprosul, cel ce a primit harisma bucuriei. "Nu este cu putinţă să spui: eu postesc, atunci când postirea nu-ţi dăruieşte bucurie"

Este cu neputinţă să exişti în spaţiul Bisericii, să-ţi doreşti întâlnirea cu Hristos şi în acelaşi timp să te denaturezi într-o persoană tristă, nervoasă şi isterică pentru care toţi şi toate sunt de vină. Cerţi, critici, condamni şi în general socoteşti că Dumnezeu există doar pentru tine. Trebuie să precizăm cu hotărâre că viaţa duhovnicească îi dă o nouă formă omului, dar nu-l deformează.

Mă nevoiesc pentru ca să dobândesc dragoste şi bucurie în viaţa mea, rodul prezenţei Sfântului Duh înlăuntrul meu. Pentru ca să mă unesc cu ceilalţi şi cu Hristos, iar nu pentru ca să mă despart şi să mă izolez în mine însumi.

Ceea ce merită să consemnăm este faptul că această bucurie [omul lui Dumnezeu] nu o acaparează pentru folosul său personal, zidindu-şi mitul său individual, ci o împarte. Atunci când viaţa nu se împarte, nu este viaţă.

În Biserică toate sunt harisme şi daruri ale unei mari şi arzătoare iubiri. Nimeni nu câştigă nimic, toate ne sunt dăruite într-un mod care ne depăşeşte şi nu ne îndreptăţeşte pe noi înşine, ci ne iartă. 

Sfinţenia care zâmbeşte... 

Creştinismul bucuriei în persoana Stareţului Eumenie Saridakis

Creştinismul este vestirea cea bună în lume cu cele mai frumoase vestiri: biruinţa lui Hristos asupra oricărei forme de moarte. Este religia iubirii, religia bucuriei; cel ce nu are bucurie nu poate să fie creştin.

Bucuria nu izvorăşte dintr-o recunoaştere sau desfătare lumească, cu toate că nu o neagă, ci din acea bucurie care se arată ca harismă a Sfântului Duh. Este o stare duhovnicească prin care omul poate să le vadă pe toate în chip doxologic şi euharistie (cu mulţumire). Să găsească sens chiar acolo unde toate par fără substanţă şi fără perspectivă. Să nădăjduiască nu în lucruri neaşteptate sau fanteziste, ci în lucruri pozitive şi realiste în Dumnezeul uimirilor, al minunării, al puţinului care devine mult.

Creştinul este omul bucuriei, după cum foarte nimerit observă Stareţul Emilianos Simonopetritul: „Destinul creştinului este să fie bucuros".

Părintele Haralambos Papadopoulos - Încercările ne zdrobesc coaja groasă a egoismului

Căderea omului este un fapt lăuntric foarte profund. Purtăm căderea ca pe neputința de a fi desăvârșiți. "Sunt distrus, sunt o epavă!", "Sunt sfâșiat lăuntric și nu pot să mă adun!".  Prin urmare, această cădere profundă nu mă lasă să mă văd așa cum sunt în realitate. Îmi văd sinele parțial, fragmentat, nu ca pe întreg. Ca urmare, nu pot avea o imagine reală asupra persoanei mele. Această situație îmi provocă foarte multă neliniște, tulburare, frică, nesiguranță și amenințare.

Părintele Haralambos Papadopoulos - Îndemnuri pastorale pentru societatea contemporană. "În Biserică trebuie să ajungi la o relație personală cu Dumnezeu". "În Ortodoxie nu te mântuiești pentru că ești perfect", ci pentru că Cineva continuă să te iubească cu toată înfrângerea ta.

Părintele Haralambos Papadopoulos: "Astăzi, mai mult decât oricând, cuvântul Bisericii trebuie să provină din trăire"

"Fie voia Ta!"

Vorbim despre secularizare și o plasăm în afara spațiului bisericesc, în vreme ce ea se află în interiorul Bisericii de multe ori. Am introdus duhul lumesc, însă acesta nu se referă doar la vestimentație și anumite comportamente. Este vorba despre un anumit mod de gândire.

Voi da un exemplu. Secularizarea înseamnă a transfera în Biserică stresul și ritmurile amețitoare ale modului de viață lumesc. Ce vreau să spun prin acest lucru? Să urmărim ce fac oamenii în lume: vor să reușească totul repede, fără prea multă osteneală. Același duh îl transmitem și în Biserică: oamenii vor să se sfințească într-un timp foarte scurt. Au făcut rost de un metanier, au citit o carte, au ascultat o predică... și vor să vadă lumina necreată! În felul acesta introducem în Biserică un mod de gândire lumesc. Pe când, în Biserică este nevoie de stăruință, de răbdare. Înveți să rabzi, să fii un om simplu și liniștit, să te lași în voia lui Dumnezeu!

Să vă spun încă un exemplu. Ce doresc oamenii din lume? Au o neliniște cumplită, care se transformă  într-o tulburare obsesivă de a controla totul. Omul lumesc vrea să aibă controlul total asupra lucrurilor din viața lui, transferând și în Biserică această dorință a sa. După cum spune și Sfântul Ioan Scărarul, "egoismul îmbracă răutățile în chip de virtuți". Adică îmbrăcam patimile noastre în haina virtuții. Așadar, vrem să avem totul sub control. Chiar și pe Însuși Dumnezeu! Ne interesează pe cine va judeca, cine va merge în iad, cine nu se va osândi, când ne va răspunde și în ce mod o va face... Dorim să avem cunoașterea absolută a tainelor lui Dumnezeu. Pe când, în Biserică trebuie să ajungi la o relație personală cu Dumnezeu, să îți lași viața în mâinile Lui, să înveți să te lași în voia Lui. Cuvântul care l-a spus Hristos când se afla pe Cruce: „fie voia Ta!”, să îl căutăm toată viața noastră! Să înveți să trăiești conform cu realitatea, și să nu dorești să controlezi totul, imprimând vieții tale direcția voii tale personale.