Părintele Haralambos Papadopoulos - Îndemnuri pastorale pentru societatea contemporană. "În Biserică trebuie să ajungi la o relație personală cu Dumnezeu". "În Ortodoxie nu te mântuiești pentru că ești perfect", ci pentru că Cineva continuă să te iubească cu toată înfrângerea ta.

Părintele Haralambos Papadopoulos: "Astăzi, mai mult decât oricând, cuvântul Bisericii trebuie să provină din trăire"

"Fie voia Ta!"

Vorbim despre secularizare și o plasăm în afara spațiului bisericesc, în vreme ce ea se află în interiorul Bisericii de multe ori. Am introdus duhul lumesc, însă acesta nu se referă doar la vestimentație și anumite comportamente. Este vorba despre un anumit mod de gândire.

Voi da un exemplu. Secularizarea înseamnă a transfera în Biserică stresul și ritmurile amețitoare ale modului de viață lumesc. Ce vreau să spun prin acest lucru? Să urmărim ce fac oamenii în lume: vor să reușească totul repede, fără prea multă osteneală. Același duh îl transmitem și în Biserică: oamenii vor să se sfințească într-un timp foarte scurt. Au făcut rost de un metanier, au citit o carte, au ascultat o predică... și vor să vadă lumina necreată! În felul acesta introducem în Biserică un mod de gândire lumesc. Pe când, în Biserică este nevoie de stăruință, de răbdare. Înveți să rabzi, să fii un om simplu și liniștit, să te lași în voia lui Dumnezeu!

Să vă spun încă un exemplu. Ce doresc oamenii din lume? Au o neliniște cumplită, care se transformă  într-o tulburare obsesivă de a controla totul. Omul lumesc vrea să aibă controlul total asupra lucrurilor din viața lui, transferând și în Biserică această dorință a sa. După cum spune și Sfântul Ioan Scărarul, "egoismul îmbracă răutățile în chip de virtuți". Adică îmbrăcam patimile noastre în haina virtuții. Așadar, vrem să avem totul sub control. Chiar și pe Însuși Dumnezeu! Ne interesează pe cine va judeca, cine va merge în iad, cine nu se va osândi, când ne va răspunde și în ce mod o va face... Dorim să avem cunoașterea absolută a tainelor lui Dumnezeu. Pe când, în Biserică trebuie să ajungi la o relație personală cu Dumnezeu, să îți lași viața în mâinile Lui, să înveți să te lași în voia Lui. Cuvântul care l-a spus Hristos când se afla pe Cruce: „fie voia Ta!”, să îl căutăm toată viața noastră! Să înveți să trăiești conform cu realitatea, și să nu dorești să controlezi totul, imprimând vieții tale direcția voii tale personale.

Putem da nenumărate exemple ale secularizării și ale denaturării vieții duhovnicești, fenomene foarte răspândite în multe privințe, cum ar fi: pietismul, preocuparea de a respecta minuțios litera legii, stresul, ideile fixe...

***

Omul și viața duhovnicească

Adevărul este că în ultimele decenii imaginea omului duhovnicesc a fost identificată cu cea a omului vrednic de plâns, a omului închis în sine, interiorizat, care nu se bucură și are mereu remușcări. Chiar și atunci când respiră, simte că trebuie să dea socoteală cuiva. Însă, acesta nu este omul lui Dumnezeu!

Părintele Emilianos Simonopetritul, acea mare personalitate niptică a ortodoxiei contemporane, spunea: „Dacă postești, dacă te rogi, dacă mergi la biserică și nu ai bucurie în inima ta, nu ai dobândit Duhul Sfânt”. Este cu neputință creștinului să nu aibă bucurie. Creștinul nu este acel om biet și nenorocit. Acolo nu se poate odihni Duhul Sfânt! Este foarte important să înțelegem acest lucru!

Dimpotrivă, creștinul este omul deschis, stând aproape de el simți bucuria, nu te intimidează, nu te face să te închizi în sine. Te simți deschis în prezenta lui, îți lărgești orizonturile, simți că poți să respiri în prezenta lui, simți că poți fi tu însuți. Acest fapt este fundamental! Pentru că de multe ori în Biserică simțim că nu putem fi noi înșine. Ne este rușine să spunem că suntem păcătoși.

De multe ori, mulți oameni îmi spun: „Părinte, să vă spun ceva pentru că mi-e rușine să mărturisesc duhovnicului meu...” De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că noi provocăm oamenilor o frică nevrotică în ceea ce privește desăvârșirea. Adică, trebuie să fim perfecți în toate. Însă, acest lucru nu reflectă duhovnicia ortodoxă. Aceasta reprezintă un perfecționism și o stare nevrotică, în a ne dori permanent să fim desăvârșiți și ireproșabili în toate.

Dimpotrivă, omul, din perspectiva duhovniciei ortodoxe, este nedesăvârșit, neputincios. Cade, se ridică, iarăși cade; are căderi personale. Se află în luptă cu toate aspectele pe care o implică ea. În Ortodoxie nu te mântuiești pentru că ești perfect. În Biserica nu te mântuiești pentru că ești fără pată, și reușești sa faci foarte bine lucrurile. Ci te mântuiești pentru că Cineva continuă să te iubească cu toată mizeria ta! Te iubește Dumnezeu, cu toate că ești un ticălos, cu toate că nu ai nimic al tău cu care te poți afișa, cu toată înfrângerea ta! Cineva te iubește în starea ta de a fi învins, în căderea ta - și continuă să te iubească în aceeași măsură. Este foarte important să înțelegem acest lucru!

Însă, din păcate, s-a creat un climat de moralism și pietism care nu permite de multe ori membrilor Bisericii să se manifeste liber, să fie ei înșiși. Dacă îi spun unui creștin din vremea noastră: „ești păcătos!”, va simți că îi aduc o ofensă, că îl ameninț. În timp ce, în tradiția Bisericii Ortodoxe, în Paterice părinții se numeau pe ei înșiși păcătoși: „sunt păcătos!”. Nu o spuneau dintr-o dispoziție psihologică și cu falsă smerenie. Simțeau aceasta cu toată ființa lor. Își cunoșteau limitele existențiale. În a spune că "sunt păcătos" nu găsesc o învinovățire de ordin moral, ci o mărturisire existențială. Da, cunosc faptul că existența mea este limitată. Știu că nu sunt desăvârșit, știu că orice aș face și oricât de mult m-aș strădui, întotdeauna va exista înlăuntrul meu o imperfecțiune, o mare lipsă. Mărturisesc acest lucru. Acesta este păcatul: neputința mea existențială! Acest fapt nu ține de morală: dacă sunt un copil rău și nu unul bun. Lucrurile nu sunt atât de simple și superficiale. A spune că sunt păcătos nu reprezintă o învinovățire, ci un adevăr existențial, ontologic. Este ca și cum am afirma: „sunt muritor, am anumite limite!”. Iar acest lucru era de la sine înțeles în Biserica Ortodoxă primară. Nu se ascundeau să mărturisească acest lucru. De aceea, dacă citiți toate scrierile Părinților, în special Everghetinosul și Patericul, veți rămâne surprinși cu câtă ușurință își mărturiseau public patimile lor, nu se rușinau!

***

Viețile Sfinților și cuvântul patristic

Viața însăși reprezintă răspunsul întrebărilor noastre. De vreme ce așa stau lucrurile, consider că treptat lumea, dar și clericii, vor găsi căi de ieșire din situațiile pe care le întâmpină. Soluția este înaintea ochilor noștri. Se observă o întoarcere însemnată a lumii și a tineretului la Dumnezeu. Acest fapt arată că oamenii nu se mai regăsesc în acest mod de viață denaturat, falsificat și deformat. Răspunsul pe care l-am putea oferi cu privire la această situație ar fi următorul. Măcar duhovnicii și clericii ar trebui să studieze profund perspectiva ortodoxă asupra duhovniciei, și să facă o catehizare corectă a poporului. Acesta este un prim pas.

Cred că însăși viața ne va da răspunsul la frământările noastre. Viața are un curs dinamic, pe care nu-l poate opri nimeni. În spațiul bisericesc începem să discernem treptat  ce este autentic și ce este falsificat. Cred că  vom afla calea! Există părinți tineri contemporani aleși de Dumnezeu, dar și mireni, care reîncep să găsească miezul cuvântului duhovnicesc al Sfinților Părinți și al Evangheliei. Mulți ani am rămas doar la înveliș, și nu am mers la esență, ne-am raportat doar la cadrul istoric al evenimentelor. Acum este nevoie să intrăm în esența lucrurilor, în miezul cuvântului patristic.

Din viețile Sfinților și din cuvântul patristic nu imităm modul exterior de viețuire, ci chipul lăuntric al trăirii, cea ce este o mare diferență. Părintele Sofronie Saharov spunea: „nu este corect ca un creștin să imite viața Sfântului Nicodim Aghioritul, sau a Sfântului Nectarie, sau a oricărui alt Sfânt". Acest lucru este cu neputință. De ce? Pentru că Dumnezeu este persoană și cu fiecare om, care este persoană, creează relații personale irepetabile. Duhul Sfânt nu face niciodată lucruri identice! Lui Dumnezeu nu îi place repetiția, aceasta este caracteristica diavolului! Lui Dumnezeu îi place varietatea, faptul că fiecare om este unic, diferit. Ideea este că nu trebuie să imit viața unui Sfânt din perspectiva ei istorică, adică modul lui de viață exterior. Trebuie să îmi însușesc chipul lăuntric de viețuire: cum reacționa înaintea sentimentului de amenințare, de neliniște, de singurătate, de deznădejde, de întristare a inimii. Mă interesează cum se lupta cu ispitele, cu duhul tristeții... Nu ce făcea în viața lui exterioară.

Problema este că rămânem la suprafață, și nu mergem la esență. Același lucru îl facem și cu anumite cuvinte ale Sfinților Părinților. Si anume, citind un cuvânt patristic, mergem cu gândul doar la aspectul istoric al acelei epoci. Însa trebuie să intrăm în miezul cuvintelor Sfinților Părinți! Să vă dau un alt exemplu. Scrie undeva într-un loc din Pateric, că un bătrân a prins un țânțar și, lovindu-l, l-a omorât. Apoi, era foarte întristat din aceasta pricină și, neputând să se liniștească, a mers lângă o baltă, a întrat înăuntru, lăsându-se pe sine înțepat de țânțari. Dacă luam această istorioară ad litteram, și o punem în practică, vom părea teatrali pentru epoca în care trăim. Care este esența? Esența povestirii ne arată că acel bătrân era atât de sensibil, și avea atâta dragoste în sufletul său pentru toată zidirea, încât nu și-a putut imagină vreodată că poate lua viața cuiva, chiar și unui țânțar! Voi lua aminte la sensibilitatea inimii lui, dar nu îi voi imita fapta. Trebuie să iau pildă din universul lui lăuntric, din felul în care inima lui primea mesajul duhovnicesc... nu la modul exterior de acțiune!

Pentru că acum vorbim de secolul II, III... Nu ne putem transpune în acea vreme, ori în secolul V, sau VI... Nu este nevoie să facem acest lucru, pentru că Biserica înfăptuiește ceva foarte important: actualizează permanent timpul teologic, sensul unei sărbători. Totul se petrece „astăzi”. Se spune: „astăzi S-a spânzurat pe lemn, [Cel ce a spânzurat pământul pe ape...]”. "Astăzi" auzim la toate praznicele mari: la Botezul Domnului, la Nașterea lui Hristos: „astăzi se naște...”. Biserica folosește limbajul liturgic cu referire la momentul prezent, nu la trecut.

Pentru tine astăzi și acum este important faptul că Hristos S-a răstignit! Nu vorbim doar de aspectul trecut, istoric, și anume că Hristos S-a răstignit. Hristos Se răstignește și astăzi! Pe noi ne interesează sensul Crucii, nu doar un fapt istoric care s-a petrecut cândva! Cineva te poate întreba: „Așa este, Hristos S-a răstignit demult, dar ce mă privește pe mine astăzi acest lucru? Ce sens dă vieții mele?"  Biserica vrea să ne învețe acest lucru, de aceea ne cheamă: „Vino astăzi, în clipa de față a vieții tale!”

***

Îndemnuri pastorale pentru societatea contemporană 

În așa-zisa epocă postmodernă, omul are nevoie să simtă lăuntric o anumită convingere, pentru a crede în ea. În societățile de demult, oamenii se supuneau condițiilor exterioare de viață. Credeau în convingerile comunității lor, satului lor; în valorile și idealurile colectivității de care aparțineau. În vremurile noastre omul nu va crede în principiile pe care le susține un grup sau o comunitate, până ce nu va fi el însuși încredințat lăuntric de acestea.

Să va dau un simplu exemplu.  În anii '70, '80, la începutul anilor '90, faptul că un elev vedea drapelul național sau că asculta imnul național, îi aducea de la sine un sentiment de respect. Atunci când vedea un preot pe drum, sau într-un cadru social, îi inspira un sentiment de respect. Astăzi, aceste lucruri nu mai sunt de la sine înțelese. Preotul trebuie să se impună pentru a fi respectat. Drapelul național trebuie să însemne ceva în sufletul lui, ca să îl cinstească. Toate valorile care erau incontestabile în vremurile mai vechi, și se impuneau din exterior, astăzi trebuie să aibă rațiuni lăuntrice pentru a fi acceptate. 

Același lucru se petrece și în Biserică. Omul contemporan are nevoie de un cuvânt teologic cu trăire, care să aibă o corespondență directă în viața lui de zi cu zi; să îl încredințeze lăuntric. Părerea mea este că astăzi, mai mult decât oricând, cuvântul Bisericii trebuie să provină din trăire. Nu este întâmplator faptul că există o înrâurire atât de mare asupra oamenilor din cuvântul Sfântului Paisie Aghioritul, al Sfântului Porfirie și a altor Părinți. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că era un cuvânt direct ce provenea din trăire și răspundea frământărilor omenești zilnice, cum ar fi: frica, sentimentul de nesiguranță, singurătatea, vulnerabilitatea în fața morții, neputința în fața bolii, problemele actuale din cadrul căsătoriei, violența...  Iar cuvântul lor îndulcea sufletele oamenilor, pentru că venea din experiența lor lăuntrică.

Ce formă trebuie să aibă astăzi cuvântul teologic? Cuvântul teologic ar trebui să răspundă direct nevoilor zilnice ale oamenilor! Datorită faptului că ritmul de viață este atât de amețitor, oamenii nu își mai pot permite luxul de a avea timp pentru studiu, sau de a se specializa pe ceva. Prin urmare omul are nevoie de ceva direct, care să miște inima, să i se adreseze personal și să provină din trăire. 

Este o ocazie bună să arătam dacă deținem cu adevărat experiența adevărului, dacă suntem cu adevărat purtători ai acestui adevăr pe care îl reprezentăm, și nu doar niște oameni formali. Se va lămuri dacă suntem creștini ortodocși, nu doar pentru că așa scrie în actul nostru de identitate, ci dacă suntem purtători ai unui adevăr trăit, și anume, că Hristos este Adevărul vieții nostre, că L-am gustat pe Dumnezeu! Acest lucru este un bun prilej pentru noi, este o chemare și o provocare. Să arătăm lumii acesteia că ceea ce spunem este un adevăr pe care îl trăim!