Lexicon athonit

ARHONDARIC

Urmând îndemnului Sfântului Apostol Pavel „primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri” (Evrei 13, 2), fiecare mănăstire, schit sau chilie din Sfântul Munte Athos are rânduită o asemenea clădire unde sunt primiţi pelerini după posibilităţile fiecărui aşezământ. Găzduirea pelerinilor se face gratuit, dar aceştia au datoria de a-şi anunţa intenţia de vizitare şi de a-şi face o programare pentru buna rânduială a lucrurilor.

Atunci când pelerinii sosesc la mănăstire, arhondarul îi întâmpină cu multă dragoste. Într-un salon, hol larg sau balcon, după caz, pelerinii se aşează spre a se odihni de osteneala drumului. În mănăstirile athonite, arhondarul le pune înainte pelerinilor apă rece, rahat de fructe şi un micuţ pahar de ouzo, băutura tradiţională grecească.

După aceasta, pelerinii au datoria de a-şi înscrie numele într-un registru (catastif) al pelerinilor, apoi sunt îndrumaţi către camerele în care se vor odihni pe perioada şederii la mănăstirea sau schitul respectiv. Camerele din arhondaric, de obicei, oferă condiții bune.

ARSANA

Cuvântul Arsana vine de la latinescul arsenal (chei, debarcader, cală). Arsanaua este o construcţie de dimensiuni variabile, constituită dintr-un mic port cu chilii, magazii, chei şi loc de ancorare pentru vapoarele de mic tonaj. Fiecare mănăstire athonită, dar şi unele schituri sau chilii dispun de câte o arsana. În trecut, datorită atacurilor piraţilor, arsanaua unei mănăstiri avea şi turn de pază.

În fiecare zi în care este marea liniştită, preţ de câteva zeci de minunte, arsauna devine un adevărat furnicar, căci este şi locul de debarcare-îmbarcare pentru monahii aghioriţi, pelerini sau muncitori. Aici are loc şi descărcarea materialelor de construcţii şi a proviziilor.

De multe ori, navigarea către Muntele Athos este plină de ispite, iar marinarii trebuie să depună multe eforturi pentru a ancora, mai ales în zona mai stâncoasă a Athosului de la Nea Skiti la Kavsokalivia. Datorită ajutorului pe care îl dau în viaţa Sfântului Munte, atunci când merg în vizită la un aşezământ, armatorii şi marinarii sunt primiţi cu toată cinstea fiind aşezaţi în imediata apropiere a egumenului sau a dicheului.

AVATON

Avatonul este un fel de graniţă naturală a Sfântului Munte. Principiul avatonului a fost păzit cu credincioșie de toate mănăstirile Muntelui Athos, fără excepție, chiar de la întemeierea lor.

Rânduiala avatonului în Sfântul Munte Athos a fost aşezată din anul 970 de către împăratul bizantin Ioan I Tzmiskes, care a aprobat un Tipikon semnat de Sfântul Atanasie Athonitul dimpreună cu cei 54 de conducători ai aşezămintelor monahale athonite existente la acea vreme. Acest document cuprindea noua organizare monahală athonită ce prevedea, printre altele, oprirea intrării femeilor pe teritoriul Athosului.

O rânduială asemănătoare mai păstrează şi alte mănăstiri ortodoxe din lume precum Mănăstirile Frăsinei şi Ponor din România, Mănăstirea Sfântul Visarion – Dosikou, Grecia şi Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfinţit din Israel. Şi Mănăstirile de la Meteora au avut această rânduială până în anul 1948, când acesta a fost anulat.

 BOLNIȚĂ

De origine slavă, cuvântul bolniţă are înţelesul de loc unde se află bolnavi. Bolniţele mănăstirilor athonite sunt spitale, infirmerii şi azile pentru monahii bătrâni şi bolnavi din mănăstiri şi din împrejurimi.

Aceste bolniţe sunt zidite în locuri mai retrase din mănăstiri. Aici, medicina îşi aduce aportul alături de rugăciunea Bisericii.

Sfântul Sava al Sârbilor, în Tipicul său, spune: „Pentru bolnavi să existe o chilie, să aibă un pat în care să se poată odihni şi un infirmier care să-i îngrijească şi o sobiţă pe care să se încălzească apă. La rândul lor, bolnavii să nu se răsfeţe cerând prea mult, să fie modeşti şi să accepte ce li se oferă în măsura posibilităţilor mănăstirii. Aşa se cade unor feţe monahale”.

CHILIE

Chilia este un aşezământ monahal care depinde de o mănăstire. Într-un asemenea aşezământ vieţuiesc până la nouă călugări având un stareţ sau un bătrân (gheronda).

Din punct de vedere arhitectonic, chilia este o clădire de mai mari dimensiuni construită în stil aghioritic având încorporat un paraclis. Fiecare chilie deţine propriul arhondaric, atelierul şi grădina sa.

Chilie se mai numeşte şi camera personală a monahului.

Sfânta CHINOTITA

Sfânta Chinotită (gr. Ἱερά Κοινότητα) este organul suprem administrativ, legislativ, executiv şi judecătoresc din Sfântul Munte Athos. Asemenea parlamentului sau senatului, chinotita este alcătuită din douăzeci de delegaţi ale celor 20 de Mănăstiri athonite. Este organul echivalent, la nivel politic, senatului sau parlamentului. Organul executiv al Chinotitei este Sfânta Epistasie - formată din patru membri ai Sfintei Chinotite – şi este condusă de primul-epistat sau protepistatul Sfântului Munte

Judecarea disputelor dintre mănăstiri se face la întrunirile anuale ale Sfintei Comunităţi. Monahii se întâlnesc de obicei de praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august) în biserica Protaton din Kareia.

Chinotita îşi are sediul în Kareia – capitala Sfântului Munte, într-o clădire din imediata apropiere a Bisericii Protaton.

CHINOVIE

Cuvântul „chinovie” provine din termenii greceşti κοινός (comun) şi βίος (viaţă). Chinovia reprezintă un grup de călugări care urmează viaţa de tip comunitar.

În chinovie sau în viaţa de obşte călugării pun toate în comun şi fac toate în comun: slujbele de la biserică, masa, lucrul şi toate cele necesare vieţii comunităţii. Ei fac ascultare de stareţul care se îngrijeşte de toate problemele comunităţii monahale pe care o conduce.

Întemeitorul primei chinovii a fost Sfântul Pahomie cel Mare, care, alături de ucenicul său, Teodor, a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viaţă comună şi le-a organizat în comunităţi mai mari, potrivit unor reguli comune bine stabilite.

Alături de Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. El a scris Regulile mari şi Regulile mici, lucrări ce stau la baza sistemului de organizare a vieţii monahale din Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.

Prima chinovie din Sfântul Munte a fost Marea Lavră, întemeiată de Sfântul Athanasie Athonitul la anul 963.

Astăzi, 19 din cele 20 de mănăstiri athonite sunt chinovii, ca de altfel şi trei dintre schituri – Sfântul Andrei, Sfântul Ilie şi Prodromu.

 COLIBA

Coliba (gr. Καλύβα) este o locuinţă monahală idioritmică cu un număr limitat de vieţuitori. Coliba este mai mică decât chilia, are o bisericuţă incorporată şi puţin teren în jur. În plus față de colibe, chiliile au câte un atelier şi un mic arhondaric pentru găzduirea pelerinilor.

Colibele athonite depind de un schit sau direct de o mănăstire. Mai multe colibe formează un schit.

Întemeietorul acestui tip de vieţuire monahală a fost Sfântul Ioan Colibaşul, care a trăit în secolul al V-lea (15 ianuarie). Cu binecuvântarea egumenului mănăstirii Achimiţilor, Sfântul Ioan a vieţuit timp de trei ani într-o colibă mică lângă poarta casei părintești, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi.

CONAC

Conacul este o clădire de dimensiune medie ce serveşte drept locuinţă pentru reprezentatul unei mănăstirii athonite în Sfânta Chinotită.

Fiecare mănăstire din Sfântul Munte are la Kareia câte un conac, aflat în grija unui monah mai vârstnic, ajutat de câţiva ucenici. Aici locuieşte reprezentatul pe care mănăstirea respectivă îl are în Sfânta Chinotită. Tot aici sunt găzduiţi monahii din aceeaşi mănăstire, atunci când vin la târg, la fel şi închinătorii.

Conacele au şi câte un paraclis, în care călugării îşi fac pravila de toate zilele, iar în duminici şi sărbători merg cu toţii la Protaton.

DICHEU

Dicheu (Δικαίος) este Stareţul unei colibe dintr-un schit idioritmic, care administrează şi reprezintă schitul timp de un an şi care are în grijă şi biserica mare. Este ales anual de părinţii din schit, trăieşte într-o casă din apropierea arhondaricului şi îi găzduieşte pe închinători. Are în grijă kiriakonul, păstrează cu grijă odoarele schitului şi slujeşte Liturghia sau rânduieşte pentru slujire un ieromonah din schit. În ascultarea sa, el are un ajutor de dicheu (παραδικαίοσ).

Atunci când a vieţuit la Schitul Ivironului (1964-1967), Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul a fost şi dicheu al schitului. După ce îşi îndeplinea îndatoririle la biserica schitului, lăsa un bilet în care îi ruga pe vizitatori să sune clopoţelul de îndată ce vor ajunge acolo, iar el se retrăgea la chilia sa să se roage. Când auzea clopoţelul, cobora la biserică şi se îngrijea de închinători, odihnindu-i trupeşte şi duhovniceşte.

EGUMEN

Egumenul (ἰγούμενος) este conducătorul administrativ şi duhovnicesc al unei mănăstiri. El este ales pe viaţă de către obştea mănăstirii, iar alegerea trebuie să fie confirmată de către patriarhul de Constantinopol. Întronizarea egumenului unei mănăstiri athonite se face în prezenţa tuturor egumenilor athoniţi sau, după caz, a reprezentanţilor mănăstirilor.

Potrivit rânduielii athonite, egumenul este întotdeauna hirotonit şi îi este acordat, în plus, titlul de „Arhimandrit”.

Egumenul are datoria să consulte Adunarea Bătrânilor, alcătuită de obicei din opt sau doisprezece călugări aleşi pe viaţă, în legătură cu cele ce are de gând să facă, cu veniturile, proprietăţile mănăstirii şi altele asemănătoare. De asemenea, el colaborează cu doi sau trei iconomi (epitropi), care reprezintă braţul executiv al adunării şi care sunt de obicei aleşi de aceasta, deşi nu întotdeauna.

În majoritatea mănăstirilor athonite, egumenul este şi părintele duhovnicesc al tuturor călugărilor. În unele cazuri, lucrarea de a spovedi şi îndruma viaţa duhovnicească a părinţilor este încredinţată de către egumen anumitor călugări, aleşi uneori din afara mănăstirii, care au o experienţă şi un chip al vieţuirii recunoscute prin fapte.

Sfânta EPISTASIE

Sfânta Epistasie, instituită încă din anul 1783, este alcătuită din Proto-epistat şi alţi trei reprezentanţi ai Sfintelor Mănăstiri. Această tetradă, care se schimbă în fiecare an, reprezintă Consiliul Ministerial şi organul executiv al hotărârilor Sfintei Comunităţi.

Epistasia se întruneşte ca Tribunal şi adoptă hotărâri de extrădare a oricărui element lumesc nedisciplinat. De asemenea, exercită îndatoriri de primar prin administrarea zonei Kareia şi a portului Dafne. Achită datoriile şi asigură remunerarea angajaţilor Sfintei Comunităţi şi duce la îndeplinire orice ordin sau decizie a acesteia, adoptată în mod legal.

Orice document emis de Sfânta Chinotită poartă o pecete specifică ce este împărţită în patru părţi egale pentru fiecare membru al Epistasiei. Nici un document nu poate fi valabil fără pecetea întreagă.

De asemenea, Sfânta Epistasie este responsabilă pentru emiterea diamonitirioanelor, ce poartă semnăturile celor patru epistați, pentru a permite navelor să acosteze în porturile athonite și elicopterelor să aterizeze.

GHERON

„Gheron” este un titlu de nobleţe şi demnitate duhovnicească din tradiţia athonită, acordat unui monah mai în vârstă.

Călugării athoniţi în vârstă sunt numiţi gheron (la vocativ: gheronda) sau bătrân, în semn de respect pentru angajamentul lor și pentru experiența lor duhovnicească. Acest termen afectuos este rezervat de obicei celora care au o viaţă spirituală îmbunătățită şi care sunt sfătuitori duhovnicești ai celorlalţi.

În tradiţia monahală egipteană era folosit cuvântul avva, iar în tradiţia slavă termenul sinonim este cel de stareţ.

GUVERNATORUL Sfântului Munte

Pe lângă Sfânta Chinotită şi Sfânta Epistasie alcătuite din monahi, administraţia Sfântului Munte are şi un guvernator civil (dioikitis).
uvernatorul civil al Sfântului Munte este reprezentatul guvernului grec în Athos, este numit de Ministerul Grec al Afacerilor Externe şi are gradul de Prefect. După cum prevede Legea referitoare la Sfântul Munte, atunci când guvernatorul lipseşte, este suplinit de secretarul său.

Alături de secretar şi personal, guvernatorul exercită activitatea de supraveghere a păstrării Statutului Sfântului Munte şi a Regulamentelor de ordine interioară ale Sfintelor Mănăstiri. Administrează de asemenea şi inspectează serviciile publice ale Statului grec aflate în Sfântul Munte. Politistii încartiruiţi în Sfântul Munte se află în directa lui subordine.

***

În 1967 pe când părintele Haralambie Dionisiatul s-a mutat cu obştea sa la Burazeri, armata a răsturnat guvernul de atunci şi a proclamat dictatura. Ca fiecare guvern, şi aceasta dictatură militară §i-a pus oamenii ei în toate punctele importante ale statului.
Aşadar şi în Sfântul Munte a fost numit guvernator un general de rezervă, care se numea Krekukias G.
Acest guvernator, care era un om foarte evlavios, auzind de faimă duhovnicului Haralambie, a mers la Burazeri ca un simplu cetăţean pentru a se mărturisi. Dar la mărturisire a descoperit Stareţului faptul că el este noul guvernator al Sfântului Munte. S-a folosit atât de mult încă de la prima mărturisire, încât de atunci cobora regulat la duhovnic pentru mărturisire şi sfătuire. Dar mai ales s-a folosit de neagoniseala Stareţului. Văzând atât de multe clădiri ruinate, l-a rugat pe Stareţ să primească bani din bugetul statului necesari pentru lucrările de reparaţie, dar Parintele Haralambie nu voia cu nici un chip să primească. Atunci guvernatorul l-a întrebat cu multă nedumerire
– Dar de ce nu primiţi, Gheronda?
– Eu câştig bani cu sudoarea mea. Vezi pe aceşti călugări din obştea mea? Unul pictează, altul sculptează peceţi, altul lucrează la grădină. Îmi trimit bani şi din afară Sfântului Munte pentru patruzeci de liturghii, parastase, paraclise. Astfel de bani sunt binecuvântaţi, pentru că îi putem justifica. Dar pe ceilalţi nu pot să-i justific.
– Bine, vă voi da şi eu câteva nume ca să le pomeniţi, pentru care voi lăsa puţini bani ca să reparaţi bazinul cel mare de apă, care a crăpat. Sunteţi de acord?
– Da.
Şi guvernatorul plecă lăsând pomelnicul împreună cu banii într-un plic închis. Când Stareţul l-a deschis, ce să vadă? Erau înăuntru cam o sută de mii de drahme. Pentru acea vreme aceşti bani erau o sumă foarte însemnată. De îndată ce Stareţul i-a văzut, atât de mult s-a mâhnit, încât n-a mai putut nici să doarmă, nici să se roage.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a dus în grabă la guvernator şi l-a rugat să primească banii înapoi. Dar acela era de neînduplecat, deoarece întocmise deja actele pentru această donaţie. Văzându-l însă pe Stareţ foarte mâhnit, guvernatorul l-a îndemnat să-i dea în altă parte, unde va crede el de cuviinţă. Aceasta a făcut ca guvernatorul să aibă şi mai multă evlavie faţă de Stareţ.
(Monahul Iosif Dionisiatul, Stareţul Haralambie – Dascălul rugăciunii inimii, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 141-142)
 

IDIORITMIE

Idioritmia este formă de organizare monahală în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.) aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar şi în afară de incintă. Călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ, care este conducătorul şi care veghează la bună desfăşurare a disciplinei şi împlinirii îndatoririlor faţă de biserică ale monahilor din mănăstirea respectivă.

Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub Sfântul Teodor Studitul, şi la Muntele Athos, sub Athanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată.

În deşerturile din Egipt, Siria sau Țara Sfântă, eremiţii trăiau singuri într-o aşezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peşteră) şi îşi petreceau viaţa în cea mai mare parte în singurătate, cenobiţii trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate.

Astăzi, în Sfântul Munte, doar mănăstirea Konstamonitu păstrează această rânduială.

KATHISMA

Cele mai cunoscute kathisme din Muntele Athos sunt: Kathisma „Sfântul Eustatie” – Mylopotamos a Marii Lavre, Kathisma „Înălţarea Domnului” a Mănăstirii Hilandar şi Kathisma „Sfântul Gheorghe” de la Zografu.

athisma (Κάθισµα) este un aşezământ aflat în preajma unei mănăstiri, asemănător chiliei sau colibei, dar de mai mici dimensiuni decât aceasta. De obicei, într-o kathismă sălăşluieşte un singur monah, care este în grija mănăstirii pe teritoriul căreia se află, fiind în acelaşi timp scutit de îndatoririle faţă de aceasta, pentru a se afierosi cu totul rugăciunii. Caracterul şederii aici este temporar.

Primele kathisme au apărut chiar din timpul Sfântului Atanasie Athonitul – ctitorul Marii Lavre. Atunci când împăratul Nichifor Focas îl căuta pe Sfântul Atanasie, protosul Muntelui Athos l-a ascuns pe Cuviosul, poruncindu-i să se liniştească într-o kathismă, la trei stadii depărtare de Lavră. Deci, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, Cuviosul Atanasie avea hrană din osteneala mâinilor sale.

Şi Sfântul Ioan Cucuzel a construit o kathismă în apropierea Marii Lavre, cu o biserică închinată Sfinților Arhangheli, unde stătea şase zile pe săptămână, iar în duminicile şi sărbătorile mari mergea la Marea Lavră cu multă zdrobire a inimii şi evlavie. La kathisma aceasta şi-a cunoscut de mai înainte sfârşitul, a adormit şi a fost îngropat acolo.

Cele mai cunoscute kathisme din Muntele Athos sunt: Kathisma „Sfântul Eustatie” – Mylopotamos a Marii Lavre, Kathisma „Înălţarea Domnului” a Mănăstirii Hilandar şi Kathisma „Sfântul Gheorghe” de la Zografu.

KATHOLICON

Katholikonul este biserica principală/centrală a unei mănăstiri athonite. Termen grecesc, Katholikon are seminificaţia „de sobor/ sobornicesc”. Numele derivă din faptul că este (de obicei) cea mai mare biserică în care se adună pentru slujbe întreaga obşte monahală dimpreună cu pelerinii găzduiţi la mănăstire. Un katholikon poate avea un esonarthex (pronaos) și exonartex (pridvor deschis), utilizate pentru slujbe speciale, cum ar fi Litia.

Atunci când intri întâia dată într-un katholikon athonit, eşti copleşit de frumuseţea picturii, de măreţita polieleului şi a horosului, de strălucirea icoanelor. Aici sunt aşezate spre închinare icoanele făcătoare de minuni, iar seara, în timpul Pavecerniţei, se pun spre închinare şi Sfintele Moaşte, păstrate, după rânduilă, în altar. Katholikonul este şi locul de odihnă pentru ctitorii mănăstirii.

 KAVIOT

Kavioţii sunt o categorie de vieţuitori în Sfântul Munte, atât monahi cât şi mireni, care nu au nicio proprietate personală, ci trăiesc în clădiri izolate ale unor mănăstiri plătind chirie. Cea mai mare parte a lor se întreţin cu milostenii de la mănăstiri, însă unii dintre ei lucrează, câştigând astfel cele necesare traiului.

Gheron Iosif Isihastul, atunci când a venit în Sfântul Munte, fiind încă mirean, a trăit timp de şase luni la chilia Acoperământul Maicii Domnului – Vigla, cu statutul de kaviot. Prin aceasta, el avea dreptul să se nevoiască unde voia. S-a înţeles cu bătrânului monah Hariton, căruia i-a dat o mică sumă de bani pentru găzduirea ce i-o oferea, cu condiţia să-l lase să trăiască cum vrea, până ce avea să găsească un stareţ căruia să i se supună.

KERASMA

Această rânduială a primirii pelerinilor se numeşte kérasma, care în limba greacă înseamnă cinstire.

Atunci când sosesc la o mănăstire sau schit din Sfântul Munte, pelerinii au datoria de a-şi îndrepta paşii mai întâi către arhondaric. Aici sunt întâmpinaţi de arhondar care îi pofteşte să se aşeze preţ de câteva minute pentru a se odihni de osteneala drumului. Urmează apoi tratarea vizitatorilor cu un pahar mare de apă rece, câteva bucăţele de rahat de fructe (lokoumi) şi un păhărel de ouzo sau tsipouro (băuturi spirtoase greceşti). Această trataţie este binevenită căci apa răcorește trupul, rahatul cel dulce ajută la întremare, iar ouzo împiedică transpiraţia. Uneori rahatul este înlocuit cu dulceaţă sau cu fructe de sezon precum cireşele sau smochinele, iar tăria este înlocuită cu ceai sau cafea grecească. Alteori pelerinii se pot bucura de fistic, alune sau nuci.

După acest moment, pelerinii care rămân peste noapte la mănăstire au datoria de a-şi înscrie numele într-un registru (catastif) al pelerinilor, apoi sunt îndrumaţi către camerele de odihnă. Cei care sunt doar în trecere sunt poftiţi să meargă în biserica mare, unde un preot îi aşteaptă pentru a se închina la sfintele moaşte sau icoanele făcătoare de minuni.

KIRIAKON

Kriakon este biserica centrală al unui schit idoritmic athonit. În limba greacă, termenul Kirikon are semnificația de „duminical”, arătând prin aceasta că kiriakonul este biserica în care se adună monahii de la toate chiliile schitului pentru slujba de duminică şi pentru sărbătorile mai însemnate.

Ca şi katholikonul, arhitectura kiriakonului cuprinde un esonarthex (pronaos) și exonartex (pridvor deschis), utilizate pentru slujbe speciale, cum ar fi Litia. Având menirea de a primi pentru slujbă un număr mare de monahi, kiriakonul are un număr mare de străni.

Kiriakonul este totodată şi vistieria schitului căci aici se păstrează odoarele sfinte: icoanele făcătoare de minuni şi sfintele moaşte. Şi la schit, rânduiala închinări la sfintele moaşte are loc în timpul Pavecerniţei, însă, datorită numărului mai mic de închinări ce vizitează schitul, uneori sfintele moaşte sunt scoase spre închinare şi peste zi.

Lângă kiriakon, de regulă, se găseşte şi arhondaricul schitului, unde sunt găzduiţi cei care doresc a poposi peste noapte. De primirea pelerinilor şi de îngrijirea kiriakonului se îngrijeşte dikeul schitului – stareţul unei chilii din schit ales pentru un an de zile.

***

În naosul bisericii de la schitul din Kavsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kavsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

(Arhim. Ioannikios Kotsonis, Patericul Athonit, traducere de Anca Dobrin si Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000)

MĂNĂSTIRE

Sfântul Munte Athos – centrul vieţii monahale răsăritene – are 20 de mănăstiri cu drept de reprezentare în conducerea peninsulei. Schiturile şi chiliile depind administrativ de una din aceste 20 de mănăstiri. Astfel, republica athonită este divizată în 20 de districte administrative, care sunt formate în jurul fiecărei mănăstiri.

Dintre mănăstirile athonite, 17 sunt greceşti, una rusească, alta sârbească şi ultima bulgărească. În ordinea lor ierarhică, cele 20 de mănăstiri sunt următoarele: Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumuş, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Dohiariu, Caracalu, Filotheu, Simono-Petra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Rusikon şi Costamonitu.

În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de monidrii (mici mănăstiri). Fiecare din acestea avea chiar o identitate juridică, dar au fost încetul cu încetul asimilate de către cele 20 de mănăstiri mari şi transformate în mari chilii.

Dacă din punct de vedere spiritual mănăstirile athonite stau sub jurisdicţia Patriarhului de Constantinopol, din punct de vedere politic şi constituţional, Athosul este sub suveranitatea Greciei din anul 1920, când devine republică teocratică.

Din punct de vedere arhitectural, mănăstirile athonite sunt structuri complexe, înconjurate de ziduri groase, având un turn cu rolul de apărare împotriva invaziilor din trecut din partea soldaţilor catolici ai cruciadelor, a catalanilor, iar mai târziu din partea otomanilor.

 PROSCHINITAR

Cuvântul proschinitar provine de la grecescul „proschinitarion” (προσκηνητάριον, τό) şi este o construcţie de mici dimensiuni, în care se aşază o icoană ori Sfânta Cruce. În Sfântul Munte, proschinitarele se găsesc la răspântii sau în locuri în care s-au petrecut unele minuni.

În partea stângă a drumului ce urcă de la mare spre Mănăstirea Dionisiu se află proschinitarul unde s-a arătat Cinstitul Înaintemergător şi i-a alungat pe piraţii care veneau să prade mănăstirea. Tot în acest loc egumenul şi părinţii mănăstirii l-au întâmpinat cu cinste pe Sfântul Patriarh Nifon Dionisiatul. Ascultarea de a aprinde candela de la acest proschinitar o are portarul, care face acest lucru numai la sărbătorile la care se trag clopotele.

Termenul de „proschinitar” a mai fost folosit şi pentru denumirea unor ghiduri pentru pelerinii ce vizitează Sfintele Locuri. Proschinitarul lui Ioan Comnen a fost primul proschinitar al Sfântului Munte Athos care s-a tipărit pe pământ românesc. Erudit profesor al Şcolii Domneşti din Bucureşti şi medic al domnitorului Constantin Brâncoveanu, Ioan Comnen şi-a scris Proschinitarul în 1698, în urma pelerinajului făcut la Sfântul Munte Athos în acelaşi an. La trei ani de la scrierea Proschinitarului, Comnen îl tipărea la Snagov, în 1701.

PROTOS

Sfânta Epistasie este alcătuită din cinci grupe de către patru epistaţi. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sânul lor un preşedinte care poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte. Mandatul său este valabil tot un an de zile.

Protepistat nu poate fi reprezentantul oricărei mănăstiri, ci el trebuie să facă parte dintr-o mănăstire epistasică. Doar primele cinci mănăstiri în ordine ierarhică (Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu) au dreptul de a avea protos.

Protosul este cel care conduce şedinţele Sfintei Epistasii şi este care întâmpină orice ierarh care vizitează Sfânta Chinotită.

Protepistatul se instalează în fiecare an, la 1 iunie, după un ceremonial care se face în biserica Protatonului. Fostul protepistat predă cârja în mâinile reprezentantului Marii Lavre, iar acesta, după o cuvântare ocazională, o încredinţează noului ales. Această cârjă a Sfântului Atanasie poartă pe mânerul de argint inscripţiile celor 20 de mănăstiri.

RUCODELIE

Cuvântul „rucodelie” provine din limba slavonă, „lucrul mâinilor”. Acest termen este folosit în Pateric, Filocalie şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, cu sensul de lucru al mâinilor pentru părinţii nevoitori ai pustiei.

În tradiția monahală, rucodelia este însoțită de contemplaţie sau de rugăciune neîncetată. De aceea, lucrul mâinilor călugărului, prin simplitatea sau caracterul lui relativ mecanic, trebuie să permită rugăciunea sau meditația. Pe lângă aceasta, rucodelia este folosită de monahi pentru a fi oferită în schimbul hranei.

La părinții pustiei din Egipt, în secolele IV-VII, cea mai răspândită rucodelie era împletirea de funii și de coșnițe. În alte părți ale lumii, rucodelia a variat în funcție de condițiile specifice locului, dar urmând întotdeauna principiului ca ea să permită rugăciunea.

În Muntele Athos, părinţii se îndeletnicesc cu diverse rucodelii (în gr. εργόχειρα): sculptura, pictura, împletitul metaniilor, croitoria, cultivarea plantelor medicinale, prepararea tămâiei, traducerea de cuvinte duhovniceşti, compunerea de cântări psaltice ş.a.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. Vindea rucodelia foarte rar, pentru că de obicei o dădea de binecuvântare. Avea desăvârşită încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de aceea nu se neliniştea pentru sine, nici nu păstra bani pentru nevoile sale. Şi Dumnezeu îi iconomisea cele necesare. Spunea Cuviosul Paisie odată: „Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi, ca binecuvântare (…) Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa”[1].

În obştea lui Gheron Iosif Isihastul, părinţii aveau sculptura ca rucodelie. „Făceam de obicei opt-zece cruciuliţe pe zi. Bătrânul Arsenie tăia copacii sălbatici cu fierăstrăul, după care părinţii Iosif şi Haralambie făceau sculptura pregătitoare, scheletul cum s-ar zice, pe care la sfârşit îl lua Stareţul şi-i sculpta amănuntele. Apoi, părintele Atanasie le lua şi le vindea la mănăstiri, iar nouă ne aducea în schimbul lor alimente”[2]. După mărturia părintelui Efrem Filotheitul: „Când cineva nu are lucru de mână, mintea lui cugetă mereu când la un lucru, când la altul; simte nevoia să vorbească, să flecărească, de vreme ce este foarte firesc ca omul să facă ceva. Şi dacă nu lucrează, trebuie să lucreze limba lui rostind Numele lui Iisus, iar mintea lui să cugete la cele dumnezeieşti”[3].

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 200-202

[2] Arhimandritul Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 339.

[3] Ibidem, p. 338.

SCHIVOFILACHION

Schevofilachionul (din gr. σκευοφυλάκιον) este o clădire anexă, construită în apropierea katholikonului, în care se păstrează odoarele, cărţile şi veşmintele bisericeşti. Se mai numeşte veşmântar sau diaconicon, pentru că la început se afla în grija unui diacon.

Astăzi, în Sfântul Munte, schevofilachionul este amenajat precum un muzeu, păstrându-şi totuşi scopul iniţial. Ierarhii sau invitaţii mai importanţi ai mănăstirilor pot vizita şi admira teazaurele mănăsătirilor athonite.

SCHIT

Schiturile sunt aşezări monahale care se găsesc pe teritoriul unei mănăstiri, de care şi aparţin. Modul de vieţuire al acestora este fixat de mănăstirea de care aparţin. După modul de organizare, în Sfântul Munte există schituri idioritmice şi schituri cu viaţă de obşte.

În schiturile idioritmice colibele sunt grupate în jurul unui kiriakon. Stareţul schitului – dicheul – este ales pe un an. Toţi vieţuitorii schitului participă duminica la Sfânta Liturghie în kiriakon, iar în restul săptămânii săvârşesc rânduiala călugărească în paraclisele colibelor lor.

În schiturile chinoviale, stareţul este ales pe viaţă. Clădirile acestor schituri sunt dispuse în jurul bisericii centrale precum cele ale mănăstirilor.

În Sfântul Munte există 12 schituri: Schitul Sfânta Ana, Schitul Kavsokalivia, Schitul Românesc Prodromu ce aparţin de Marea Lavră, Schitul Sfântul Andrei şi Schitul Sfântul Dimitrie ale Mănăstirii Vatoped, Schitul Sfântul Ioan Botezătorul al Mănăstirii Iviron, Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş, Schitul Sfântul Profet IIie ce aparţine Mănăstirii Pantocrator, Schitul Bunei Vestiri aparţinând Mănăstirii Xenofont, Noul Schit (Nea Skiti) şi Schitul Sfântul Dimitrie – Lacu ce ţin de Mănăstirea Sfântul Pavel şi Schitul Bogorodița al Mănăstirii Sfântul Pantelimon.

TRAPEZA

Trapeza (în gr. τραπεζαρία) este sala de mese a unei mănăstiri. Se deosebeşte de celelalte clădiri monahale prin faptul că are şi o utilizare religioasă, rânduită în tipicul mănăstirii.

În afară de rugăciunile de dinainte şi cele de după mese, în timpul meselor, se citește din Vieţile Sfinţilor. La sfârşitul mesei, la marile praznice, se oficiază o slujbă numită ridicarea Panaghiei.

Trapezele athonite sunt spaţii generoase, cu mese de lemn sau piatră. Majoritatea au la răsărit o absidă pictată, cu masa la care se aşează stareţul şi bătrânii mănăstirii. Pe laterale, de la absidă şi până în spate, se înşiră mesele şi băncile pe care se aşează părinţii, călugării şi fraţii din mănăstire.

Pereţii trapezelor sunt acoperiţi cu fresce, având ca temă centrală „Cina cea de Taină”. Alte scenele întâlnite sunt: Judecata de Apoi (la mănăstirile Dohiariu şi Dionisiu), Arborele lui Iesei (Marea Lavră), Sfinţi Ierarhi, Înmulţirea Pâinilor şi a Peştilor, Pescuirea cea Minunată, şi altele asemenea.

În câteva mănăstiri din Sfântul Munte Athos, printre care Dionisiu, Dohiariu, Simono-Petra şi Xenofont, trapeza este legată de biserică printr-un culoar îngust.