Călăuză pentru suflet."Cu cât mai strâns se apropie creştinul de paşii lui Hristos, cu atât mai puțini însoțitori va afla în jurul său"

De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda Sfântului Împărat David, care a spus: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace”. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s-a făcut în pace locul lui” (Psalmi 75, 2).

Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă în ajutor, fără să spunem: „M-a jignit. S-a purtat rău cu mine. Ia să-l las acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine”. Să nu uităm că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s-a depărtat harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, ediția a II-a, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 46)

Sursa: Doxologia, Harul lui Dumnezeu se îndepărtează de la cei ce țin minte răul

***

Astăzi îi vedem pe cei mai mulţi că au alte motive de prietenie. Unul iubeşte pentru că este iubit, celălalt pentru că a fost cinstit, altul pentru că cineva l-a ajutat la vreo problemă lumească de-a lui, un altul pentru vreun oarecare motiv asemănă­tor, însă pentru a găsi pe cineva să iubească pe aproapele lui cu adevărat în numele lui Hristos, şi aşa cum trebuie, este greu. Pentru că cei mai mulţi încheagă între ei prietenii pentru motive lumeşti (din Omilia a 6-a la Evanghelia după Matei).

Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit"

Intr-o zi Parintele mi-a spus:

 "Crestinul trebuie sa evite religiozitatea bolnavicioasa; adica atat sentimentul superioritatii pentru virtutea sa, cat si sentimentul inferioritatii pentru pacatosenia sa. Una este complexul de superioritate sau inferioritate si alta smerenia; una este melancolia si alta pocaionta.

Odata m-a vizitat un psihiatru, om din lume, si L-a acuzat pe Hristos ca, dupa parerea sa, creea sentimente de vinovatie si melancolie. I-am raspuns: "Accept ca unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca intr-o capcana in boala sentimentelor de vinovatie, insa tu trebuie sa fii de acord ca mirenii sunt prinsi in capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cat despre vinovatiile religioase, langa Hristos, ele dispar, prin pocainta si spovedanie, insa mandria mirenilor, care traiesc departe de Hristos, nu dispare". 

Cu ajutorul acestor convingeri ale Parintelui, mi s-au deslusit anumite nelamuriri ce aveam, legate de problemele psihologice ale vietii cresintesti. Intelegeam ca Parintele voia sa evitam mandria, travestita in vesmantul indreptatirii de sine, a fariseismului "crestinesc" al virtutii, sau intr-o condamndare de sine a constiintei "crestinesti" rusinate a pacatului. Vedeam ca semetia celor ce se simteau "curati" si sfiala celor ce se simteau "vinovati", nu difera in esenta, ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, adica ale mandriei. Fiindca adevaratul credincios se elibereaza de vinovatie prin spovedanie si prin iertarea pacatelor si se bucura in aceasta libertate pe care i-a daruit-o Hristos; si, cunoscand ca este un dar de la Dumnezeu, este recunoscator si nu se trufeste. Este curat prin Sangele lui Hristos si nu prin izbanda sa personala; astfel se bucura, multumeste, nu se mandreste, ba chiar ii vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin Sangele lui Hristos.

Parintele ne rata drumul care limita raul (pacatul) si foarte raul (mandria virtutii) si conducea la binele cel mai inalt, adica semerenia virtutii. De aceea incearca sa protejeze curatia smereniei de primejdiile masluirii ei. Imi spunea: 

"Sa fim smeriti, dar sa nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hrostos".

Parintele, prin invatatura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, isi pastorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El insusi traia smerenia, crezand despre sine ca nu este nimic, in vreme ce - asa cum spunea - Dumnezeu este Totul, si ca ceea ce vedem noi ca are el (Parintele), nu era al sau, ci dar de la Dumnezeu. 

Povestea smerita a darurilor

Intr-o zi, Parintele imi vorbea, aproape fatis, despre darul inainte-vederii pe care-l avea. Fiindca stiam cat era de zgarcit cu astfel de marturisiri, l-am privit uimit si cu oarecare ascunsa neliniste privind primejdia mandriei. El mi-a "prins" numaidecat nelinistea si mi-a spus:

 "Stii ca cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit?". 

Mi-a placut foarte mult aceasta idee foarte profunda si cu discernamant care-mi deslusea ca mandria si smerenia sunt stari interioare care nu depind de forme si fenomene exterioare, care cel mai adesea inseala. M-am gandit ca Parintele mi-a deslusit acet adevar, fiindca, vadit, ajunsese sa dobandeasca discernamantul si nepatimirea, care sunt virtuti ale celor desavarsiti si de-aceea credea ca nici una dintre virutile noastre nu ne apartin noua, ci lui Dumnezeu si ca noua ne apartin doar pacatele. Cel mandru detine doar trufia ce-l indeamna a vorbi inca si despre pacatele sale, cu glas smerit, sau chiar laudandu-se. Iar cel smerit considera smerenia ca dar de la Dumnezeu si astfel poate vorbi deschis si despre virtutile pe care le cultiva "Hristos  Cel ce traieste in el", simtind ca nu se inalta pe sine, ci pe Hristos.  

Stomatologul si dintii Parintelui

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu[...]

La cateva luni dupa ce a adormit intru Domnul, am intalnit la o adunare religioasa, un medic stomatolog, care am aflat ca-l cunostea pe Parintele. Cu mare bucurie am aflat ca, nu doar il cunostea, ci ii trata dintii si-i facea extractii dentare. M-a emotionat indeosebi acest lucru si l-am intrebat daca pastrase dintii pe care ii scosese. Medicul mi-a raspuns: "nu am tinut nici unul, fiindca Parintele nu mi-i lasa, ci mi-i cerea inapoi si-i lua cu el. Pana aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranta "vazuse" ce s-ar fi intamplat daca lumea ar fi aflat ca un dentist din Atena are dintii Parintelui Porfirie. Parintele era smerit, fiindca in general respingea mandria si slava desarta, chiar cand aceasta lua forma faimei de dupa moarte".

Acestia nu se schimba

Un prieten de-al meu isi exprima Parintelui nemultumirea ca, in ciuda stradaniilor sale, nu a reusit ca, in problemele fundamentale, sa-l convinga pe unul din colaboratorii sai ce era foarte conservator si totodata un mare adept al formelor exterioare si al metodelor pedagogice care esuau, tocmai din pricina ca nu erau orientate ortodox. Parintele i-a spus: "Nu te mai necaji si nu te osteni zadarnic. Oamenii acestia nu se schimba. S-au invatat cu cele vechi". Urmand sfatul Parintelui, prietenul meu si-a acceptat colaboratorul asa cum era, fara a mai voi sa-l schimbe si incerca sa-si faca treaba cat putea mai bine.

Educatie si har

Odata mi-a spus cu tristete despre parintii unui copil neascultator: "Parintii lui, desi cu atata educatie, atatea cunostinte psihologice, atata pregatire stiintifica, si-au pierdut copilul care le-a scapat din maini. La ce-ti foloseste invatatura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastra curata ce se sacrifica in taina pentru ceilalti ii poate mantui si pe altii si pe noi". 

Nu-i aminti celuilalt greselile sale

Voiam sa stiu ce crede despre un lucru pe care-l constatasem, asa ca, atunci cand am avut ocazia, i-am spus:

 "Preacuvioase, din cate am observat in diverse intamplari din viata mea, am ajuns la o concluzie pe care incerc sa o aplic pe cat pot. Si anume, cand cineva nu este de acord cu mine, iar eu sunt convins de dreptatea parerii mele, ii spun: "Hai sa incheiem aici aceasta disputa ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne dea El, prin intamplari, raspunsul corect". Cand mai tarziu, intamplarile imi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discutia pe care am avut-o si, prin urmare, indreptatirea mea. Tac. De obicei, tace si el - rar gasim curajul sa ne marturisim greselile - insa imi este de ajuns faptul ca el insusi isi da seama in sine de acest lucru si ma bucur, caci tacerea mea, care se aseamana uitarii, il face sa se simta in largul sau langa mine, dupa ce constat ca il respect si nu-l umilesc". 

Imediat ce a auzit aceasta Parintele s-a entuziasmat si mi-a spus:

 "Mai tu esti psiholog. Chair asa e bine: sa nu-l osandesti pe celalalt pentru greselile sale si sa nu i le reamintesti. Atunci il judeca inasasi constiinta sa si-l osandeste. Doar astfel se indreapta raul. Altminteri, cand tu il osandesti, se apara, cauta sa se indreptateasca, arunca raspunderea asupra ta si a altora, devine aspru, iar raul, in loc sa se indrepte se adanceste".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Sfantul Porfirie cu har, in dar

Primirea darului din iubire

Deoarece credeam ca fiecare lucru oferit semenilor nostri trebuie sa constituie o valoare morala deplina, care nu poate fi compensata printr-un alt lucru oferit, tocmai pentru a nu se cobora la nivelul unor tranzactii comerciale, invaluite in vesmant duhovnicesc, eram intotdeauna retinut in a primi daruri, chiar si din partea prietenilor mei si, prin urmare, uneori ii raneam, fara voie. Parintele "mi-a vazut" aceasta slabiciune care, in idealizarea ei, ascundea elementele unei subtile mandrii, pe care dorea sa o preschimbe. Eu nu-i vorbisem niciodata despre aceasta, insa odata, pe cand discutam, mi-a spus deodata: "Stii cand ti se daruieste ceva din iubire, trebuie sa primesti". Era o indirecta, dar bine tintita interventie din partea sa, prin care mi-a reamintit o fraza ce ma emotionase in anii adolescentei mele:

"Zadarnicie, este tot ce iei din egoism. Vesnicie, este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu iubire, pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera din iubire".

"Receptorul duhovnicesc" al parintelui patrunsese la mare adancime temporala si sufleteasca si scoase din nou la lumina un vechi ideal, care se modificase si se complicase in practica. Parintele l-a simplificat si l-a curatit de elemente straine, astfel incat iubirea in Hristos sa sfinteasca si darul si primirea sa, conform spusei apostolice: "nu datorati nimic nimanui decat sa va iubiti unii pe altii". Acest "iubiti-va unii pe altii" al Domnului a ramas singura datorie pe viata a fiecaruia catre toti.

Iubire omeneasca prin iubire Dumnezeiasca

Parintele considera ca iubirea pentru Hristos este o premisa indispensabila a iubirii pentru oameni. O iubire din toata fiinta nastra, "din totata inima, sufletul, puterea si mintea", infinita si vesnica, ca iubitorul Hristos, o iubire ce se inalta in iubirea divina.

Iubirea ciobanitei si iubirea lui Hristos

Intr-o dupa-amiaza, ma aflam in Kallisia impreuna cu Parintele, care aflase ca a sosit in Atena, pentru a tine o cuvantare, Egumenul unei manastiri de la Muntele Athos. Mi-a spus ca tare ar mai vrea sa respire aer aghioritic, intelegand prin aceasta omilia aghioritica. Prin urmare, am coborat cu masina unui prieten la Sfantul Nicolae, pe strada Asklepiou. Sala era plina pana la refuz, mai ales de studenti si studente. Primul a vorbit un teolog care a prezentat, destul de bine, unele pozitii ale Sfintilor Parinti asupra unor probleme contemporane. Apoi i s-a dat cuvantul Egumenului aghiorit care a ridicat foarte mult atmosfera duhovniceasca.

Cand a terminat, un student a avut inspiratia sa-l roage si pe Parintele Porfirie sa le spuna cateva cuvinte, caci il vazuse stand ferit intr-un colt. Multi au aprobat propunerea. Parintele Porfirie a parut uimit si a spus ca nu vorbeste in adunari publice. Totusi datorita "glasului poporului" a fost nevoit sa spuna urmatoarele cu o voce slaba, ce abia se auzea: "Eu nu vorbesc, ci doar Il rog pe Dumnezeu sa-l lumineze pe superiorul meu (adica pe Egumen) sa vorbeasca el bine". Tinerii insa nu s-au multumit cu acestea si-au cerut sa auda mai multe.

Atunci Parintele Porfirie a intrebat: "Ce vreti sa va spun?". Tinerii au raspuns: "Cum putem astazi sa traim o adevarata viata crestineasca?". Si Parintele Porfirie a inceput sa vorbeasca rar: "Multi spun ca viata crestineasca este neplacuta si grea. Eu insa spun ca este placuta si usoara, dar cere doua lucruri: smerenie si iubire". Tinerii, dintre care multi luau notite, au intrebat: "Cum vom putea, Cuvioase, sa dobandim smerenie si iubire?".

Atunci Parintele a raspuns "in parabole", cu marele sau har de povestitor:

 "Sa va spuns, copiii mei, o poveste. Era candva o ciobanita, care traia la munte si pastea oile. Toata ziua se ostenea sa pasca bine oile, sa le adape, sa le pazeasca de fiare si seara sa le duca inapoi la stana, sa le mulga si sa le aseze la locul lor. Si, cand venea noapte si parintii ei dormeau, ea, desi ostenita, sarea pe-ascuns gardul stanii si alerga prin intuneric, printre stanci si spini, pana ce ajungea pe celalata culme a muntelui, pentru a se intalni cu un cioban pe care-l iubea. Si, cand il intalnea, era foarte bucuroasa, in ciuda ostenelilor si a sacrificilor ei. Ba  chiar era mai bucuroasa fiindca intalnirea cu iubitul ei o costase osteneli si sacrificii. Sa ma iertati ca eu, desi calugar, va vorbesc despre indragostiti, dar fac acest lucru ca sa ma intelegeti mai bine ce vreau sa spun. Tot astfel si sufletul trebuie sa-si aiba iubitul, pe Hristos, pentru a fi multumit, asa cum era ciobanita cea indragostita de cioban. Si ce sunt iubirile omenesti pe langa iubirea divina? Sunt trecatoare si inselatoare, in timp ce, iubirea divina este vesnica si adevarata. Sufletul care este indragostit de Hristos este intotdeauna bucuros si multumit, orice i s-ar intampla si oricate stradanii si sacrificii l-ar costa iubirea divina. Si inca, pe ce se osteneste si se sacrifica de dragul iubitului sau Hristos, pe atat se simte mai fericit. Sufletul se indragosteste de Hristos, cand Ii cunoaste si-I urmeaza poruncile. Cand sufletul se indragosteste de Hristos, nu mai poate intra diavolul in el. Ca acum, cand ne aflam in aceasta sala. Sa spunem ca suntem toti buni. Daca, la un moemnt dat, cativa oameni rai ar veni la usa si ar voi sa intre, nu vor putea, fiindca noi am umplut deja sala. Asa si-n sufletul care este in intregime ocupat de Hristos, nu poate sa intre si sa se salasluiasca diavolul, oricat ar incerca, fiindca nu incape, nefiind loc liber pentru el. In acest chip vom putea sa traim o adevarata viata crestineasca". 

Tinerii fura entuziasmati de invatatura simpla, dar profunda a Parintelui.

Cateva zile mai tarziu, ma aflam din nou langa Parintele, in Kallisia. I-am spus, printre altele, cat de multumiti au fost tinerii de acel cuvant al sau despre ciobanita, dar si multi altii care l-au auzit din povestirile altora. Parintele s-a bucurat si a spus: "Ei, bata-i sa-i bata de copii! Mai, eu nu vorbesc in sali, in multime, si ei m-au obligat s-o fac. Stii, aceasta ciobanita venea la mine si se spovedea. Asa au stat lucrurile, cum le-am spus". I-am zis: "Cuvioase, asadar era adevarata acea poveste cu ciobanita?". Si Parintele mi-a raspuns: "Da, este adevarata". M-a impresionat cat de bine folosea Parintele, in parabole, fapte ale vietii cotidiene, pentru a face sa se inteleaga trimiterile sale la viata vesnica. 

Vorbine despre iubirea divina si despre iubirea pentru om, Parintele avea discernamantul de a evita separarea lor eretica. Nu vorbea doar de iubire divina sau doar despre iubire omeneasca, fiindca in primul caz am fi ajuns la instrainarea spiritulaizata de om si, in final, de Dumnezeu, iar in al doilea caz, la instrainarea umanista de Dumnezeu si, in final, de om. Parintele evidentia intotdeauna intrepatrunderea lor ortodoxa, sub forma unei interpretari, imbinate vertical si orizontal, a iubirii in trupul Bisericii. Si acest lucru nu-l facea declamativ si abstract, ci dialectic si concret, prin evenimente actuale ale vietii personale ale fiecaruia. 

Esti unit cu toate madularele Bisericii

Eram miscat de mare iubire pe care mi-o arata un frate intru Hristos, pe care abia il cunoscusem, prin intermediul Parintelui. Vorbind intr-o zi cu Parintele, i-am spus cat de obligat ma simt fata de acest om, si atunci Parintele iar m-a surprins, intrebandu-ma: "De ce te simti obligat? Nu cumva a facut acestea doar pentru tine?". Iar eu i-am raspuns: "Da, cuvioase, le-a facut doar pentru mine, dezinteresat. Serviciul pe care mi l-a facut l-a costat osteneala, timp, bani, drumul din orasul de provincie, unde locuia, fara nici un fel de folos personal". 

Parintele m-a intrebat iar: "De ce te separi pe tine?". Am intrebat si eu: "cum ma separ, Cuvioase? nu inteleg ce spuneti". Si Parintele a continuat:

 "N-ai citit niciodata, ca atunci cand patimeste un madular al trupului, impreuna cu el patimesc toate madularele si, cand se slaveste un madular, se bucura toate celelalte? Nu ai inteles ca daca ramai un crestin izolat, daca nu simti profund ca esti un madular unit viu cu celelalte madulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adica al Bisericii Sale, printr-o legatura continua de iubire, atunci nu esti un crestin adevarat?". 

Am inteles ce voia sa spuna si am tacut. Ce sa-i spun? Ca toate acestea pe care mi le zisese, le stiu teoretic? Si ce valoare are teoria, fara practica? Parintele, prin invatatura sa, care izvora din viata sa, m-a facut sa inteleg ceea ce este scris: "Cu adevarat, daca nu-ti iubesti semenii, nu poti sa-L iubesti pe Dumnezeu, si este neindoielnic faptul ca, doar prin iubirea lui Dumnezeu poti sa-i iubesti cu adevarat pe oameni".

Sa pastram unitatea credinciosilor

Vadea un interes deosebit pentru stirile bisericesti. Stia ca citeam un ziar religios si ma intreba tot timpul, iar eu ii spuneam cele mai importante noutati. Se intrista foarte tare cand auzea de scandaluri si dihonii si-mi spunea ca trebuie sa aparam cu orice sacrificiu unitatea tuturor crestinilor in sanul Bisercii, fiindca pentru aceasta unitate S-a rugat si Hristos Tatalui Sau. Era foarte nelinistit in perioada in care a aparut problema averii si a autonomiei bisericesti. Recomanda lupta, cu osardie si dreapta socotinta, pentru pastrarea sfintelor drepturi ale Bisericii.

Lumina alunga intunericul

Altadata ne spunea: 

"De ce sa vanam intunericul? Iata, aprindem lumina si intunericul se risipeste de la sine. Il vom lasa pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar diavolii vor fugi singuri".

M-au impresionat foarte tare imaginile graitoare folosite de Parintele. Pe drumul de intoarcere am comentat cu entuziasm ceea ce ne dezvaluise Parintele, desigur, fara a intelege prea multe. Noi ramaneam la suprafata celor pe care ni le imaginam, in vreme ce el patrundea in adancul experientelor sale sfinte si duhovnicesti de nespus. Cand spunea "sa-L lasam pe Hristos sa se salasluiasca in tot sufletul nostru, iar demonii vor pleca de la sine", nu intelegea aceasta ca noi, doar ca pe o posibilitate virtuala, ci traia cu adevarat acea stare.

Florile si maracinii

Parintele ne-a dezvaluit in chip simplu, graitor si lesne de inteles secretele luptei duhovnicesti. Ne spunea:

 "Ce este lupta crestineasca? Iata, sufletul este o gradina impartita in doua parti. Intr-o parte cresc maracinii, iar in cealalta jumatate florile. Si avem un rezervor cu apa (fortele sufletului) cu doua robinete si doua santulete. Unul duce apa spre maracini, si celalalt spre flori. De fiecare data pot deschide doar un singur robinet. Las maracinii neudati si se ofilesc, si ud florile, care infloresc". 

Parintele nu vorbea despre o fire numai demonica sau numai ingereasca a sufletului. Il vedea, asa cum era in realitate, influentat deopotriva de demoni si de ingeri. Nu voia ca crestinii sa se lupte negativ, urmarind doar smulgerea radacinilor. Voia sa-i vada luptand pozitiv si ocupandu-se doar de stropirea florilor, fiindca acest fel de lupta are drept rezultat inflorirea florilor, adica a virtutilor ingeresti si totodata ofilirea maracinilor, adica a patimilor diavolesti.

Fara har

Altadata ne-a spus:

"Trebuie sa dobandim harul lui Dumnezeu de pe acum. Fara harul lui Dumnezeu, stradaniile noastre nu vor rodi si nu vom ajunge in Rai. Dumnezeu ne daruieste harul sau, daca sutem smeriti". 

Asta arata in ce masura Parintele urma indeaproape traditia Bisericii si invatatura Parintilor. El, Parintele, traia spusele lui Hristos, "fara Mine nu puteti face nimic", spuse pe care Sinodul din Cartagina, prin Canonul 114, le-a inteles ca insemnand ca "fara harul lui Dumnezeu nu putem implini nici un lucru bun". 

Iubira fata de cel pacatos

Intr-o zi mi-a spus: "Uneori vin la mine si baieti si fete. Bietii tineri au facut toate celea; toate pacatele trupesti le-au facut, insa eu ii iubesc". Parintele nu indreptatea faptele tinerilor; le caracteriza ca pacate trupesti, insa in acelasi timp pe ei ii iubea ca pe niste suflete de mare pret "pentru care a murit Hristos". Prin iubirea sa, ii atragea ca un magnet si-i tamaduia treptat de patima carnii. Aceasta atitudine parinteasca a Parintelui a fost rastalmacita de cativa conservatori puritani care au intervenit, si de cativa asa-zisi progresisti, care se bucurau din acelasi motiv: pentru ca, chipurile, Parintele "ingaduie" pacatele trupesti. Nu pricepeau ca pacatul nu poate fi combatut nici prin osandirea intoleranta a celui pacatos, nici prin vinovata legalizare a caderii. Parintele combatea eficient pacatul, iubindu-l pe pacatos si ajutandu-l sa-si constientizeze responsabilitatea pentru caderile sale, precum si posibilitatea eliberarii sale intru Hristos de aceste caderi si de vina, prin pocainta, iertare si printr-o viata dusa in Hristos. Voia sa conduca sufletele spre o noua viata, si nu sa le chinuiasca cu cea veche.

Sa-i ierti pe oamenii raniti de cel viclean

"Daca intr-o zi - incepu sa-mi spuna-, mergi linistit pe drumul tau si-l vezi pe un frate al tau mergand si el linistit, si deodata vezi un om rau aruncandu-se cu un cutit asupra fratelui tau, lovindu-l tragandu-l de par, ranindu-l si aruncandu-l pe jos insangerat, tu, in fata unei asemenea privelisti, te vei arunca si tu asupra fratelui tau sau iti va fi mila de el?".

M-a uimit intrebarea Parintelui si l-am intrebat la randu-mi: "Cum este posibil sa ma manii pe fratele meu ranit, care a fost victima unui raufacator? Nici nu mi-a trecut prin minte un asemenea gând. Bineinteles ca-mi va parea rau de el si voi incerca sa-l ajut pe cat pot". Atunci Parintele a continuat: 

"Ei, vezi, prin urmare, fiecare om care te jicneste, care te vatama, care te ponegreste, care te nedreptateste in orice chip, este un frate al tau, care a cazut in mainile diavolului celui viclean. Asadar tu, cand vei vedea ca fratele tau te nedreptateste, ce trebuie sa faci? Trebuie sa-ti fie foarte mila de el, sa-ti para rau de el si sa-L rogi fierbinte si in tacere pe Dumnezeu, sa te sprijine pe tine in acel ceas greu al incercarii si sa Se milostiveasca si de fratele tau, cel ce este victima diavolului celui predator, iar Dumnezeu va va ajuta si pe tine si pe fratele tau. Caci, daca nu vei face aceasta, ci, dimpotriva, te vei mania impotriva fratelui tau, raspunzand agresiunii lui cu agresiune, atunci diavolul, care sta in spinarea fratelui tau, sare si in spinarea ta si va prinde pe amandoi in hora sa".

Am ramas uimit de expresivitatea si limpezimea acestui exemplu. Inca o data, Parintele ma prindea in fapt "cu temele nefacute", desi altii ma considerau cunoscator in cele religioase... Simbolismul era foarte clar: Oamenii care ma nedreptatisera cazusera victime diavolului raufacator, insa eu vedeam imaginea fizica si nu pe cea duhovniceasca si, de aceea, ma indignam impotriva lor, iar diavolul, care se afla pe spinarea lor, sarea si pe spinarea mea si astfel toti, victima si presupusi agresori, ne prindeam in dansul diavolesc, impreuna si fara a fi constienti de acest lucru.

Exemplul dat de Parintele putea fi aplicat insa in tote relatiile mele cu ceilalti. Putea functiona ca o regula duhovncieasca generala. De atunci n-a mai fost nici o zi sa nu mi-o amintesc, aceasta hora diavoleasca, amenitare sau realitate, fiindu-mi mereu inainte. Traind intr-o vreme de intensificare si de extindere a agresivitatii de tot felul, de la cea mai subtila pana la cea mai grosolana, simteam ca mesajul Parintelui dobandea o actualitate imediata care indeamna la trezvie. Pentru infruntarea raului era nevoie deci, de discernamant, trezvie si rugaciune. Toti prietenii mei, interesati de cele duhovniesti, auzind acest mesaj, au fost impresionati.

Indreptare, si nu osandire a raului

Parintele se dovedea un bun cunoscator si tamaduitor atat al sufletului omenesc, cat si al relatiilor duhovnicesti umane. Legat de aceasta imi spunea:

 "Scopul nostru nu este sa osandim raul, ci sa-l indreptam. Prin osandire omul se poate pierde, dupa cum se va mantui prin intelegere si ajutor. Pe pacatos trebuie sa-l privim cu dragoste si respect pentru libertatea sa. Cand cineva din familia noasta da jos de pe masa si sparge o vaza, de obicei ne maniem. Daca in clipa aceea, critica, printr-o micare de inaltare sufleteasca, aratam intelegere si iertam paguba, am castigat si sufletul nostru si pe cel al fratelui nostru. Si aceasta este toata viata noastra duhovniceasca. O miscare de inaltare a noastra, prin incercarile necazurilor, de la indignarea egoismului la intelegerea iubirii".

Gandurile rele sunt primejdioase

Aceasta inaltare pornea, dupa parerea Parintelui printr-o lucrare din adancuri. Intr-o zi, cand ma napadisera ganduri amare, din pricina unor oameni ce ma judecau pe nedrept, Parintele a tras semnalul de alarma in ce privea, asa cum a spus, atitudinea mea agresiva. I-am raspuns ca nici nu am spus, nici nu am facut ceva impotriva celor ce ma judecau, ci doar gandeam negativ, fara sa ma exteriorizez si fara sa vatam pe nimeni. Atunci Parintele mi-a descoperit inca un secret al luptei duhovnicesti, spunandu-mi:

"Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin gandurile rele. Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi intotdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau".

 Prin urmare, Parintele Porfirie ma invata ca gandul nostru rau asupra unuia dintre semenii nostri, pe de o parte ne pangareste sufletul ca un pacat, iar pe de alta parte poate chiar ii face rau aceluia. Gandul rau emite o forta rea, care il influenteaza pe celalalt, asa cum rugaciunea il ajuta. Desigur, toate acestea trebuie intelese corect, in ansamblul invataturii Bisericii despre existenta duhurilor rele si a celor bune si despre lucrarile lor, care sunt, cat priveste cele rele, ponegrirea, inselaciunea, tulburarea, dihonia etc., si cat priveste cele bune, buna lucrare a celor ce vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu. Gandul rau nu se ascunde. Il influenteaza in rau pe cel despre care gandim rau, chiar si de departe, chiar si cand acela nu constientizeaza motivul pentru care vine in conflict cu noi. Suntem datori, asadar, a fi "cu inima curata", curati nu doar de fapte rele, ci si de ganduri rele, mai ales de tinerea de minte a raului si de amaraciune. 

Ierati-i pe oameni!

Acest sfat, si anume sa-i iertam pe toti cei ce ne-au facut rau, Parintele il considera fundamental. Foarte adesea repeta stihul rugaciunii: "Mai intai iarta-i pe cei care te intristeaza". Iar la spovedanie dadea o importanta deosebita acestui pacat sufletesc de a tine minte raul pe care ni l-a facut cineva si de a-i pastra ura sau amaraciune sau dusmanie. Voia ca sufletele noastre sa fie ingaduitoare, pline de iertare si bunatate.

Iubeste-i pe toti

Iubirea Parintelui nu avea limite, era infinita. Se intindea asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, a tuturor oamenilor, prieteni si dusmani. Imi spunea:

 "Cununa iubirii noastre pentru prieteni are trupuri straine (socoteala, rasplatirea, slava desarta, slabiciunea sentimentala, simpatia patimasa), pe cand cununa iubirii noastre pentru dusmani este curata". 

Si-mi mai spunea:

 "Iubirea noastra intru Hristos trebuie sa se vada peste tot, chair si in ce-i priveste pe hippy din Malta. Am vrut foarte mult sa merg acolo, nu ca sa le tin predici, sau sa-i condamn, ci ca sa traiesc cu ei "fara pacat" si sa las sa vorbeasca doar iubirea lui Hristos, care transfigureaza. I-am vazut pe hippy si i-am compatimit. Erau ca niste "oi fara pastor".

In privinta relatiilor mele sociale, ma sfatuia: 

"Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim, sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti, pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este a lui Dumnezeu".

Dumnezeu nu pedepseste

Parintele traia iubirea Noului Testament si toate lucrurile le aprecia pe baza criteriului acestei iubiri. Odata ii vorbeam despre  criza morala a vremii noastre, care datorita extraordinarelor mijloace audio-vizuale de telecomunicatii luase forma unei epidemii mondiale de apostazie diavoleasca, fara precedent in istorie, luand in consideratie dimensiunile si profunzimea ei. Parintele incuviinta intristat, dar nu spuse nimic. Insa indata ce i-am spus ca ma temeam ca nu cumva Dumnezeu sa ingaduie pedepse mai aspre, ca sa ne indreptam, s-a impotrivit, spunandu-mi: 

 "Nu, Dumnezeu nu pedepseste. Omul se pedepseste pe sine, indepartandu-se de Dumnezeu. Sa zicem ca aici e apa, iar acolo, foc. Sunt liber sa aleg. Pun mana in apa, si ma racoresc. O pun in foc, si ma ard". 

Interventia lui Dumnezeu este tainica

Foto de Cornel Pufan

La urmatoarea noastra intalnire am revenit la acelasi subiect si i-am spus un fragment din Sfantul Ioan Gura de Aur, care zice ca Dumnezeu voieste educarea aspra a omului pacatos, spre indreptarea si mantuirea sa. Insa, din pricina ca are multa iubire si sufera mai mult decat cel ce trebuie indreptat, incurajeaza mijlocirea Sfintilor, a celor vii si a celor adormiti, care are drept rezultat indulcirea asprimii pedepsei. Parintele asculta multumit. Atunci l-am intrebat: "Preacuvioase, Dumnezeu intervine in viata noastra?" iar el mi-a raspuns: "nu, nu intervine, ci ne respecta libertatea". Si, cu glas jos, a mai adaugat: "Intervenita lui Dumnezeu este tainica". Am simtit cum cuvantul sau se indrepta spre tainele lui Dumnezeu. Plecand din chilia sa ma gandeam: Intervenita lui Dumnezeu este tainica, prin urmare ne este necunoscuta. De aceea este foarte periculos sa legam anumite pacate ale oamenilor de anumite evenimente concrete neplacute, printr-o relatie de cauzalitate si efect, si sa caracterizam acele efecte ca fiind intervenita vazuta si pedeapsa lui Dumnezeu. "Nestiuta e voia lui Dumnezeu". Si "cine cunoaste gandul Domnului", decat numai Domnul Insusi si sfintii Sai, in masura in care El le-o descopera?

Ceea ce ni s-a facut cunoscut noua este ca "Dumnezeu este iubire" si, prin urmare, intervenitiile Sale tainice, se faptuiesc din iubire. Iar iubirea Sa ne respecta libertatea.

Ascultarea din egoism

Intr-o zi discutam cu el un subiect anume. Era vorba despre un duhovnic "aspru", care n-a vrut sa implineasca dorinta unui fiu duhovnciesc de-al sau, de a-l vizita pe Parintele Porfirie, ca sa-i vorbeasca despre o grava problema personala. Intamplarea aceasta mi-a facut o impresie jalnica si i-am spus-o si Parintelui. El a dat trist din cap si a spotit: "Ce sa spui? Vezi bine ca e duhovnic". Intotdeauna Parintele era foarte atent si ingaduitor cand isi spunea parerea despre altii, mai ales cand era vorba despre preoti care faceau greseli. In loc sa-l osandeasca, a preferat sa-mi vorbeasca in parabole: 

"Stii, cand un misionar papal primeste ordin sa se duca intr-o misiune, se suie in avion la Roma si, cand ajunge pe aeroportul unui stat african, deschide un plic inchis si citeste care este lucrarea pe care este obligat sa o implineasca, chair daca nu este de acord. Noi, ortodocsii, nu procedam asa". 

Am inteles in mare ce voia sa spuna. De altminteri nu era prima data cand constatam ca exista in spatiul ortodox indrumatori duhovnicesti, din fericire putini la numar, care sunt hraniti efectiv de un duh papal, indrumatori care cer sa li se indeplineasca poruncile, fara sa tina seama de impotrivirea interioara a fiilor lor dudovnicesti. Acestia cultiva o mentalitate totalitara. Din pricina ca se tem de libertate, impun constrangeri si ignora faptul ca ascultarea ortodoxa este rodul libertatii. Nu trecu mult timp si constrangerea si-a adus roadele: acelasi fiu duhovnicesc al parintelui "aspru", le-a spus prietenilor sai care-l indemnau sa se duca sa-l vada pe Parintele Porfirie, ca nu mai doreste sa-l viziteze. 

Odata, cand m-am intalnit cu Parintele, i-am spus: "Cred ca nu vine la Sfintia voastra, nu fiindca nu vrea sa vina, ci fiindca face ascultare de duhovnicul sau". Parintele m-a surprins, zicandu-mi: "Face ascultare fiindca sfaturile duhovnicului sau ii satisfac egoismul". Era prima oara ca il auzeam pe Parinte vorbind asa deschis despre greseli duhovnicesti. Stiam ca nu o facea din susceptibilitte personala. Parintele nu cheama oameni in vizita la el. [...]. Parintele nu voia sa-si faca adepti, ci doar ii ajuta pur si simplu pe cei ce se duceau la chilia lui. Poate mi-a vorbit astfel, fiindca voia sa-mi dezvaluie un alt viclesug al diavolului in randul credinciosilor. Si ma gandeam: "Prin urmare, pricina ascultarii acelui om, era multumirea egoismului sau".

Iubire nefatarnica pentru Hristos si pentru fiecare in parte

Parintele nutrea un respect deosebit si o iubire foarte mare pentru Sfantul Evanghelist Ioan, fiindca, se pare ca ii semana atat prin fire, cat si prin sfintenia pe care o cultiva. Candva poate Parintele Porfirie va fi declarat sfant al Bisericii noastre, si poate atunci va fi cunoscut ca "sfant al iubirii". Daca as fi intrebat ce m-a impresionat mai putrnic la Parintele Porfirie, in toti acei ani in care ne-am intalnit, as raspunde fara sovaiala: iubirea sa, netarmurita sa iubire fata de Persoana lui Hristos si fata de persoana fiecarui om in parte: acea iubire a sa, curata si nefatarnica, ce te emotiona, te convingea, te dezarma si te cucerea pasnic, iubire ce se apropia de iubirea lui Hristos, despre care El insusi spunea:

 "Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit si Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata lui sa si-o puna pentru prietenii sai" (Ioan 15, 12-13).

Intr-adevar Parintele se sacrifica pentru toti oamenii, fiindca ii considera prieteni pe toti, pentru numele lui Hristos. Intr-o zi ii spuneam unuia dintre ucenicii sai, care-i cunostea foarte bine iubirea, ca am convingerea ca Parintele ma iubea in mod deosebit. Iar el, surazand, mi-a spus: "Multi au aceasta convingere, fiindca Parintele avea darul deosebit se a se darui in intregime fiecarui om, astfel incat fiecare om care il cunostea credea ca el era "ucenicul cel iubit". Astfel, alaturi de Parintele intelegeau intrucatva legatura duhovniceasca dintre Sfantul Evanghelist Ioan si Hristos. Parintele, prin iubirea sa, se transforma intr-o punte care ne ajuta sa trecem de la iubirea pentru el la iubirea pentru Hristos, fiindca ne-a convins ca daca era cel ce era, o datora intru totul lui Hristos.

Hristos, raspunzand intrebarii ucenicului Sau Toma, a spus: "nimeni nu poate ajunge la Tatal, decat numai prin Mine". Poate nu am exagerat spunand ca tot astfel "Nimeni nu poate ajunge la Hristos, decat numai prin Sfintii Parinti, vii sau adormiti". Fiindca sfintii constituie continuarea vietii lui Hristos pe pamant. Daca nu te asemeni lui Hristos, vei oferi un Hristos dupa chipul tau. Parintele s-a facut dupa chipul lui Hristos si de aceea a oferit un Hristos adevarat: Hristos al iubirii, afectuos si bland, "indurator si milosîrdnic, rabdator si milostiv", intelept si puternic, insa si "bland si smerit cu inima", ingaduitor si pasnic, asa cum ni-L infatiseaza Dumnezeu-Tatal, prin profetul Isaia:

"Iata Sluga mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, intru Care binevoieste sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu si El va propovadui popoarelor legea Mea. Nu va striga, nici nu va grai tare, si in piete nu se va auzi glasul Lui. Trestia franta nu o va zdrobi si festila ce fumega nu o va stinge. El va propovadui legea Mea cu credinciosie, caci invatarura Lui toate neamurile o asteapta" (Isaia 42, 1-4).

Parintel semana in multe privinte cu Hristos, fiindca s-a dat cu totul lui Hristos, iar Acela l-a facut dupa asemanarea Sa.

Iubirea Parintelui in Hristos il facea sa inteleaga lucruile la adevarata lor dimensiune si complexitate, cee ce ne uimea ca un diamant stralucitor cu multe fete. Campul sau vizual duhovncesc se intindea binefacator pana in zonele sufletesti cele mai intunecate si mai ascunse. Parintele nu se impiedica in impasuri formale, tematoare sau meschine, care pe unii dintre vizitatorii sai ii incremeneau intr-o atitudine pasiva, lipsita de vointa si intr-o autocompatimire paguboasa. Traind el insusi in imensul sau spatiu duhovncesc, putea sa se extinda si asupra feluritelor probleme omenesti si sa dea nenumarate solutii placute lui Dumenzeu.

Sub duhovniceasca sa umbrela protectoare, simteai cum devine realitate si in tine cuvnatul lui Dumnezeu: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (Ioan 14, 2). Alaturi de el, fiecare impas isi gasea nu una, ci mai multe dezlegari mantuitoare. Prin indurmarea sa, fiecare pacat, fiecare greseala, fiecare paguba, se transformau in pocainta, iertare, castig si astfel, in cele din urma, diavolul era cel care se intrista, vazandu-si urezelile cum se prabusesc precum un castel de nisip, iar omul pacatos se veselea, simtind ca sufletul ii invie din morti. Complexa activitate binefacatoare a Parintelui, amintea de spusa Evanghelistului Ioan: "Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului" (Ioan 3, 8).

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

Pagini filocalice de la Avva Dorotei despre judecarea aproapelui

1. Daca ne-am aminti, fratilor, de cuvintele sfintilor batrani, daca am cugeta la ele totdeauna, cu greu am pacatui, cu greu am cadea in nepasare. Caci daca, cum  au spus aceia, n-am dispretui pe cele mici si care ni se par ca sunt lucruri de nimic, n-am cadea in cele mari si grele. Va spun totdeauna ca din acestea mici, din a spune: "Ce este aceasta, ce este aceeea?", se naste in suflet obisnuinta rea si incepe sa dispretuiasca si pe cele mari.

Stiti ce pacat este sa judeci pe aproapele? Caci ce este mai grav ca acest lucru? De nimic nu se scarbeste Dumnezeu asa de mult, cum au spus parintii, si nimic nu e mai rau ca a judeca. Caci de la aceste lucruri ce par neinsemnate vine cineva la un rau foarte mare. Caci de la primirea vreunei mici banuieli impotriva aproapelui, de la a zice: "Ce este daca ascult si eu ce zice acest frate? Ce e daca spun si eu acest singur cuvant? Ce e daca vad ce face acest frate sau vad ce face acest strain?", mintea incepe sa uite pacatele sale si sa se ocupe cu cele ale aproapelui. Si de aci vine pornirea de a judeca, de a cleveti, de a dispretui. Apoi de aci si caderea in cele ce le judeca. Caci neingrijindu-se de pacatele sale si neplangandu-si moartea sa, cum au zis parintii, omul nu se poate indrepta in ceva pe sine insusi, ci se ocupa intotdeauna cu lucrul aproapelui. Si nimic nu manie asa de mult pe om, si nu-l duce la parasirea sa (de catre Dumnezeu), ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui. (1)

2. Caci altceva este a cleveti, altceva a judeca si altceva a dispretui. A cleveti este a spune de cineva: "Cutare a mintit sau s-a maniat, sau a curvit, sau altceva asemenea". Prin aceasta l-a clevetit pe acela, pentru ca a spus ceva impotriva lui, a spus in chip patimas pacatul aceluia.

Iar a judeca este a spune: "Cutare e mincinos, cutare e un om furios, cutare e un curvar". Prin acesta a judecat insasi starea dinauntru a sufletului aceluia si s-a rostit impotriva vietii lui intregi, zicand ca este asa, si l-a judecat pe acela ca atare.(2)

Si lucrul acesta este foarte grav. Caci altceva este a spune: "s-a maniat" si altceva a spune ca "e furios" si a se rosti, cum am spus, impotriva vietii lui intregi. A judeca orice pacat e asa de grav, ca Insusi Hristos a zis: "Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si apoi vei vedea sa scoti si paiul din ochiul fratelui tau" (Luca 6, 42). El a asemanat pacatul aproapelui cu paiul, iar judecarea lui cu barna. Vezi cat de rau lucru e a judeca? E aproape mai rau decat orice pacat. Iar fariseul acela, rugandu-se si multumind lui Dumnezeu pentru virtutile sale, n-a mintit, ci a spus adevarul. Si n-a fost osandit pentru aceasta. Caci suntem datori sa multumim lui Dumnezeu cand ne-am invrednicit sa facem vreun bine, pentru ca El ne-a ajutat si a lucrat impreuna cu noi.  De aceea, precum am spus, nu a fost osandit pentru ca a zis: "Nu sunt ca ceilalti dintre oameni", ci cand, intorcandu-se catre vames, a zis "nici ca acest vames". Atunci s-a impovarat. Caci a judecat insasi persoana aceluia, insasi starea dinauntru a aceluia, si, pe scurt, intreaga lui viata (3). De aceea s-a coborat vamesul mai indreptat decat acela.

3. Nimic nu e mai grav, nici mai rau, cum am spus de multe ori, decat a judeca sau a dispretui pe aproapele. De ce nu ne judecam mai degraba pe noi insine si nu cunoastem cu de-amnuntul pacatele nostre, despre care vom avea sa dam socoteala lui Dumnezeu? De ce rapim judecata de la Dumnezeu? Ce vrem noi de la faptura lui Dumnezeu? (4) Sa tremuram auzind ce s-a intamplat acelui mare batran, care a auzit despre un oarecare frate ca a cazut in curvie si a zis: "Rau a facut!" Caci stiti ce lucru infricosator se spune despre el in Gheronticon: Sfantul inger a adus sufletul celui ce a pacatuit la el si i-a zis: "Iata pe cel ce l-ai judecat! A adormit. Unde poruncesti sa-l duc: in Imparatie sau in iad?" Este vreo povara mai infricosatoare decat aceasta? Ce altceva inseamna cuvantul ingerului catre batran, decat aceasta: "Deoarece tu esti judecatorul celor drepti si pacatosi, spune ce poruncesti cu privire la acest smerit suflet? Te miluiesti de el? Sau il trimiti la chinuri?" (5). Inspaimantat de acesasta, sfantul batran a petrecut tot  restul timpului in suspine, in lacrimi si in mii de osteneli, rugandu-se lui Dumnezeu sa-l ierte pentru pacatul acela. Si aceasta, dupa ce a cazut pe fata lui la picioarele ingerului si a luat iertare. Caci ingerul spunandu-i: "Iata, Dumnezeu ti-a aratat ce povara aduce judecarea altuia; sa nu mai faci!", acest cuvant a fost dovada iertarii. Totusi, sufletul batranului nu s-a mai putut mangaia din plansul lui pana la moarte. (6)

4. Caci ce voim noi de la aproapele? De ce trebuie sa ne incarcam cu povara lui? Avem noi pentru ce ne ingriji, fratilor! Fiecare sa ia aminte la sine insusi si la pacatele sale. Numai lui Dumnezeu I se cade sa indreptateasa si sa osandeasca. Caci numai El cunoaste starea dinauntru a fiecaruia, purtarile, darurile, firea si destoinicia lui, ca sa poata judeca potrivit cu fiecare, precum numai El stie. Caci altfel judeca Dumnezeu cele ale episcopului, si altfel cele ale stapanitorului; altfel judeca cele ale povatuitorului, si altfel ale ucenicului; altfel ale batranului, si altfel ale celui mai tanar; altfel ale bolnavului si altfel ale celui sanatos. Si cine poate cunoaste judecatile acestea, decat singur Cel ce a facut toate, Care le-a si plasmuit pe toate si le cunoaste pe toate?

5. Imi aduc aminte ca am auzit ca s-a intamplat o data lucrul urmator: O corabie cu sclavi a sosit la o cetate. Iar in cetatea acea se afla o foarte sfanta fecioara, cu multa luare-aminte la ea insasi. Aceasta afland ca a sosit corabia aceea, s-a bucurat. Caci dorea sa-si cumpere o fetita foarte mica. Ea socotea asa: o iau si o cresc asa cum voiesc, ca sa nu stie nimica din rautatea lumii acesteia. Deci trimise sa vina conducatorul corabiei si afla ca are doua fetite foarte mici, asa cum dorea fecioara, si indata dadu cu bucurie pretul si lua o fetita cu ea. Dar abia pleca conducatorul corabiei, de care se despartise sfanta aceea, si-l intalni o dansatoare de moravuri usoare, care vazu pe cealalta fetita cu el si dori sa o ia. Si o lua de fapt; si, dupa ce se invoi cu el si plati pretul, pleca. Vedeti tainele lui Dumnezeu? Vedeti judecata Lui? Cine poate sa afle intelesul ei? Ia deci fecioara cea sfanta pe micuta aceea si o creste in frica lui Dumnezeu, deprinzand-o spre tot lucrul bun, invatand-o toata randuiala calugareasca si, simplu graind, toata buna mireasma a poruncilor lui Dumnezeu. Luand si dansatoarea pe nenorocita cealalta, o facu unealta a diavolului. Caci ce altceva o putea invata nebuna aceea, decat pierzania sufletului ei! Ce putem zice deci de aceasta infricosatoare judecata a lui Dumnezeu? Amandoua erau mici, amandoua au fost vandute fara sa stie unde merg, si una s-a aflat in mainile lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut in mainile diavolului. E cu putinta deci sa spunem ca Dumnezeu va cere de la una ceea ce va cere de la cealalta? Cum ar face-o? Daca amandoua ar fi cazut in curvie sau in alta greseala, ar fi cu putinta sa se spuna ca amandoua vor avea parte de aceeasi judecata. Dar o data ce una a invatat cele despre judecata, a invatat cele despre Imparatia lui Dumnezeu si a cugetat ziua si noaptea la cuvintele lui Dumnezeu, iar nenorocita cealalta n-a stiut si n-a auzit niciodata vreun lucru bun, ci dimpotriva, de toate relele, de toate lucrurile diavolesti, cum se poate sa se ceara de la amandoua aceeasi deplinatate a implinirii poruncilor lui Dumnezeu?

6. Deci nimic nu poate sti omul despre judecatile lui Dumnezeu, ci numai El singur le cunoaste toate si poate sa judece cele ale fiecaruia, precum numai El stie. Se intampla intr-adevar ca un frate face unele lucruri gresite in simplatatea lui. Dar are un lucru care place lui Dumnezeu mai mult decat toata viata ta. Si tu sezi si-l judeci pe el, si prin asta iti osandesti sufletul tau? Si daca i se intampla aceluia vreo cadere, de unde stii tu cat a luptat si cat a sangerat inainte de a fi facut fapta aceea, si de nu e aflata greseala lui aproape ca o dreptate la Dumnezeu? Caci Dumnezeu vazand osteneala lui si necazul ce l-a avut, cum am spus, inainte de a savarsi fapta, il miluieste si-l iarta. Tu cunosti aceasta greseala, iar Dumnezeu il miluieste. Tu il osandesti si-ti pierzi sufletul tau. De unde stii si cate lacrimi a varsat el inaintea lui Dumnezeu pentru greseala lui? Tu stii pacatul lui, dar nu stii si pocainta lui.(7)

Dar se intampla uneori ca nu numai judecam, ci si dispretuim. Caci altceva este, cum am spus, a judeca, si altceva a dispretui. Dispretuirea are loc cand cineva nu numai judeca, ci si dispretuieste. Acesta are scarba de aproapele, are sila de el ca de un lucru urat. Iar aceasta e mai rea si mai pierzatoare decat a judeca.

7. Dar cei ce voiesc sa se mantuiasca nu tin seama de scaderile aproapelui, ci totdeauna numai de ale lor: si prin aceasta ei sporesc. Asa a facut acela care, vazand pe fratele sau pacatuind, suspinand a zis: "Vai mie, ca astazi a gresit el, iar maine negresit voi pacatui eu". Vezi cum se intreste (se asigura)? Vezi cum isi pregateste sufletul? Vezi cum a stiut sa se fereasca indata de a judeca pe fratele sau? Caci spunand: "Maine negresit voi pacatui si eu", si-a sadit siesi frica si grija pentru pacatele ce avea, chipurile, sa le savarseasca si el. Si asa s-a ferit de a judeca pe aproapele. Si nu s-a indestulat numai cu atata, ci s-a pus pe sine mai prejos decat acela, zicand: "Acesta se pocaieste pentru pacatul lui, iar eu negresit ca nu ma pocaiesc, negresit nu voi ajunge (sa ma pocaiesc), negresit, nu ma voi pocai". Vezi luminarea acestui suflet dumnezeiesc, ca nu numai ca a putut sa se fereasca sa judece pe altul, ci s-a pus si pe sine mai prejos de acela?

Iar noi, neneorocitii, il judecam cu nepasare, ne scarbim de el, il dispretuim pentru orice vedem sau auzim, sau banuim in privinta lui. Si ceea ce e mai cumplit e ca nu ne oprim numai la vatamarea noastra, ci, intalnind pe un alt frate, ii spunem indata si acestuia: "S-a intamplat aceasta is aceasta". Si-l vatamam si pe acesta, aruncand si in inima lui pacatul. Si nu ne temem de cel ce a zis: "Vai celui ce adapa pe aproapele sau cu bautura tulbure" (Avac. 2, 15), ci facem lucrul dracilor si nu ne pasa. Caci ce altceva are de facut dracul decat sa tulbure si sa vatame? Si ne aflam lucrand impreuna cu dracii la pieirea noastra si a aproapelui. Caci cel ce vatama un suflet ajuta dracilor si lucreaza impreuna cu ei, precum cel ce foloseste pe acela e impreuna-lurator al sfintilor ingeri.

8. Dar din ce pricina patimim acestea, daca nu pentru ca nu avem iubire? Caci daca am avea iubire impreunata cu mila si cu durerea, nu ne-am ingriji sa vedem scaderile aproapelui. Caci zice: "Dragostea acopera multime de pacate" (1 Petru 4,8); "Dragostea nu socoteste raul, toate le acopera" si celelalte (1 Cor. 13, 5). Deci si noi, cum am zis, de am avea dragostea, insasi dragostea ar acoperi orice greseala, precum si sfintii fac asa, vazand zdrobirea oamenilor. Caci nu sunt orbi sfintii. Si totusi nu vad pacatele lor (8). Pe de alta parte, cine uraste asa de mult pacatul, ca sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu-l judeca, nici nu-l ocolesc, ci impreuna patimesc cu acela, il sfatuiesc, il mangaie, il slujesc, il tamaduiesc ca pe un madular bolnav; tote le fac ca sa-l mantuiasca. (9)

Priviti la pescari: cand acestia arunca undita in mare si prind un peste mare, si simt ca acela se framanta si se zbate, nu o trag indata, opintindu-se peste masura, caci daca ar face asa s-ar rupe sfoara si s-ar pierde undita. Ci ii sloboade cu dibacie sfoara si-l lasa sa plece unde voieste. Si cand vad ca a obosit si s-a linistit din zbaterea lui, incep iarasi sa-l traga pe incetul. Asa trag si sfintii pe frati, prin indelunga rabdare si iubire, si nu se departeaza de ei cu dezgust, si nu se scarbesc de ei. Caci precum mama avand la inceput copilul fara frumusete nu se scarbeste, nici nu se departeaza de el, ci-l impodobeste cu placere si face orice ca sa-l infrumuseteze, asa il acopera, il impodobesc si-l ajuta si ei pe cel ce a gresit, ca sa-l indrepte cu vremea si pe acela, si sa nu lase nici pe altul sa se vatame din pricina lui, ba si ei sa sporeasca si mai mult in dragostea lui Hristos. 

Ce a facut Sfantul Amon cand au venit la el fratii aceia turburati si i-au zis: "vino si vezi, avo, ca este o femeie in chilia fratelui cutare"? Cata mila n-a aratat, cata iubire n-a avut sfantul lui suflet! Caci cunoscand ca fratele a ascuns pe femeie sub un butoi, s-a asezat deasupra lui si le-a spus acelora sa caute in toata chilia. Si cum n-au aflat-o, le-a zis lor: "Dumnezeu sa va ierte". Si i-a rusinat pe ei, si le-a ajutat si lor sa nu creada cu usurinta ceea ce e potrivnic fratelui, iar pe acela l-a facut sa ajunga neprihanit, caci nu numai ca l-a acoperit dupa Dumnezeu, ci l-a si indreptat, cand a aflat vreme potrivita. Caci dupa ce i-a scos afara pe toti, luandu-i numai mana lui, i-a zis: "Ai grija de tine, frate!" si indata s-a imblanzit fratele si s-a simtit strapuns la inima; indata a lucrat in sufletul lui dragostea de oameni a batranului. (10)

9. Sa ne agonisim deci si noi iubire, sa ne agonisim mila fata de aproapele, ca sa ne pazim de reaua clevetire si de judecarea, si dispretuirea cuiva, sa ne ajutam unii pe altii, ca niste madulare ce ne apartinem. Cine, avand o rana la mana lui sau la picior, sau la altul oarecare dintre madularele lui, se scarbeste de sine (11) sau isi taie madularul sau, chiar daca ar face puroi, si nu-l leaga, nu-i da apa sfintita, nu se roaga pentru el, cum a zis si ava Zosima? Si in orice caz nu-l paraseste, nu se departeaza de madularul sau, nici de uratul lui miros, ci face totul ca sa-l insanatoseasca. Asa suntem datori si noi sa patimim unii pentur altii, sa ne sprijinim unii pe altii si, prin altii mai tari, sa nascocim si sa facem toate ca sa ne ajutam pe noi insine si unii pe altii. "Ca madulare unii altora suntem", cum zice Apostolul; "ca de suntem toti un trup si toti madulare unii altora", "de patimeste un madular, patimesc impreuna si toate celelalte madulare" (Rom. 12, 5; 1 Cor. 12,26). Ce socotim noi ca sunt manastirile de obste? Nu socotim ca sunt un trup, si cei din ele, madulare unii altora? Cei ce conduc sunt capul; cei ce iau aminte si indrepteaza sunt ochii; cei ce folosesc pe altii prin cuvant, gura. Iar urechile sunt cei ce asculta; mainile, cei ce lucreaza; picioarele, cei trimisi (dupa cele de trebuinta) si cei ce au felurite slujiri. Esti cap? Condu! Esti ochi? Ia aminte, cunoaste! Esti gura? Graieste, fii de folos! Esti ureche? Asculta! Esti mana? Lucreaza! Esti picior? Slujeste! Fiecare sa slujeasca trupului dupa puterea lui si sarguiti-va pururea sa va ajutati unii pe altii fie invatand si sadind cuvantul lui Dumnezeu in inima fratelui, fie mangaindu-l in vreme de necaz sau dandu-i mana la lucrul lui, ajutandu-l. Si fiecare, cum am spus, dupa puterea lui, sarguiti-va sa va uniti intreolalta. Caci pe cat se uneste cineva cu aproapele, pe atat se uneste cu Dumnezeu. (12)

10. Si va spun o pilda de la parinti, ca sa patrundeti intelesul cuvantului. Presupuneti ca este un cerc, o taietura rotunda, facuta de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de mijloc a cercului, pana la centrul propiu-zis. Cugetati cu mintea la ceea ce va spun. Socotiti ca acest cerc este lumea, ca mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt caile sau vietuirile omenesti. Deci cu cat intra sfintii mai mult spre dinlauntru, in dorinta de a se apropia de Dumnezeu, pe masura patrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu si intreolalta. Cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie intreolalta; si cu cat se apropie mai mult intreolalta, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetati si despre desparire. Caci cand se despart de Dumnezeu si se intorc la cele din afara, e vadit ca, cu cat ies si se departeaza mai mult de Dumnezeu, cu atat se deperteaza mai mult unii de altii; si cu cat se departeaza mai mult unii de altii, cu atat se departeaza mai mult de Dumnezeu. Asa este firea iubiri. In masura in care suntem in afara si nu iubim pe Dumnezeu, in aceeasi masura ne aflam fiecare departat fata de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cat ne apropiem de El prin iubirea fata de El, cu atat ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; si cu cat ne unim mai mult cu aproapele, cu atat ne unim mai mult cu Dumnezeu. Dumnezeu sa ne invredniceasca sa auzim cele ce ne sunt de folos si sa le facem. Caci cu cat ne ingrijim si ne sarguim mai mult sa lucram cele ce auzim, cu atat ne lumineaza si Dumnezeu mai mult, si ne invata pururea voia Lui.

Notele Parintelui Dumitru Staniloae:

(1) Preocuparea de pacatele altuia face pe om sa uite de ale sale, sa uite, in general, de datoria de a se curati si desavarsi pe sine. Gaseste in pacatele altuia o scuza pentru ale sale, se gaseste pe sine mai putin vinovat decat pe altul, isi deschide drumul de inaintare mai departe in pacatele sale. El neglijeaja prin aceasta cercetarea sa, cu gandul de a se cunoaste cu adevarat, de a se curati de pacate, de a afla iertare pentru ele. Judecarea altuia de catre noi ne aduce in general o necunoastere a noastra. Dimpotriva, privirea atenta si cu admiratie a bunatatii altuia ne face sa ne judecam pe noi insine, sa ne cunoatem scaderile si sa cautam sa le indreptam. Naste in noi frica de viitoarea pedeapsa pentru pacatele noastre. Astfel, judecarea altuia se rasfrange in rau asupra noastra si pretuirea altuia se rasfrange in bine asupra noastra. De aceea, judecand pe altii, ne vom face vrednici sa fim judecati si noi insine.

(2) Clevetirea se refera la o fapta sau alta a cuiva; judecarea, la insasi persoana aceluia, in intregul ei. Prin judecata se trage concluzia dintr-o fapta rea a cuiva ca el insusi e de asa fel, ca nu poate lucra decat asa cum a lucrat, caci asa e firea lui, sau ca fapta rea respectiva vine dintr-o deprindere cu raul respectiv, de care nu mai poate scapa.

(3) A judeca pe cineva e a trage, dintr-o greseala vazuta la altul, concluzia ca acela e intreg si totdeauna asa cum a fost in momentul in care l-am vazut savarsind acea greseala. E a condamna persoana insasi in general, ca neavand in ea nimic bun, nimic in stare sa o mantuiasca. Inseamna a o declara vrednica de osanda vesnica, ca incapabila sa faca si ceva bun, ca pierduta definitiv. Dar aceasta vine din faptul ca cel ce judeca astfel nu s-a apropiat niciodata de acea persoana cu inima, n-a vazut, prin urmare, in ea si ceva bun, si o lupta interioara cu pacatul ce l-a savarsit, n-a facut efortul de a trezi prin inima sa inima aceluia. Aceasta judecata vine dintr-o lipsa de cunoastere, de comunicare simtita cu persoana respectiva, ba chiar din lipsa de vointa de a intra intr-o comunicare intima cu persoana respectiva pentru a o cunoaste cu adevarat si a o ajuta sa se indrepte, eventual. E in aceasta si o lipsa de iubire. Dar prin aceasta el insusi se dovedeste un om neindurat, lipsit de interes si de iubire pentru omul respectiv.  Si, de aceea, el insusi se va osandi mai cu dreptate decat cel pe care l-a osandit. De aceea a spus Domnul: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati". Sa lasam judecata lui Dumnezeu, care cunoaste real launtrul omului si stie de e si ceva bun in el sau nu e nimic. Facand asa, nu excludem ca in acel om nu e si ceva bun.

(4) Nu noua ne este datoare cu ceva faptura lui Dumnezeu, ca sa avem dreptul sa o judecam. Ci lui Dumnezeu Ii este datoare. Caci El a adus-o la existenta si o sustine.

(5) Apopht. lui Isaia Tebaidul; P.g. 65, 245C-D.

(6) N-avem dreptul de a judeca pe altii nu numai pentru ca nu noi i-am adus la existenta si nu le putem deci impune nici o datorie fata de noi, ci si pentru ca nu le putem spori existenta, trimitandu-i in Imparatia cerului sau diminua pentru veci, trimitandu-i la chinuri. Cine n-are putere sa execute o judecata sau nu e delegat sa judece de forul executiv, n-are nici dreptul sa judece. Numai Cel ce ne-a dat gradul de viata pamanteasca ni-l poate si micsora pe acesta pana la minimum in iad sau ni-l poate spori la maximum, in Imparatia cerului, prin faptul ca aceasta sporire sau diminuare m-a apropiat mai mult de El sau m-a departat la maximum de El.

(7) Se exemplifica faptul ca noi, necunoscand intregul launtrul semenului, ci numai o fapta din afara, nu putem judeca persoana lui intreaga. Numai Dumnezeu o poate face, caci numai El cunoaste intreaga lui fiinta. De aceea, judecata lui Dumnezeu e mai blanda, pentru ca cunoaste toata lupta dinauntru a omului si putinatatea puterilor omenesti fata de marimea atotputerniciei Sale. Si aproape ca nu-i om care sa fie numai rau, diabolic de rau, cum a descris Dostoievski pe cativa.

(8) Cei ce au ananlizat simtirea dragostei (de ex. L; Binswanger, Grundformen und Erkenntnis menschlichen Daseins, Zürich, 1942) au constatat ca dragostea creeaza celui pe care-l iubeste, prin imaginatie, un chip desavarsit. Si acesta nu e o imaginatie fara efect, ci una care reuseste sa transforme pe cel iubit in raporturile cu cel ce l-a imaginat, in ceea ce l-a imaginat. Cel ce iubeste nu poate sa nu-l imagineze (einbilden) pe cel iubit ca foarte bun si foarte frumos. Dar prin aceasta imaginatie se surprinde ceea ce e dat virtual in cel iubit si-l ajuta sa devina in mod actual asa. Daca toti am iubi un om, ar fi aproape cu neputinta ca acela sa fie rau. Si daca toti ar avea dragoste fata de toti, toti ar deveni buni. In starea de rautate a fiecaruia e implicata o vina sau o lipsa de iubire a celorlalti. Sfintii nu vad pacatele celorlalti nu pentru ca nu vor sa le vada, ci pentru ca nu pot sa le vada, datorita iubirii. 

(9) Sfintii urasc pacatul, dar nu pe pacatos. Ura lor fata de pacat se arata in faptul ca se feresc ei insisi de pacat si ajuta si pe ceilalti, prin iubire, sa-l biruiasca. Ei vad in persoana o taina atat de adanca si de minunata, ca intuiesc in ea posibilitati de depasire a oricarei stari de pacat,  a oricarei ispite. Dar aceaste posibilitati trebuie actualizate prin puterea ce le-o da iubirea fata de ea. Legatura intre persoana si persoana e in mod real o legatura de comunicare, asemenea celei intre madularele trupului. Nu se poate insanatosi un madular bolnav, daca nu i se comunica sangele madularelor sanatoase. Aceasta se face intre oameni prin iubire.

(10) Apopht. Amon, 10; P.G. 65, 121. Avem aicea un exemplu din ceea ce se paote numi delicatetea sfintilor.

(11) Cine se scarbeste de madularul sau, se scarbeste de sine insusi, caci el insusi se afla intreg in fiecare madular al sau. Deci taind madularul, se taie pe sine, sau se face pe sine insusi mai putin deplin. La fel legatura fiintiala ce exista intre noi, face ca in fiecare dintre ceilalti sa fiu eu insumi si lasandu-l pe el sa moara, sa-mi devina nefolositor, sau chiar primejdios prin pacat, ma saracesc si ma primejduiesc pe mine insumi sau ma imputinez eu insumi sufleteste macar in parte, daca nu de tot.

(12) Doua lucruri trebuie semnalate aci: intai ca unirea dintre frati din manastire si dintre oamenii credinciosi, in general, e o unire care sporeste prin fapte, adica intrucat fiecare face ceva pentru celalalt, nu prin simple marturisiri de iubire. Prin faptele unuia pentru altul inainteaza fiecare in fiinta celuilalt. Al doilea, ca inaintand noi unul in fiinta celuilalt, inanitam in Dumnezeu, in unirea cu Dumnezeu. Caci Dumnezeu este in unitatea din dragoste a mai multora. El e izvorul din care izvoraste iubirea prin care aceia se unesc. El e subiectul suprem in care se unesc subiectele umane.

Sursa:  Filocalia Vol.9, Avva Dorotei VI Sa nu judecam pe aproapele pag. 470-480

 Să luam aminte, dar, fraţilor! să fim cu evlavie, să ne temem de stricăciunea noastră ca şi de a fraţilor noştri; să ne cinstim unul pe altul, sârguindu-ne să nu căutăm fără ruşine unul în obrazul altuia. Că şi acesta (precum au zis din sfinţii cei bătrâni) este un chip al îndrăznirii.

De se va întâmpla să vezi pe fratele tău păcătuind, nici să nu-l treci cu vederea tăcând şi lăsându-l să se piardă, dar nici să nu-l mustri cu cuvinte proaste, ci cu întristare şi cu frică de Dumnezeu să o spui celui ce poate să-l îndrepteze, sau însuşi cu dragoste şi cu smerenie să-i zici: iartă-mă frate, precum văd nu umblăm cu bună rânduială şi cutare lucru nu-l facem bine. Iar de nu te va asculta, spune celui către care ştii că fratele are evlavie; bătrânului său sau egumenului, ca după greşeală să-l îndrepteze. Însă cum am spus, numai cu scop de îndreptare a fratelui – să faci aceasta – şi nu cu ponosire, nu cu grăire de rău, nu spre necinste, nu ca să-l ruşinezi, nu ca să-l osândeşti. Nu cumva cu pricină de îndreptare să ai în inimă vreuna din cele de mai sus; că în adevăr îţi spun, chiar şi duhovnicului tău de vei spune o greşeală a fratelui, însa nu cu gând de îndreptare, ci cu defăimare şi înfruntare, mozavirie faci şi este păcat. Cercetează-ţi, de aceea, bine inima şi de vezi într-însa vreo mişcare de patima, mai bine să taci şi să nu zici nimic.

Iar dacă nu ai nici o meteahna asupra fratelui, ci pentru folos vrei să-i spui (te supără adică cugetul înlăuntru) spune cu smerenie egumenului atât cugetul tău cât şi greşeala fratelui zicând: ştiinţa mea mărturiseşte că pentru îndreptarea fratelui vreau să-ţi spun, dar simt înlăuntru un gând amestecat, poate pentru că am avut odată mânie asupra lui, sau este de la vrăjmaşul să mă oprească, să nu se facă îndreptare, nu ştiu. Iar egumenul îi va spune că este de trebuinţă să-i spună sau să nu-i spună. Să ştii însa şi aceasta. Se întâmplă uneori de greşeşte cineva, nu pentru folosul fratelui şi nici pentru stricăciune sau vreo pizmă, ci numai din simplă vorbă. Iar fratele aflând că a fost defăimat se scandalizează, din aceasta se face scârbă şi se adaugă şi altă stricăciune. Aşadar, la ce foloseşte bârfirea? Căci când va grai cineva pentru folosul fratelui, nu lasă Dumnezeu să se aţâţe tulburare sau sminteală, sau să se pricinuiască vreo stricăciune.

De aceea, să ne sârguim fraţilor, a ne păzi limba să nu grăiască ceva rău despre fratele nostru, nici să-l smintim cu cuvântul, cu chipul sau prin altceva, nici să nu fim lesne porniţi la orice; ba chiar şi când se va întâmpla să auzim pe cineva grăind de rău pe fratele nostru, să nu ne însoţim şi noi la cuvântul lui, nici să nu ne unim la grăirea de rău, şi nici să nu ne pornim asupra fratelui cu mânie sau cu urâciune. Acestea nu sunt urmări ale celor ce vor să se mântuiască, nici ale celor ce se sârguiesc să-şi câştige frica de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne întâmpinăm unii pe alţii cu evlavie şi smerenie, plecându-ne capetele unul altuia, atât pentru închinăciune cât şi pentru smerenie. Că ni se cuvine nu numai înaintea lui Dumnezeu să ne smerim, ci şi faţă de fratele nostru, ceea ce cu lesnire putem face când nu vom fi supuşi voii noastre.

Fraţilor! De va face cineva vreun bine şi va vedea că fratele său râvneşte fie să-l facă şi el, fie ca să se fălească că l-a făcut, să nu se îndărătnicească, ci să lase pe fratele său să-şi facă voia sa, şi mai mult folos va avea cu aceasta, decât dacă el însuşi ar face acel bine. Nu ştiu ca eu în viată să fi făcut vreodată alt bine decât numai că am păzit aceasta: totdeauna, în toată viaţa, şi la orice, am dat întâietate fratelui meu, nesocotindu-mă pe mine mai vrednic sau mai de cinste decât el, ci pururea punându-l pe el înaintea mea. În vremea când eram încă la mânăstirea avvei Seridon, s-a îmbolnăvit sluga bătrânului avva, Ioan, care era cu avva Varsanufie şi mi-a poruncit egumenul să slujesc eu bătrânului. Cu atâta bucurie am primit porunca, încât să mă credeţi fraţilor, că apropiindu-mă de locuinţa bătrânului, mă închinam la uşa chiliei lui ca înaintea cinstitei Cruci şi cu mare osârdie slujeam; că cine n-ar fi dorit să slujească unui astfel de bătrân, care avea şi viată sfântă şi cuvânt minunat! Şi în toate zilele, când îi făceam metanie ca să iau blagoslovenie să mă duc, îmi zicea câteva ceva, din patru cuvinte, cum avea obicei de a grăi.

Şi zicea aşa: Iţi spun odată frate (că aşa obişnuia să grăiască la tot cuvântul: “îţi spun odată frate”): Dumnezeu să păzească dragostea! Că păzindu-se cineva să nu smintească cu nimic pe fratele său, câştigă smerenia.

În alt rând îmi zicea: Odată îţi spun frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Părinţii au zis că nu putem niciodată să punem voia noastră înaintea fratelui nostru.

Alteori iar zicea: Zicu-ţi odată frate! Dumnezeu să păzească dragostea! Fugi de cele omeneşti şi te mântuieşte. Unul altuia purtaţi greutăţile şi aşa împliniţi legea lui Hristos.

Aşa, întotdeauna, bătrânul îmi dădea câte o porunca din cele patru, când ieşeam de la dansul, ca o merinde, pe care cu multă luare aminte o păzeam. Şi cu toate că eram legat cu atâta dragoste de acel bătrân sfânt şi mult mai bucuros de acea slujbă, dar când simţeam că vreunul din fraţi râvneşte ca el să-l slujească, mergeam la egumenul şi mă rugam zicându-i: cutărui frate se cuvine de vei porunci, părinte, să slujească bătrânului. Deşi nu mă slobozea egumenul şi nici bătrânul, totuşi mă nevoiam pe cât îmi era cu putinţă să fac voia fratelui meu şi în cei nouă ani cât am stat acolo, nu ştiu să fi grăit cuiva de scârbă sau de mâhnire. Să mă credeţi şi aceasta. Odată a venit după mine un frate, înjurându-mă, de la spital până la biserică şi nicidecum nu i-am răspuns cuvânt. Ba şi când a aflat egumenul (nu ştiu cine îi va fi spus) şi a voit să-l canonisească, am alergat şi am căzut la picioarele lui, rugându-l, zicând: nu-l mâhni pentru Domnul, eu am greşit, nu-i vinovat fratele. Un altul, iarăşi, fie din îndemnul vrăjmaşului, fie din prostime (Dumnezeu ştie), vreme de un an de zile, în toate nopţile îşi făcea udul la căpătâiul meu, încât ajunsese umezeala până la aşternut, iar alţi fraţi veneau în toate zilele de-şi scuturau rogojinele de ploşniţi înaintea chiliei mele. Şi atât de multe intrau în chilia mea, că nici vremea nu-mi ajungea să le omor de mulţime, iar când mergeam să mă culc, toate se adunau pe mine. De osteneală multă, adormeam şi nu le simţeam, numai când mă sculam găseam tot trupul vărgat de mâncărimea lor. Insă niciodată nu am zis cuiva pentru aceasta: frate, pentru ce faci aşa? Nici nu ştiu să fi grăit vreodinioară cuvânt ca să smintesc sau să întristez pe cineva dintre fraţi.

De aceea, învăţaţi-vă şi voi iubiţilor, să purtaţi greutatea unul altuia, învăţaţi-vă să va ruşinaţi unul de altul. Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care, fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste toate să vă iubiţi unul pe altul.

[...]

(in: AVVA DOROTEI – Invataturi si scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacau 1997; pentru ultima parte am folosit traducerea parintelui Dumitru Staniloae din versiunea scrierilor Avvei Dorotei incluse in volumul 9 al “Filocaliei”, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002)

INTEGRAL la:  Razboi intru Cuvant: Avva Dorotei ne raspunde dilemei: SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SAU SA NE FIE FRICA DE EL?

 PAGINI WEB:

# ROF: In orice Saul e ascuns un Pavel - Despre judecata aproapelui 
# ROF: Merinde duhovnicesti de la Parintele Melchisedec Velnic, de la Putna (exclusiv)