Sfantul Porfirie: "cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit"

Intr-o zi Parintele mi-a spus:

 "Crestinul trebuie sa evite religiozitatea bolnavicioasa; adica atat sentimentul superioritatii pentru virtutea sa, cat si sentimentul inferioritatii pentru pacatosenia sa. Una este complexul de superioritate sau inferioritate si alta smerenia; una este melancolia si alta pocaionta.

Odata m-a vizitat un psihiatru, om din lume, si L-a acuzat pe Hristos ca, dupa parerea sa, creea sentimente de vinovatie si melancolie. I-am raspuns: "Accept ca unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca intr-o capcana in boala sentimentelor de vinovatie, insa tu trebuie sa fii de acord ca mirenii sunt prinsi in capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cat despre vinovatiile religioase, langa Hristos, ele dispar, prin pocainta si spovedanie, insa mandria mirenilor, care traiesc departe de Hristos, nu dispare". 

Cu ajutorul acestor convingeri ale Parintelui, mi s-au deslusit anumite nelamuriri ce aveam, legate de problemele psihologice ale vietii cresintesti. Intelegeam ca Parintele voia sa evitam mandria, travestita in vesmantul indreptatirii de sine, a fariseismului "crestinesc" al virtutii, sau intr-o condamndare de sine a constiintei "crestinesti" rusinate a pacatului. Vedeam ca semetia celor ce se simteau "curati" si sfiala celor ce se simteau "vinovati", nu difera in esenta, ca sunt cele doua fete ale aceleiasi monede, adica ale mandriei. Fiindca adevaratul credincios se elibereaza de vinovatie prin spovedanie si prin iertarea pacatelor si se bucura in aceasta libertate pe care i-a daruit-o Hristos; si, cunoscand ca este un dar de la Dumnezeu, este recunoscator si nu se trufeste. Este curat prin Sangele lui Hristos si nu prin izbanda sa personala; astfel se bucura, multumeste, nu se mandreste, ba chiar ii vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin Sangele lui Hristos.

Parintele ne rata drumul care limita raul (pacatul) si foarte raul (mandria virtutii) si conducea la binele cel mai inalt, adica semerenia virtutii. De aceea incearca sa protejeze curatia smereniei de primejdiile masluirii ei. Imi spunea: 

"Sa fim smeriti, dar sa nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hrostos".

Parintele, prin invatatura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, isi pastorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El insusi traia smerenia, crezand despre sine ca nu este nimic, in vreme ce - asa cum spunea - Dumnezeu este Totul, si ca ceea ce vedem noi ca are el (Parintele), nu era al sau, ci dar de la Dumnezeu. 

Povestea smerita a darurilor

Intr-o zi, Parintele imi vorbea, aproape fatis, despre darul inainte-vederii pe care-l avea. Fiindca stiam cat era de zgarcit cu astfel de marturisiri, l-am privit uimit si cu oarecare ascunsa neliniste privind primejdia mandriei. El mi-a "prins" numaidecat nelinistea si mi-a spus:

 "Stii ca cineva poate vorbi despre pacatele sale si sa fie mandru, iar altul poate vorbi despre virtutile sale si sa fie smerit?". 

Mi-a placut foarte mult aceasta idee foarte profunda si cu discernamant care-mi deslusea ca mandria si smerenia sunt stari interioare care nu depind de forme si fenomene exterioare, care cel mai adesea inseala. M-am gandit ca Parintele mi-a deslusit acet adevar, fiindca, vadit, ajunsese sa dobandeasca discernamantul si nepatimirea, care sunt virtuti ale celor desavarsiti si de-aceea credea ca nici una dintre virutile noastre nu ne apartin noua, ci lui Dumnezeu si ca noua ne apartin doar pacatele. Cel mandru detine doar trufia ce-l indeamna a vorbi inca si despre pacatele sale, cu glas smerit, sau chiar laudandu-se. Iar cel smerit considera smerenia ca dar de la Dumnezeu si astfel poate vorbi deschis si despre virtutile pe care le cultiva "Hristos  Cel ce traieste in el", simtind ca nu se inalta pe sine, ci pe Hristos.  

Stomatologul si dintii Parintelui

Descoperirea moastelor Parintelui Gheorghe Calciu[...]

La cateva luni dupa ce a adormit intru Domnul, am intalnit la o adunare religioasa, un medic stomatolog, care am aflat ca-l cunostea pe Parintele. Cu mare bucurie am aflat ca, nu doar il cunostea, ci ii trata dintii si-i facea extractii dentare. M-a emotionat indeosebi acest lucru si l-am intrebat daca pastrase dintii pe care ii scosese. Medicul mi-a raspuns: "nu am tinut nici unul, fiindca Parintele nu mi-i lasa, ci mi-i cerea inapoi si-i lua cu el. Pana aici ajunsese smerenia sa. Cu siguranta "vazuse" ce s-ar fi intamplat daca lumea ar fi aflat ca un dentist din Atena are dintii Parintelui Porfirie. Parintele era smerit, fiindca in general respingea mandria si slava desarta, chiar cand aceasta lua forma faimei de dupa moarte".

Acestia nu se schimba

Un prieten de-al meu isi exprima Parintelui nemultumirea ca, in ciuda stradaniilor sale, nu a reusit ca, in problemele fundamentale, sa-l convinga pe unul din colaboratorii sai ce era foarte conservator si totodata un mare adept al formelor exterioare si al metodelor pedagogice care esuau, tocmai din pricina ca nu erau orientate ortodox. Parintele i-a spus: "Nu te mai necaji si nu te osteni zadarnic. Oamenii acestia nu se schimba. S-au invatat cu cele vechi". Urmand sfatul Parintelui, prietenul meu si-a acceptat colaboratorul asa cum era, fara a mai voi sa-l schimbe si incerca sa-si faca treaba cat putea mai bine.

Educatie si har

Odata mi-a spus cu tristete despre parintii unui copil neascultator: "Parintii lui, desi cu atata educatie, atatea cunostinte psihologice, atata pregatire stiintifica, si-au pierdut copilul care le-a scapat din maini. La ce-ti foloseste invatatura? Doar harul lui Dumnezeu, doar iubirea noastra curata ce se sacrifica in taina pentru ceilalti ii poate mantui si pe altii si pe noi". 

Nu-i aminti celuilalt greselile sale

Voiam sa stiu ce crede despre un lucru pe care-l constatasem, asa ca, atunci cand am avut ocazia, i-am spus:

 "Preacuvioase, din cate am observat in diverse intamplari din viata mea, am ajuns la o concluzie pe care incerc sa o aplic pe cat pot. Si anume, cand cineva nu este de acord cu mine, iar eu sunt convins de dreptatea parerii mele, ii spun: "Hai sa incheiem aici aceasta disputa ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa ne dea El, prin intamplari, raspunsul corect". Cand mai tarziu, intamplarile imi dau dreptate, nu-i amintesc celui cu care m-am contrazis, discutia pe care am avut-o si, prin urmare, indreptatirea mea. Tac. De obicei, tace si el - rar gasim curajul sa ne marturisim greselile - insa imi este de ajuns faptul ca el insusi isi da seama in sine de acest lucru si ma bucur, caci tacerea mea, care se aseamana uitarii, il face sa se simta in largul sau langa mine, dupa ce constat ca il respect si nu-l umilesc". 

Imediat ce a auzit aceasta Parintele s-a entuziasmat si mi-a spus:

 "Mai tu esti psiholog. Chair asa e bine: sa nu-l osandesti pe celalalt pentru greselile sale si sa nu i le reamintesti. Atunci il judeca inasasi constiinta sa si-l osandeste. Doar astfel se indreapta raul. Altminteri, cand tu il osandesti, se apara, cauta sa se indreptateasca, arunca raspunderea asupra ta si a altora, devine aspru, iar raul, in loc sa se indrepte se adanceste".

Sursa: Langa Parintele Porfirie (unul dintre fii sai duhovnicesti isi aminteste) de Konstantinos Yannitsiotis

PAGINI WEB:

Sfantul Porfirie cu har, in dar