Parintele era o privighetoare singuratica ce, prin viata sa, dadea slava lui Dumnezeu pentru lumea pe care a plasmuit-o. Imi amintea ceea ce citisem la strana in mica bisericuta a Sfantului Nicolae, cand l-am vizitat in Kallisia prima oara: "Fericita le este viata celor singuri, ce sunt inaripati de iubirea dumnezeiasca". Cand l-am vizitat altadata in casa unde era gazduit, fiind bolnav, l-am gasit in pat, avandu-l la capatai pe unul dintre fiii sai duhovnicesti, care ii vorbea in acel moment despre amintirea mortii. Atunci Parintele ne-a spus:
"Aceasta nu e singurul drum spre mantuire. Un om ar putea voi sa se apropie de Dumnezeu, nu prin amintirea mortii, ci prin amintirea iubirii. Isi intoarce sufletul spre inalturi si Il roaga pe Dumnezeu (si isi ridica mainile si privirea) sa ii daruiasca iubirea Sa, ca sa poata si el sa iubeasca. Si astfel, isi gaseste drumul mantuirii".Parintele le arata o cale de mantuire extraordinara, pe care se vedea ca o urma el insusi. Prin luptele sale ascetice, depasise teama de moarte si de iad, depasise chiar si asteptarea rasplatii Raiului, fiindca pregusta Raiul inca de pe pamant, "inaripat fiind cu iubirea dumnezeiasca".
Sa devii nemuritor de pe acum
Altadata cand l-am vizitat eram foarte suparat, fiindca intr-un rastimp foarte scurt intampinasem multe incercari, ce amenitau sa imi biruiasca putinta de a indura. In acel intuneric, ma mangaia si ma incuraja un gand pe care i l-am spus si Parintelui Porfirie, indata ce am intrat in chilia sa. I-am spus:
"Sfintia voastra stiti, inainte de a v-o spune, ca iar trec prin incercari. Daca ati sti insa cat ma mangaie gandul ca in aceasta lume de lut in care traim, toate sunt zadarnice si trecatoare. Ne trebuie ceva mai multa rabdare, de vreme ce si bucuriile si supararile vor trece repede si va veni ceasul cel mare, cand moartea ne va duce spre nemurire, pe care fie ca, prin rugaciunile voastre, sa ma invredniceasc si eu nevrednicul, sa o traiesc alaturi de Hristos".Ma asteptam sa-mi incuviinteze aceaste "cugetari", insa am fost surprins auzindu-l ca protesteaza cu tarie spunandu-mi:
"Mai, nu trebuie sa mai gandesti asemenea lucruri, ca vei muri si ca apoi vei ajunge la nemurirea cereasca.
Lupta-te sa devii nemuritor de pe acum, murind aici pe pamant, pentru tine cel rau. Astfel, nu te vei mai necaji, ci te vei bucura foarte, traind impreuna cu Hristos. Astfel nu te vei teme, nici de incercari, nici de satan si nici de moarte, fiindca le vei invinge pe toate de aici, de pe pamant, astfel incat sa fii pregatit pentru nemurirea din ceruri".L-am privit cu vesela uimire si i-am spus:
"Parinte, este foarte frumos ce-mi spuneti si ma linisteste si mai mult decat gandurile mele pe care vi le-am marturisit inainte, imi ridica moralul si ma bucura. Chiar imi aduc aminte o pisanie le intrarea intr-o manastire de la Muntele Athos: "De vei muri inainte de a muri, nu vei mai muri, cand vei muri".
Parintele, indata ce a auzit aceasta s-a entuziasmat foarte si mi-a spus vesel: "Ia scrie-mi asta repede, in agenda de telefon, pe o pagina alba". I-am scris-o si i-am mai spus doua ganduri scurte, despre acelasi subiect, din Sfantul Ioan Scararul. I-au placut mult si acelea si mi-a spus: "Scrie-le imediat si pe acelea in agenda de telefon". I le-am scris. Atunci mi-a poruncit: "Sa iei un caiet si toate lucrurile frumoase pe care le intalnesti in Sfanta Scriptura si in Scrierile Sfintilor Parinti pe care ii studiezi, sa le scrii si sa mi le aduci, sa mi le citesti, sa ma bucur si eu. Si eu, tot ce spun, e scris in Evanghelii". Imi amintesc ca acea intalnire s-a transformat intr-un praznic duhovnicesc. Parintele se entuziasmase ca un copil. Semana sfintilor nebuni pentru Hristos care, din pricina prea marii bucurii a iubirii dumnezeiesti, se imbatau de o "betie treaza" traind un "extaz lucid" si de aceea ochilor miopi ai ratiunii li se pareau ciudati si stranii. In acel ceas incercam si eu sarmanul, sprijinit in toiagul ratiunii, sa-l ajung din urma pe Parintele care zbura cu aripile iubirii dumnezeiesti. Intelegeam din cuvintele sale doar ca ma indeamna sa ma inalt, de la indurarea pasiva a incercarilor si de la asteptarea mortii ca eventuala mantuire, la omorarea prin lupta a vechiului meu eu, si a pacatului si la invierea unui nou eu, al iubirii in Hristos, care va birui si incercarile si diavolul si moartea, conducandu-ma la nemurirea dobandita "de pe acum, de pe acest pamant".
La urmatoarea noastra intalnire Parintele mi-a vorbit din nou despre nemurirea omului. Incerca chiar sa gaseasca fragmentul din Evanghelie, spunandu-mi: "Stiu ca o scrie Sfantul Evanghelist Ioan, in Capitolul al optulea, insa nu-mi aduc aminte exact cuvintele lui. Ia, ajuta-ma si tu, poate reusim sa le gasim". Am incercat sa-mi amintesc si bineinteles ca nu mi-am amintit nimic. Atunci Parintele mi-a spus vesel: "A, am gasit, asta e! Hristos zice: "Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va pazi cuvantul Meu, nu va vedea moartea in veac" (Ioan 8, 51). Si a inceput a face in continuare o anliza teologica foarte profunda privitor la omul renascut, transfigurat, mort pacatului si inviat intru Hristos, care incepe a trai nemurirea inca de pe acum, din aceasta viata.
Cu cateva luni inainte sa ple ce la Sfantul Munte, l-am vizitat la chilie. Desi era foarte bolnav, m-a tinut destul de mult timp si mi-a dat, cu glas scazut, multe sfaturi. Printre altele mi-a spus in chip tainic: "Sa te rogi lui Dumnezeu si pentru mine. Nu ca sa-mi vindece bolile, ci ca sa Se milostiveasca de mine. Doar atat". Parea presimtirea unei despartiri. Eu insa nu voiam sa-i interpretez astfel cuvintele. Mai degraba le-am legat de restul invataturii sale privitor la "canonul" duhovnicesc in neputintele trupesti. Se pare ca Parintele se gandea totusi la altceva. Cand a terminat de vorbit, i-am sarutat mainile si picioarele, el m-a binecuvantat si, indreptandu-ma spre usa, ca si cum as fi avut un presentiment, m-am intors putin si l-am mai privit o data.
Era intins pe pat, istovit, cu ochii inchisi si cu gura pe jumatate deschisa, respirand cu greu. M-am infiorat. Am alungat insa repede aceasta imagine si mi-am lasat gandul sa zboare spre intalnirile noastre de neuitat in Kallisia, pe cand era tanar si putea sa paseasca singur si sa vorbeasca tare, intrerupandu-ma adesea, cu rasul sau sfant si fermecator. Incepusem sa plang si, pe cand ma intorceam sa plec, m-am intrebat in gand:
I-am raspuns incet: "Imi amintesc, Parinte". Si m-a inecat plansul. Parintele nu a mai vorbit. Doar si-a ridicat incet mana, mi-a cuprins capul si m-a mangaiat pe crestet. Indata ce-am putut rosti doua vorbe, i-am spus: "Parinte, vreau mult sa raman langa Sfintia voastra, dar sunteti foarte bolnav si nu vreau sa va obosesc si mai mult. Binecuvantati, Parinte!" I-am sarutat din nou mana si am plecat in graba, cu capul plecat, ca sa nu-mi vada vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastra intalnire.
La sfarsitul lui noiembrie 1991 am vizitat manastirea cu doi prieteni. Ne-au spus ca Parintele se afla la Muntele Athos si ca il asteptau sa se intoarca, indata ce s-ar fi simtit mai bine. Ne-am pregatit de plecare, insa in acea clipa am simtit o dorinta puternica sa intru in chilia Parintelui. Am luat binecuvantare de la maica Stareta si am deschis usa. Am simtit ca intru in altarul unei biserici.
M-am inchinat la
icoana cea mare a Maicii Domnului, apoi m-am apropiat de patul
Parintelui, m-am aplecat, i-am imbratisat perna, mijlocul patului si
celalalt capat, unde isi punea picioarele. Deodata m-a cuprins o emotie
puternica, nemaiincercata.
Cutremurat, am iesit din chilie si abia am apucat sa le spun doua vorbe prietenilor mei, despre netarmurita mea iubire pentru Parintele Porfirie. Le-am spus ca nimeni in lumea aceasta, nici macar parintii mei si nimeni altcineva nu m-a iubit atat de adevarat, atat de curat si de sfant, precum Parintele. Am incercat sa le spun mai departe toate simtamintele ce-mi coplesisera sufletul ca o avalansa, insa nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima data plangeam cu suspine, inaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, ramas orfan. De mute ori, cand lipsea, ma inchinasem in chilia sa, insa intotdeauna linisiti si vesel. Insa, in acea clipa speciala, am simtit ca primeam in taina raspunsul iubirii sfantului Parinte ce se pregatea de marea calatorie, ca primeam ultima "mangaiere duhovniceasca" pe care o dadea unui fiu duhovnicesc ce cuteza sa se apropie de el. Ca ne luam ramas bun unul de la celalalt. Nu puteam explica rational acest lucru, insa inima isi are propia ratiune, fiindca are propii ochi si propiile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a vazut si l-a auzit pe Parintele, ca si cum mi-ar fi stat alaturi, ca atunci cand imi spunea: "Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele impreuna". Sufletul meu ii imbratisa cu drag sufletul, intr-un ultim si tainic ramas bun.
Am mai trait aceasta emotie si urmatoarele doua zile. A treia zi un prieten m-a sunat: "Ai aflat de Parintele?". Am intrebat: "Ce s-a intamplat?". Si imediat am ghicit raspunsul: "A plecat, a adormit ieri noapte si a fost inmormantat azi in zori". Am pus jos receptorul si mi-am ascuns fata inlacrimata in palme. Nu am inceput sa il jelesc, ci doar continuam priveghiul tacut, ce incepuse cu trei zile inainte acolo, in chilia sa goala.
[...]
Cand traiai pe pamant, mereu aveam probleme gandindu-ne cand sa ne intalnim. Acum aceasta problema s-a rezolvat. Ne spuneai: "Hristos si sfintii cei adormiti ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme in a ne intalni, ci in a dobandi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cand ne vorbesti.
[...]
PAGINI WEB:
Sa te rogi pentru mine
Era intins pe pat, istovit, cu ochii inchisi si cu gura pe jumatate deschisa, respirand cu greu. M-am infiorat. Am alungat insa repede aceasta imagine si mi-am lasat gandul sa zboare spre intalnirile noastre de neuitat in Kallisia, pe cand era tanar si putea sa paseasca singur si sa vorbeasca tare, intrerupandu-ma adesea, cu rasul sau sfant si fermecator. Incepusem sa plang si, pe cand ma intorceam sa plec, m-am intrebat in gand: "Ei, Parinte, unde s-au dus acele zile minunate?".In clipa aceea Parintele si-a ridicat putin mana si mi-a facut semn sa ma apropii. Am ingenunchiat si, cand mi-am apropiat urechia de gura sa, mi-a spus:
"Ei, unde sunt zilele de altadata? Iti amintesti cand eram bine si ne plimbam impreuna prin padure, iar tu imi spuneai problemele tale si eu te mangaiam duhovniceste?".
I-am raspuns incet: "Imi amintesc, Parinte". Si m-a inecat plansul. Parintele nu a mai vorbit. Doar si-a ridicat incet mana, mi-a cuprins capul si m-a mangaiat pe crestet. Indata ce-am putut rosti doua vorbe, i-am spus: "Parinte, vreau mult sa raman langa Sfintia voastra, dar sunteti foarte bolnav si nu vreau sa va obosesc si mai mult. Binecuvantati, Parinte!" I-am sarutat din nou mana si am plecat in graba, cu capul plecat, ca sa nu-mi vada vizitatorii lacrimile. A fost ultima noastra intalnire. Despartirea
La sfarsitul lui noiembrie 1991 am vizitat manastirea cu doi prieteni. Ne-au spus ca Parintele se afla la Muntele Athos si ca il asteptau sa se intoarca, indata ce s-ar fi simtit mai bine. Ne-am pregatit de plecare, insa in acea clipa am simtit o dorinta puternica sa intru in chilia Parintelui. Am luat binecuvantare de la maica Stareta si am deschis usa. Am simtit ca intru in altarul unei biserici.
 |
| Sursa foto |
Cutremurat, am iesit din chilie si abia am apucat sa le spun doua vorbe prietenilor mei, despre netarmurita mea iubire pentru Parintele Porfirie. Le-am spus ca nimeni in lumea aceasta, nici macar parintii mei si nimeni altcineva nu m-a iubit atat de adevarat, atat de curat si de sfant, precum Parintele. Am incercat sa le spun mai departe toate simtamintele ce-mi coplesisera sufletul ca o avalansa, insa nu am putut. Mi-au dat lacrimile. Pentru prima data plangeam cu suspine, inaintea chiliei sale goale, ca un copil mic, ramas orfan. De mute ori, cand lipsea, ma inchinasem in chilia sa, insa intotdeauna linisiti si vesel. Insa, in acea clipa speciala, am simtit ca primeam in taina raspunsul iubirii sfantului Parinte ce se pregatea de marea calatorie, ca primeam ultima "mangaiere duhovniceasca" pe care o dadea unui fiu duhovnicesc ce cuteza sa se apropie de el. Ca ne luam ramas bun unul de la celalalt. Nu puteam explica rational acest lucru, insa inima isi are propia ratiune, fiindca are propii ochi si propiile urechi pentru a auzi cele neauzite. L-a vazut si l-a auzit pe Parintele, ca si cum mi-ar fi stat alaturi, ca atunci cand imi spunea: "Ce minune! Trupurile departe, iar sufletele impreuna". Sufletul meu ii imbratisa cu drag sufletul, intr-un ultim si tainic ramas bun.
Am mai trait aceasta emotie si urmatoarele doua zile. A treia zi un prieten m-a sunat: "Ai aflat de Parintele?". Am intrebat: "Ce s-a intamplat?". Si imediat am ghicit raspunsul: "A plecat, a adormit ieri noapte si a fost inmormantat azi in zori". Am pus jos receptorul si mi-am ascuns fata inlacrimata in palme. Nu am inceput sa il jelesc, ci doar continuam priveghiul tacut, ce incepuse cu trei zile inainte acolo, in chilia sa goala.
In loc de epilog
Preacuvioase si iubitoare Parinte
[...]
Cand traiai pe pamant, mereu aveam probleme gandindu-ne cand sa ne intalnim. Acum aceasta problema s-a rezolvat. Ne spuneai: "Hristos si sfintii cei adormiti ne primesc cu drag la cele mai nepotrivite ore". Acum nu mai avem probleme in a ne intalni, ci in a dobandi auz duhovnicesc pentru a te putea auzi, atunci cand ne vorbesti.
[...]
PAGINI WEB:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu