Aud din ce în ce mai des o vorbă: nu mai sunt Sărbătorile cum
erau altă dată. Nemulţumirile se referă la pierderea bucuriei de a
sărbători, la lipsa de trăire autentică a Crăciunului, la diluarea
atmosferei de sărbătoare sau la contextul social apăsător în care ne
găsesc ele. Dar de ce se întâmplă aceasta? Cine ne răpeşte această
bucurie? Nu cumva noi înşine?!
Esenţa diluării bucuriei Sărbătorilor se regăseşte în
Evanghelia Duminicii ce a trecut. Este vorba de o pildă rostită de către
Hristos, numită Pilda celor poftiţi la cină. Amintirea ei chiar acum,
în preajma Sărbătorilor, are rostul de a ne atenţiona tocmai asupra
acestui fenomen. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până în adâncul inimii
noastre şi ne învaţă că bucuria Sărbătorilor o pierdem şi ne-o furăm
singuri.
1. Principala cauză pentru care nu mai simţim atmosfera de
sărbătoare o constituie necunoaşterea semnificaţiei Sărbătorilor. Ea
este aliatul deturnării de sens, aşa că tindem să înlocuim Sărbătorile
cu orice altceva. Mulţi au auzit astăzi de Hristos (un studiu recent
arăta că este cel mai cunoscut personaj din istorie), dar sunt destui
cei care nu cunosc cine a fost şi ce a făcut. Asta în vreme ce
pseudo-vedetele vremii sunt cunoscute până în cele mai mici amănunte ale
vieţii lor: ce mănâncă, unde dorm, cu cine se ceartă sau se împacă, ce
preferinţe au.
Din această ignoranţă se ajunge la petrecerea Crăciunului sub
diverse forme, care mai de care mai tentante sau inedite, care însă nu
mai au nimic cu esenţa Crăciunului: Naşterea lui Dumnezeu cu trup
(într-un viitor text vom aborda separat Crăciunul). Vedem cum în
ofertele de Sărbători, importanţa lui Hristos se diminuează până la
dispariţia totală. Avem Crăciun tradiţional sau modern, în club, la
mall, în locuri sau ţări exotice, oriunde şi oricum (important e să se
vândă), mai puţin cum trebuie: în spirit creştin, în Liturghie, în
Hristos. Mai mult, aud de situaţii în străinătate când autorităţile
chiar recomandă ca în spaţiul public să nu amintim de conotaţiile
creştine ale Crăciunului.
Însă toate aceste alternative la Crăciunul autentic sunt atât
de superficiale şi de iluzorii uneori, încât după ce le consumăm, ne dăm
seama că suntem goi în continuare. Aceasta deoarece fiinţa noastră nu
poate fi umplută de bucurie sfântă decât prin valori care înnobilează
sufletul şi dau sens vieţii, valorile divinităţii. Vrem, nu vrem,
sufletul nostru nu poate trăi superficial sau la comandă, după cum ni se
pare viaţa, la prima vedere. De aceea, cu cât vom refuza mai mult
aceste valori autentice ale sufletului, cu atât vom rata mai mult
bucuria Sărbătorilor.
2. Aşa ajungem la un alt substrat, mai profund, al lipsei de
trăire în Sărbători: atitudinile sufleteşti greşite în raport cu
Sărbătorile. Pilda de care am amintit ne lămureşte: Cina este
Sărbătoarea la care suntem chemaţi, invitaţii sunt iniţial aleşi de
organizator (Crăciunul este organizat de Însuşi Dumnezeu, Cel ce se
naşte şi om), dar refuzul acestora va determina extinderea invitaţiei
către toată lumea, indiferent de starea în care se află. Prin urmare,
Sărbătorile se adresează întregii umanităţi. Şi totuşi…ne intrigă
refuzul unor invitaţi.
În realitate, mulţi dintre cei ce se plâng de pierderea
bucuriei de Sărbători comit aceeaşi greşeală ca şi aceşti invitaţi. Este
vorba despre refuzul sensului autentic al Sărbătorii, înlocuirea lui cu
surogate. Refuzând invitaţia la cină, invitaţii pierd esenţialul:
comuniunea cu semenul, pe care nimic altceva nu-l poate suplini. Bucuria
unei mese în comun nu ar trebui să stea în mulţimea felurilor de
mâncare, ci în virtuţile sufleteşti pe care şi le împart mesenii. Aşa
apare rolul social al mesei, exprimat ideal prin termenul de agapă, care
derivă din grecescul „agápe”, care înseamnă iubire. Câţi dintre noi
însă mai vedem masa de Crăciun ca şi comuniune? Majoritatea discută mai
mult despre mâncarea de Crăciun, nu despre participarea la rugăciune,
comuniune, iubire. Astfel se amplifică dezastrul pierderii bucuriei
Sărbătorilor.
3. Dacă pătrundem şi mai adânc înţelesurile pildei amintite,
aflăm şi mai multe motive pentru care refuzăm autenticitatea şi o
înlocuim cu surogate. Motivele se regăsesc în străfundurile sufletului
nostru şi sunt grupate pe trei zone, asemenea situaţilor de refuz din
pildă.
Prima zonă este dată de simţul exacerbat al proprietăţii, care
produce stres, egoism şi individualism. Ori bucuria nu este niciodată
caracteristică celor ce trăiesc în griji, singuri şi egoişti. Ca o
confirmare, un interesant punct de vedere vine din zona psihologiei,
afirmând că suntem prea obosiţi şi stresaţi să ne mai bucurăm de
Crăciun. De altfel, legătura dintre psihologie şi teologie este mai mult
decât evidentă, atunci când vorbim de suflet. Mai putem remarca doar
frica de a nu pierde proprietăţile, poziţiile sociale, renumele etc. ,
caz în care se poate ajunge până la tensiuni şi conflicte interpersonale
ce pierd în totalitate orice posibilă atmosferă de sărbătoare.
A doua zonă este ceva mai controversată pentru că reprezintă
ataşamentul faţă simţurile noastre trupeşti, reprezentate de cele cinci
perechi de boi (aşa cum boii trag încărcătura preţioasă dintr-un car,
tot aşa simţurile sunt „motorul informaţional” al sufletului nostru).
Sigur că nu putem scăpa de simţuri, dar le putem educa. Greşeala constă
în trăirea senzorială a Sărbătorilor, căutarea plăcerilor prin simţuri.
Însă plăcerea nu poate produce bucurie niciodată, deoarece odată cu
încetarea stimulării simţurilor încetează şi plăcerea, iar lipsa de
plăcere provoacă mereu durere (am mai scris despre aceasta, nu insist).
Este o gravă eroare a considera că bucuria Sărbătorilor este
dată de stimularea simţurilor prin cele materiale deoarece când vor
înceta stimulii (Moş Crăciun, beculeţele, globuleţele, brazii,
mâncărurile, cadourile, plimbările, etc.) va dispărea imediat şi
bucuria. Din păcate, mulţi dintre contemporani au transformat
Sărbătorile exact în consumism material şi chiar sexual (ce caută
sexy-Crăciuniţele alături de ieslea lui Iisus???). Până şi colindele au
devenit kitsch, adică producţie comercială de serie. Ca să nu mai spun
că transformările obiceiului în consum şi ale consumului în obicei pot
obosi şi stresa suficient de mult fiinţa umană, încât Sărbătorile devin
mai mult pierzanie decât zidire.
A treia zonă este şi mai controversată. Este vorba ataşamentul
absolut faţă de valorile familiale. Deşi familia este primul pas spre
comuniunea universală, un mijloc de dobândire a virtuţii dragostei
universale (Taina Cununiei este cale a sfinţeniei) totuşi şi aici există
pericolul transformării ei în idol, în scop în sine. Ceea ce duce la o
formă paradoxală de „izolare în familie”, despre care se discută din ce
în ce mai des când vine vorba despre Sărbători.
Mulţi cred că Sărbătorile se consumă doar în familie, ceea ce
este total greşit, deoarece se deviază fie într-o izolare faţă de restul
societăţii, fie în deviere spirituală prin „cultul familiei”, din care,
iarăşi, Hristos este eliminat. Este şi motivul pentru care Ortodoxia nu
pune accent mai mult decât trebuie pe rolul familiei în societate. Deşi
este de origine divină, familia nu trebuie transformată într-un zeu
care îţi acaparează şi ultimele resurse. Iubirea este jertfă, niciodată
tortură.
Însă observ că aici se încearcă o reaşezare a lucrurilor, prin
deschiderea unor familii către semenii aflaţi în situaţii speciale:
orfani, săraci, însinguraţi etc. Este reafirmarea esenţei Crăciunului:
Hristos se naşte nu doar pentru tine şi familia ta, ci şi pentru semenul
tău aflat în suferinţă. Nu ne putem permite transformarea familiei
într-o „însingurare colectivă” (adică în loc de persoane însingurate să
avem familii însingurate).
Prin urmare, cu cât trăim mai puţin creştineşte Crăciunul, cu atât mai mult ni-l furăm singuri, pierzându-i bucuria.
Sursa: Doxologia: Eugen Tanasescu Cum ne furăm singuri Crăciunul
PAGINI WEB:
Predica in Duminica dinainte de Craciun, a Sfintilor Stramosi (Lc. XIV, 16-24)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu