Român Ortodox în Franța: Părintele Jozef van den Berg : "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese"

marți, 7 martie 2023

Părintele Jozef van den Berg : "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese"

Familia Ortodoxa: "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese" (I)

Coliba lui – cum am văzut doar la pustnici din Sfântul Munte: un scaun, o sobă, o măsuță plină de cărți și icoane. Când nu doarme pe scaun, întinde o cuvertură pe jos, dar lungimea colibei e mai mică decât înălțimea lui. Citind despre viața Părintelui Jozef, ne consolăm zicând: „El oricum e un om ieșit din comun. Eu nu aș putea face asta!”. De fapt, puțini sunt oamenii cu adevărat ieșiți din comun. Ce îi diferențiază pe ei de noi, cei mediocri, cei „căldicei”, e hotărârea lor ieșită din comun: „De azi, vreau să trăiesc! Am așteptat destul! Gata cu amânarea, cu somnolența, cu amorțeala! Hristoase, ajuta-mă să încep să merg spre Tine!”.

Doar așa, ca Părintele Jozef, Domnul ne poate ajuta să nu mai fim „actori ai lumii”, jucând după scenariile scrise de patimi și de propria noastră voie, ci să devenim „actori ai lui Dumnezeu”, adică oameni care să-și dorească un singur lucru: să afle voia lui Dumnezeu și să trăiască după ea. (Pr. Ciprian Grădinaru)

– Părinte Jozef, care este povestea vieții dumneavoastră?

– În primul rând, povestea mea e o poveste în care vedem câtă răbdare are Dragostea-Dumnezeu cu omul. El a pregătit povestea și apoi a adus-o la realitate. Domnul vrea mereu să ne spună ceva și așteaptă momentul prielnic, în care inima noastră Îl poate auzi, Îl poate primi. El m-a inspirat în ceea ce ceea ce scriam și jucam ca actor. E incredibil în ce măsură Se apleacă Dumnezeu asupra noastră!

Eu mi-am jucat mereu din inimă toate poveștile, fie ele întâmplări ale vieții, fie piesele pe care le-am scris, fără a ști că Dumnezeu era în spatele lor, inspirându-le. Sfântul Porfirie, duhovnicul meu, mi-a spus când ne-am întâlnit: „Jozef, tu crezi că lucrurile se întâmplă dintr-odată? Nu! Dumnezeu ți-a pregătit inima de foarte multă vreme!”. Așa că, într-o zi, L-am auzit pe Dumnezeu: „Jozef, Eu sunt aici. Nu mă mai aștepta, de vreme ce sunt deja aici!”. În clipa aceea am terminat cu teatrul, cu toată viața mea de până atunci. Am încetat să mai joc în povești inventate, ca să pot juca în povestea lui Dumnezeu, care este viața mea.

Dumnezeu este însăși Dragostea. Dumnezeu nu doar are dragostea, ci este Dragostea ! În clipa când m-a cercetat, mi-a atins inima ca Tată al meu, dar și ca Ziditor al meu. Mi-a dat să-L simt ca pe Cel ce m-a făcut și prin Care exist. Și atunci, prin această experiență, Dumnezeu m-a luat de pe scena mea, de pe scena lumii, ca să mă așeze pe scena Lui. A folosit teatrul ca să-mi poată spune: „Jozef, tu ai teatrul tău, dar teatrul Meu e lumea, e zidirea Mea”. Și astfel, într-o seară de 14 septembrie 1989, am spus publicului meu: „Când un om caută Adevărul, acel om este, de fapt, cel găsit de Altcineva. Asta mi s-a întâmplat mie: în Hristos mi s-a descoperit o realitate pe care nu o mai pot juca”. Și, de atunci, nu am mai putut juca în nici o piesă scrisă de om.

Toate întâmplările vieții, toate gândurile omului, toate intervențiile lui Dumnezeu sunt ca o țesătură. De-a lungul întregii mele vieți, intuitiv, fără să-mi dau seama, prin piesele pe care le realizam, puneam în scenă propria mea căutare a sensului vieții. Nu știam că Dumnezeu e lângă mine. Am jucat peste douăzeci de spectacole care, toate împreună, m-au condus într-un sfârșit la Dumnezeu, la întâlnirea cu El. Aș putea spune că El mi S-a revelat brusc în mijlocul drumului meu, al teatrului meu, foarte tainic, în chiar vestiarul meu de actor, în inima vieții mele. A apărut dintr-odată, mi-a atins inima într-un mod incredibil, în timp ce scriam o scrisoare…

„Am așteptat destul!”

Era o scrisoare pe care voiam să o folosesc pentru prima oară în piesa pe care o jucam. Piesa se numea „Am așteptat destul” ‒ era o replică la „Așteptându-l pe Godot” de Beckett, unde e vorba despre doi vagabonzi, Vladimir și Estragon, care stau lângă un copăcel și-l așteaptă pe un anume Godot. Godot le spusese că va veni, iar ei tot sperau să vină: „Când o să vină el, noi o să fim salvați”. Însă Beckett nu l-a lăsat să vină pe Godot– pe care mulți critici l-au înțeles ca fiind Dumnezeu (God, în engleză). În viziunea lui Beckett, Godot – Dumnezeu – nu vine și nu va veni niciodată, iar viața omului nu e decât o așteptare fără sens.

La momentul acela, mie mi se părea profundă piesa, pentru că avea multe straturi de înțelegere ‒ unul dintre vagabonzi vorbește la un moment dat despre Cruce și Hristos ‒, iar Dumnezeu s-a folosit de piesa aceasta pentru a-mi da sentimentul că „am așteptat destul”. În acele zile, fratele meu, Aloys, era pe moarte. Era medic și avea o tumoare la cap. Așa ca voiam să scriu ceva care să-l ajute pe Aloys, ceva pentru el, să-i dedic ceva, în semn de dragoste. Și atunci mi-a venit ideea asta: „Am așteptat destul, Beckett! Eu o să-l las pe Godot să vină în piesa mea!”. Așa am început să caut: cum pot să-l fac pe Godot să vină? Pe atunci nu aveam o viață creștină, eram interesat de filosofia orientală. Iar în filosofia orientală nu-L cauți pe Dumnezeu, ci, într-un fel, te cauți pe tine. După cum spune Buddha: „Tu ești Buddha”. Dacă în creștinism este vorba despre o relație între Dumnezeu și om, în budism se caută o relație a omului cu sine însuși.

Așa că, în piesa mea, personajul meu, vagabondul, devine Godot. Vagabondul își spune la un moment dat: „Eu sunt Godot, eu mă aștept pe mine însumi”. Și atunci se așează sub un copac înflorit – simbolul Raiului. Însă la reprezentația din seara anterioară, cum stăteam acolo, sub copac, m-am întrebat: „Oare lucrul ăsta e adevărat? Chiar stau sub copac, sau doar joc asta?”. Am simțit în inimă că înțelegerea mea nu era adevărată. Așa că mă frământam: cum să ajungă omul sub copac de-adevăratelea?

– Sau, altfel zis, cum să ajungă omul în Rai? De fapt, dumneavoastră căutați „Calea, Adevărul și Viața”…

– Da, încercam să fac totul real, pentru că voiam să-l invit pe fratele meu să vadă piesa și, prin ea, fără să-mi dau seama, căutam să născocesc o cale de mântuire pentru el. Pentru că Aloys îmi spusese: „Jozef, eu o să mor. Există vreun Dumnezeu? Există iertare?”. El îmi cerea ajutorul, ca să poată muri împăcat. Iar eu voiam să născocesc o soluție de mântuire, dar fără Dumnezeu. Adică să ajungi în Rai prin propriile strădanii, prin propriile puteri, desăvârșindu-te pe tine însuți.

Povestea în piesă era următoarea: un actor oarecare întâlnește pe cineva într-o cafenea care îi spune: „Am scris o piesă pentru tine. Trebuie să o joci. Vino în sala mea de teatru, eu o să-ți prezint piesa, iar apoi tu te hotărăști dacă o joci sau nu”. Actorul se prezintă la întâlnire la locul stabilit – o mică sală de teatru, foarte sărăcăcioasă, având doar douăsprezece scaune pentru spectatori. Undeva, sus, o fereastră luminată. În timp ce intră pe scenă, pe fundal se aude plânsul Maicii Domnului din opera Stabat Mater Dolorosa a lui Vivaldi. Nimeni de față. Așa că tânărul începe să vorbească cu – așa crede el – tehnicianul de lumini, căci la fereastră era lumină, deci cineva ar fi trebuit să fie acolo, sus. Așa că strigă: „Bună, e cineva acolo?”. Nimeni nu răspunde, dar muzica se oprește. „Mulțumesc că mi-ai dat un semn. Dar el (autorul) nu-i aici? Nu vine? Alo?” ‒ așa că începe să vorbească, de fapt, cu lumina: „De ce nu vorbești cu mine? Sunt aici!”. Apoi începe să se enerveze și-l insultă pe cel pe care îl crede responsabil cu lumina. În clipa aceea, toate luminile se sting, iar actorul rămâne în beznă. După o lungă pauză, zice: „Bine, domnule, iertați-mă că am fost așa de necioplit!”. Drept urmare, o nouă geană de lumină apare la fereastră.

„Tu joci în piesa Mea”

– Începutul rugăciunii este să te smerești puțin…

– Așa este. Începutul rugăciunii – despre asta scriam, fără să-mi dau seama atunci. Și am continuat piesa în așa fel, încât lumina începe să-i arate tânărului actor că există prin preajmă un scenariu al piesei, numai că el trebuie să-l caute. Înaintează întrebându-l mereu câte ceva pe „Domnul luminii” (îl putem numi așa pe cel pe care el îl credea tehnician de lumini): „Știi tu ce personaj trebuie să joc?”, „Știi tu unde mi-e costumul?”.

La un moment dat, găsește un costum într-un colț, înțelege că-i pentru el și, la finalul spectacolului, găsește și textul piesei: stă pe un scaun, iar scaunul începe să se înalțe, ca și cum ar urca la Cer, ca și cum tânărul ar muri. Brusc, scaunul se oprește și el se află între cer și pământ. Nu poate nici să urce mai sus, nici să coboare: e suspendat. Și, în momentul ăsta de mare disperare, strigă: „Ajutoooor!”. Atunci, de undeva, din întuneric, apare o hârtie și el zice: „Ah, în sfârșit, iată textul! Acum o să știu piesa! O să știu ce am de jucat!”. Așa că începe să citească. Primele cuvinte sunt: „Bună, e cineva acolo?”. Citește, de fapt, piesa pe care tocmai a jucat-o. Înțelegeți? În sfârșit, scaunul coboară și el găsește hainele scriitorului, pe care le îmbracă, deci el însuși devine scriitorul. Actorul joacă întâi rolul vagabondului și apoi găsește costumul lui Godot. Deci la final, actorul stă acolo îmbrăcat în hainele lui Godot, sub copacul înflorit. Dar eu nu eram mulțumit de acest final.

Asta era piesa, iar acum revin la scrisoare. După fiecare reprezentație, modificam piesa pe care o jucam, pentru că înțelegeam că nu era deplin, nu era adevărat ceea ce jucam. Dumnezeu mă întreba în inimă dacă eram sigur că asta e soluția. Și mi-a venit gândul să introduc această scrisoare – ca din partea Autorului piesei, „Domnul luminii”: „Dragă tinere, tu îmi pui atâtea întrebări, dar pot să-ți pun și eu una?”. Și mi-a venit să scriu mai departe: „De ce nu înțelegi că Eu nu pot veni, pentru că sunt deja aici?”. În timp ce scriam aceste cuvinte pe hârtie cu stiloul meu banal, deodată Dumnezeu m-a atins, m-a îmbrățișat pe dinăuntru cu dragostea Sa. Am simțit cum inima mi-a fost îmbrățișată de o dragoste pe care nu o cunoșteam: Dragostea lui Dumnezeu.

În clipa aceea, El mi-a descoperit și sensul întrebării pe care tocmai o scrisesem: „Asta e întrebarea mea pentru tine, Jozef. Tu joci în teatrul tău, crezi că scrii piesa ta, dar, de fapt, tu ești în teatrul Meu, joci în piesa Mea”. Așa a intrat Hristos în viața mea. Mi-a cercetat inima. A venit în vestiarul meu de actor de teatru.

– Adică Dumnezeu, așa cum i-a vorbit Apostolului Petru prin „pescuirea minunată”, fiindcă era pescar, dumneavoastră v-a vorbit pe limba pe care puteați s-o înțelegeți, adică prin teatru?

– Da, El știe exact unde suntem și cum se poate apropia de noi. El mi-a și arătat că trebuia să mă opresc din teatru. Pentru că, atunci când m-a cercetat, nu am înțeles că trebuia să mă opresc imediat din teatru, nu știam că era ultimul meu spectacol. Eu tocmai scrisesem două piese noi și e incredibil cum de a găsit exact ce trebuia ca să mă oprească. Pentru că eu nu eram în stare să mă opresc, niciodată nu m-aș fi putut lăsa de teatru. Îmi plăcea atât de mult și era singurul lucru la care mă pricepeam cât de cât. Însă deodată, pe neașteptate, s-a întâmplat ceva mai măreț decât tot ce trăisem până atunci: L-am întâlnit pe Dumnezeul meu! Și așa a început această relație minunată, în care m-a ajutat să înțeleg că El este autorul adevăratei mele piese.

La scurtă vreme după acest moment de cercetare a lui Dumnezeu, l-am sunat pe un prieten alături de care intrasem pentru prima oară în contact cu Ortodoxia (cu ocazia înmormântării unei prietene comune): „Serafim, treci pe la mine, trebuie să stăm de vorbă!”. „Da, vin acum!”, mi-a răspuns el. Auzise că m-am lăsat de teatru. Toți se întrebau ce se întâmplă cu mine. Așa că a venit și ne-am dus împreună la Maica Maria de la Mănăstirea ortodoxă din Asten. Și acolo am decis să mergem la Părintele Sofronie. Deci ne-am urcat imediat în mașină și am plecat. Convertirea mea s-a petrecut pe 14 septembrie, iar pe 27 septembrie eram deja la mănăstire la Essex!

A fost foarte rapid totul. Dar înăuntrul meu începuse lupta. Nu știam, dar vrăjmașul îmi dădea târcoale. Începeam să simt niște piedici pe care nu le mai avusesem până atunci. Și am stat de vorbă cu Părintele Sofronie, care mi-a spus un cuvânt foarte important: „Jozef, nimeni nu poate rămâne în dragostea lui Dumnezeu dacă nu trece prin poarta cea strâmtă a pocăinței”. A fost ca un trăsnet pentru mine: eu nu aveam nici o experiență, nu trăisem în Biserică, nu trăisem cu Dumnezeu, iar Părintele Sofronie îmi vorbea dintr-odată despre pocăință, fără de care nu poți rămâne cu Dumnezeu. Dintr-odată, Dumnezeu era acolo, dar eu ce am de făcut mai departe? Cum să-mi trăiesc viața?

M-am dus acasă și totul devenea din ce în ce mai greu, pentru că nu știam ce să fac în continuare. Vrăjmașul venea tot mai aproape, așa că am început să mă rog. Și mă rugam, mă rugam, mă rugam, dar totul se făcea din ce în ce mai greu. Și, într-adevăr, așa a venit și pocăința despre care îmi vorbise Părintele Sofronie: „Dumnezeul meu, cine sunt?”. Și nu am putut răspunde decât: „Jozef păcătosul”.

„Cel mai frumos dar de Crăciun”

– Aceasta este frământarea tuturor convertiților: ce facem după ce harul dintâi ne-a cercetat și apoi s-a retras? Cum ați depășit acest moment?

– A fost o luptă crâncenă. Pentru toată lumea a fost foarte greu: pentru soția mea, pentru familia mea, pentru toți prietenii mei. Mă frământam și mi-am dat seama că aveam nevoie de un duhovnic care să-mi spună concret ce să fac mai departe. Atunci cineva mi-a dat numărul de telefon al unei grecoaice, Ana Marinis, care lucra la Ambasada Greciei de la Paris și era fiică duhovnicească a Părintelui Porfirie. Am sunat-o, i-am spus povestea mea și mi-a zis: „Jozef, scrie o scrisoare în franceză pentru Părintele Porfirie și trimite-mi-o mie, pentru că o să merg acasă de Crăciun și o să ajung și la Părintele Porfirie. O să-i citesc scrisoarea ta atunci”. Pentru mine, asta era o șansă nemaipomenită. Așa că am scris scrisoarea asta cu multe poticniri, pentru că vrăjmașul îmi dădea mereu târcoale și mă încurca în toate. În plus, la noi în familie era o atmosferă foarte apăsătoare, lucrurile se schimbaseră complet. Am trimis în cele din urmă scrisoarea și apoi a trebuit să aștept, să aștept, să aștept…

Era ziua de Crăciun când, deodată, a sunat telefonul: era Ana. Plângea. Mi-a zis: „Jozef, am fost împreună cu soțul meu la Părintele Porfirie în după-amiaza asta. Și i-am zis: «Părinte, am o scrisoare de la un oarecare Jozef din Olanda, pot să v-o citesc?». El a zis: «Da, copilul meu»”. A început să i-o citească. El era așezat pe pat și a ascultat doar prima frază, după care a zis: «Oprește-te, știu! Ceea ce a trăit Jozef a fost de la Dumnezeu. Trebuie să-L urmeze, așa să-i spui. Iar dacă Îl urmează, o să știe ce are de făcut». Acesta a fost cuvântul Părintelui Porfirie. Dar a spus și că, dacă nu-L voi urma, voi intra într-o mare confuzie. Și, în cele din urmă, m-a invitat să vin la el.

Pentru mine, a fost cel mai frumos dar de Crăciun pe care mi-l puteam închipui! Toate îndoielile mi s-au risipit: acum eram încredințat că Dumnezeu era Cel care mă cercetase, că El chiar m-a chemat și că trebuia să urmez chemarea. Dar care chemare? Așa că am plecat numaidecât. Peste o săptămână eram la Atena. Pe 3 ianuarie l-am întâlnit pe Părintele Porfirie.

El stătea pe pat, eu am mers încet spre el, iar prietenii care m-au condus i-au zis: „Părinte, a venit Jozef”. Părintele era orb, mi-a atins fața cu mâna și apoi a început să-mi dea palme cu putere. Eu eram șocat, dar el nu era supărat, ci bucuros. Eu ziceam: „Părinte, Părinte!”. Și prietenii mi-au zis că Părintele a făcut asta nu din supărare, ci din dragoste. Era ca un nou botez, ca o regăsire, ca atunci când îți pierzi copilul și, când îl găsești, în loc să-l săruți, îi dai bătaie. Înțelegeți? Și apoi a vorbit foarte, foarte serios cu mine. Mi-a zis: „Ce ai trăit tu e asemenea experienței Sfântului Pavel pe drumul Damascului. De-acum trebuie să devii actor al lui Hristos. Trebuie să faci o lucrare pentru Dumnezeu. O să știi ce ai de făcut, dar trebuie să devii ortodox”. A fost foarte strict: „Trebuie să devii ortodox!”.

"Îmi vedea inima"

După aceea, am întâlnit o monahie, Porfiria, care îl cunoștea foarte bine pe Părintele Porfirie și mi-a zis: "Josef, dacă Părintele ți-a zis că trebuie să devii ortodox, atunci chiar trebuie să devii ortodox. Pentru că el nu a spus asta atât de ferm niciodată, nimănui! Dacă nu o faci, nu poți fi actor al lui Hristos!". Dar Părintele Porfirie nu mi-a zis ce înseamnă să fii actor al lui Hristos. Mi-a dat cuvântul acesta, m-a atins în adânc în inimă, dar în același timp eu eram nedumerit: "Doamne, ce înseamnă "actor al lui Hristos"? Doamne, ce să fac?". Nu vă puteți închipui ce înseamnă să auzi un astfel de cuvânt și apoi să-ți dai seama că nu știi ce înseamnă!

Si, deodată, Părintele Porfirie mi-a zis: "Josef, văd cum inima ta se clatină în credință". Era orb, dar îmi putea vedea inima. "Inima ta urcă și coboară...". Si mi-a luat mâna, mi-a luat pulsul și mi-a zis: "În clipa asta crezi...", apoi după o pauză, zâmbind, mi-a spus: "Iar acum, nu". El îmi putea vedea lupta, vedea cum vrăjmașul lupta neîncetat ca să mă facă să mă îndoiesc. Părintele Porfirie știa tot, era uimitor!

Vă spun o anecdotă: Profesorul Piperakis era traducătorul discuției noastre. Si, la un moment dat, Părintele îi spune: "Nu, nu asta a spus Josef acum!". Deci Părintele Porfirie înțelegea mai bine decât traducătorul ce vreau eu să spun, fără să știe franceză. Profesorului i-a venit să râdă, iar eu m-am minunat: cum putea ști?

Apoi Părintele Porfirie m-a trimis în Sfântul Munte, unde am stat trei săptămâni, după care m-am întors acasă cu această menire - să devin actor al lui Hristos. Dar îmi era foarte greu să înțeleg: ce înseamnă asta oare?

Familia Ortodoxa: "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese" (II)

Ce alt remediu mai bun putem găsi în fața îngrijorărilor și fricilor care ne cuprind când ne gândim la ce va mai urma în istoria lumii decât nădejdea în pronia lui Dumnezeu? Și, dacă nu știm cum să aducem acest lucru în concretul vieții noastre, ce-ar fi să începem prin a face distincția între nevoile reale ale vieții (de care Domnul a făgăduit că Se va îngriji, dacă noi vom căuta Împărăția Sa) și poftele noastre trecătoare?

În viața Părintelui Jozef am văzut o încredințare deplină în mâinile Domnului, Care i-a trimis mereu tot ce a avut nevoie, ținându-Și făgăduința (cf. Matei 19:29). A primit acest dar pentru că s-a predat prin desăvârșită ascultare în mâinile Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Porfirie care, dincolo de nenumăratele harisme și minuni pe care le săvârșea, nu căuta nimic pentru sine, ci se dăruia cu totul lui Dumnezeu și aproapelui. (Pr. Ciprian Grădinaru)

– Părinte Jozef, pentru rugăciunile duhovnicului dumneavoastră, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Domnul Însuși v-a învățat cea mai mare și importantă știință, aceea a dobândirii și păstrării harului. Vă rugăm să ne vorbiți despre această știință.

– După prima noastră întâlnire, Părintele Porfirie m-a trimis în Sfântul Munte, unde am stat trei săptămâni, după care m-am întors acasă cu ascultarea de a deveni „actor al lui Hristos”. Dar mi-a fost foarte greu să înțeleg ce înseamnă acest lucru. Părintele Porfirie mi-a zis: „Jozef, o să știi ce ai de făcut”. Numai că eu nu știam cum îmi va arăta Dumnezeu ce am de făcut: îmi va vorbi, îmi va trimite mesaje? Dar nu a fost așa, ci m-a îndrumat în chip tainic, iar taina aceasta a Lui am încercat să o deslușesc mereu. La fel ca în piesa „Am așteptat destul”, în care era acel tehnician de lumini care nu vorbea niciodată, ci dădea direcția spectacolului doar prin lumină.

De altfel, ori de câte ori ieșeam din gândul pe care Dumnezeu îl avea pentru mine, se făcea întuneric. Ca atunci când se înnorează și nu mai vezi soarele pe nicăieri. A trebuit să învăț asta. Iar când harul se retrage, chiar te poate răni, te poate răni în chip pedagogic, ca să te facă să înțelegi. Așa mi-am dat seama că singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să rămânem mereu în voia Lui. Dacă ești în voia Lui, atunci El este cu tine. Și nu-ți mai este teamă, poți avea încredere, pentru că Îl simți: „Eu sunt cu tine”. Îl simți înăuntrul tău, în chip tainic, ca și cum te-ar ține de mână. Dar când îți dă drumul la mână, te simți singur. Doar El te poate îndruma; altfel, dacă urmezi minții tale, părerilor tale, o să rătăcești. Pentru că, atunci când îți urmezi gândurile, vrăjmașul va veni și te va conduce în direcția greșită. Când însă harul e cu tine, ești în siguranță, poți fi liniștit. Îmi este greu să vorbesc mai multe despre aceste lucruri, deoarece sunt foarte intime. Și a spune că am înțeles cum se dobândește harul e deja delicat. Sfântul Porfirie vorbește foarte deschis despre darurile sale, nu le ascunde, pentru că este smerit; noi însă trebuie să le ascundem, ca să nu ne mândrim.

Așadar, am început să caut să aflu voia lui Dumnezeu: „Bine, o să fac tot ce vrei Tu, numai spune-mi care este voia Ta!”. În acel moment, din ce înțelegeam eu, a fi actor al lui Hristos însemna să joc din nou, însă pentru Hristos, să joc ceva despre Hristos sau despre Biserică, dar să joc la teatru. Așa că, pentru că aveam nevoie și de suport financiar – trăiam într-o casă mare și frumoasă, dar nu mai aveam bani să o întreținem –, am început să scriu o piesă pentru copii pe care am numit-o „Lumea cu susul în jos”. Dar, din momentul în care am decis să joc din nou, Dumnezeu m-a părăsit. Și mi s-a întâmplat ce-mi spusese Părintele Porfirie: „Jozef, dacă nu-L urmezi pe Hristos, vei trăi o mare confuzie, vei intra în întuneric”. A fost cea mai grea perioadă din viața mea. Dumnezeu chiar mă părăsise.

„Nu vei juca piesa, ci o vei trăi!”

– Mi se pare minunat că, în deznădejdea pe care o trăiați, ați procedat așa cum învață Părinții ‒ nu v-ați reîntors la teatru zicând: „Doar mi s-a părut că mi-a vorbit Dumnezeu”, nu v-ați dus nici să vă întâlniți cu prietenii, nu v-ați uitat nici la televizor, ca să vă abateți mintea către altceva, ci ați continuat să vă rugați.

– Domnul m-a îndrumat. Dar eram atât de rece lăuntric, că nu vă puteți imagina! Ajunsesem ca un nebun și nu știam ce să fac! Dumnezeu chiar voia să nu mai joc, să nu mă mai întorc la teatru. Mă voia, dar nu în teatru, așa că a blocat calea asta. Nu mai puteam dormi. Săptămâni la rând nu am mai putut dormi, nici un minut! Aproape că mi-am pierdut mințile. Se vânduseră toate biletele pentru acest spectacol, 40.000 de bilete, iar eu nu aveam nimic, nici un text, nu reușeam să scriu nici un rând! Dumnezeu chiar nu voia să fac piesa asta. Într-un final, a trebuit să mă internez într-o clinică, unde am stat cinci săptămâni. Spectacolul s-a anulat, toate biletele au fost rambursate. Domnul a fost foarte categoric cu mine.

În sfârșit, când am ieșit din clinică, m-am întors acasă și mi-a revenit liniștea: se întorsese harul! Mă minunam că încă mai trăiam, că încă mai eram acolo. Dar tot nu pricepusem. Așa că am început să scriu o altă piesă, „Întâlnirea”, în care voiam să vorbesc despre întâlnirea omului cu Dumnezeu. Am scris această piesă în Sfântul Munte, apoi m-am întors acasă, însă piesa nu a fost jucată niciodată, pentru că Dumnezeu mi-a arătat, la un moment dat: „Jozef, nu o vei juca, ci o vei trăi!”. Așa că, în final, am simțit în inima mea că voia lui Dumnezeu pentru mine era să las toate: soția, copiii, casa, cariera… Mi-am luat doar bicicleta mea albă, cu care jucam în spectacole, și-am plecat. Teatrul meu chiar devenea realitate, pentru că, într-una din piesele pe care le-am scris, un bărbat își ia bicicleta și pleacă în deșert! Ajuns aici, în satul în care ne aflăm acum, unde locuiesc de 31 de ani, am făcut pană. Am zis: „Doamne, abia am pornit la drum și deja am făcut pană!”.

În clipa aceea nu am realizat, dar trăiam exact ce scrisesem cu mulți ani înainte: personajul din piesă, odată ajuns în deșert, face pană. Părintele Porfirie îmi dăduse acel cuvânt: „O să știi ce ai de făcut”. Și primul lucru care mi s-a întâmplat când am hotărât să plec de acasă pentru a-L găsi pe Hristos a fost că bicicleta mea a făcut pană, ca în spectacolul meu! Îndrăznesc să spun că El chiar pregătise totul, până în cele mai mici detalii. Domnul e uimitor în atotștiința Sa, le rânduiește pe toate, le așează în chip atât de tainic, încât ne uimim când Îi înțelegem pronia.

Așa că nu am putut merge mai departe. Nu aveam bani să-mi repar bicicleta și a trebuit să cer găzduire la o cunoștință din sat. Am rămas câteva săptămâni în grădina acelei cunoștințe, rugându-mă să aflu care este voia lui Dumnezeu pentru mine. Chiar și după ce mi-am reparat bicicleta, ori de câte ori încercam să plec din satul acesta, simțeam că Dumnezeu nu-mi mai răspunde, nu-mi arată nici o cale pe care să apuc. Rugându-mă, frământându-mă, am început să înțeleg că Dumnezeu s-a folosit de teatrul meu spre a-mi spune ce am de făcut, dar în felul Său. Începeam să mă dumiresc, să pricep că Dumnezeu mi-a arătat dinainte totul în chip simbolic.

„Asta e pustia ta!”

Când ne-am întâlnit azi, m-ați întrebat de ce am luat cufărul de teatru cu mine, aici, la coliba mea. Vă răspund acum. Am avut un spectacol care se numea „Mama și nebunul”. La un moment dat, e o scenă în care un om îmbrăcat ca un monah merge prin lume cu un cufăr după el. Când am înțeles că Dumnezeu are un plan și s-a folosit de teatrul meu pentru a-mi spune ce să fac, am decis să duc bicicleta înapoi și să-mi iau cufărul. M-am dus acasă, am luat cufărul și l-am târât după mine până în satul acesta, cerând iar găzduire aceleiași cunoștințe. Cufărul avea niște rotițe și mergeam cu el pe stradă, vorbind cu Dumnezeu: „Doamne, sunt pe stradă, Doamne!”. Arătam ca un nebun. Toți mă priveau pe geam cu uimire, să vadă ce fac. Și-am înțeles deodată că, pentru cine mă vedea, eu eram „nebunul” – de data asta însă nu nebunul din piesă, ci nebunul din realitate! Și, în timp ce făceam acest lucru, în mine era pace. Îl simțeam pe Dumnezeu. El era cu mine, așa că am zis: „Bine, Doamne, voi face orice-mi vei spune!”. Apoi, am încercat să aflu ce am de făcut cu acel cufăr. Mi-am zis: „Personajul din piesa mea merge prin lume cu cufărul, așa că o să fac și eu la fel. O să pun o cruce mare pe cufăr, o să-mi fie ca o bisericuță, și o să merg prin lume cu bisericuța după mine, devenind nebun pentru Hristos. Dorm în cufăr sau văd eu ce fac”.

Doar că, după ce m-am pregătit de călătorie, când am vrut sa plec, am simțit iarăși că am rămas singur: Domnul nu mă mai însoțea, nu-mi mai arăta ce să fac mai departe, încotro să apuc. Am încercat de câteva ori să plec, dar în final am înțeles, rugându-mă, că trebuie să merg în piața din centrul satului, unde era o magazie de biciclete, și să rămân acolo. Așa că pe 1 august, când Biserica pomenește procesiunea Sfintei Cruci din Constantinopol, mi-am început propria procesiune cu Sfânta Cruce, dar într-un singur loc. Am început să înțeleg: „Nu, Jozef, nu trebuie să părăsești acest sat. Asta e pustia ta și aici trebuie să trăiești!”. Am simțit că Dumnezeu a binecuvântat gândul acesta și atunci am rămas în magazia de biciclete, având cu mine doar cufărul și un scăunel. Nu aveam nici un ban, nimic! Doar cufărul și icoana lui Hristos și a Maicii Domnului.

A fost o perioadă foarte frumoasă. După cinci zile fără mâncare, fără apă, am zis: „Doamne, Tu știi că nu am nimic, nici bani, nici mâncare, nici apă, dar e bine, sunt aici”. Și, după cinci zile, o doamnă m-a văzut și m-a întrebat: „Ce faci aici?”. „Stau”. „Și ce mănânci?”. „Nimic. Nu am nimic”. „Nu ai nimic? O, Doamne, nu e posibil! Trebuie să-ți aduc ceva”. Și mi-a adus o ladă cu mâncare! Din ziua aceea am avut mereu mâncare, Dumnezeu mi-a trimis tot timpul prin câte cineva tot ce aveam nevoie.

Desigur, acesta este doar aspectul practic al vieții: vezi că Dumnezeu te-a cercetat, iar apoi El îți deschide calea Sa și-ți arată că poartă grijă de toate. Îți dă să mănânci, să bei, să te îmbraci, așa cum spune în Evanghelii (cf. Matei 6:25-33). Dar, în același timp, trebuie să găsești un mod de a lucra împreună cu El. Să I te predai cu adevărat, să I te încredințezi cu totul, să lași totul în mâinile Lui! Trebuie să ai încredere deplină în Dumnezeu.

„Smerenia este un dar”

– În viață trebuie să luăm multe decizii. Se întâmplă însă ca, la un moment dat, să ne îndoim că am făcut alegerea bună: soț, profesie, mutare într-un anumit loc… Ce să facem în astfel de situații?

– Dumnezeu ne este așa de credincios, este așa de adevărat încât, atunci când Îl întrebi smerit, nu va îngădui să rătăcești. Asta este dragostea Lui. Desigur că nu-i întotdeauna foarte ușor, e o căutare continuă, o rugăciune neîncetată. Așa a fost cu mine când a trebuit să-mi părăsesc familia, ori când a trebuit să părăsesc magazia de biciclete și să vin în acest loc.

Într-adevăr, nu poți fără Dumnezeu, nu poți. Știu din experiență. El a promis că ne va învăța, că va fi pururea cu noi (cf. Matei 28:20). Atitudinea cea mai importantă este, bineînțeles, smerenia. Bine, e adevărat că nu pot spune: „Hai să mă smeresc!”, și imediat să ajung smerit. Dar trebuie să ne străduim mereu să fim smeriți. Doar Dumnezeu ne poate da smerenie, pentru că smerenia este un dar. Dumnezeu lucrează în inima noastră, în viața noastră, ne învață, ne călăuzește. În primul rând, poți trece prin greutăți pe care El le îngăduie. În al doilea rând, în momentul în care ne mândrim, încep greutățile ‒ or, ele aduc smerenie!

La fel se întâmplă și când ieșim din ascultare: până nu ne smerim, până nu ne pocăim, harul nu revine. Părintele Porfirie, cel care m-a născut în Hristos (cf. Galateni 4:19), mi-a zis: „Trebuie să devii actor al lui Hristos și o să știi ce ai de făcut”. Și m-am străduit să fac ascultare de acel cuvânt. Însă amintiți-vă de întunericul ce m-a cuprins atunci când am înțeles greșit cuvântul pe care mi l-a dat! Harul a revenit abia atunci când, după multă suferință și rugăciune, am înțeles care era, de fapt, ascultarea mea, ce a vrut să-mi spună Hristos prin Părintele Porfirie. Abia atunci am început să înțeleg că „actorul lui Hristos” nu mai poate fi actor pentru oameni. Cel puțin în ce mă privește. Asta este chemarea mea, nu pot să urmez o altă cale decât aceasta.

– Cum v-a ajutat rugăciunea să rămâneți pe calea pe care ați ales-o, trăind aici vreme de treizeci și unu de ani?

– Dumnezeu este dragoste și ne învață totul prin dragostea Sa. Părintele Porfirie zicea că Dumnezeu ne va învăța cum să ne rugăm, dar trebuie să ne rugăm cu dragoste, cu smerenie, cu blândețe și fără cereri. În primul rând, imediat după ce păcătuim, să zicem: „Iartă-mă, Dumnezeule, vino mai aproape de mine!”. Apoi, ca să putem înainta în rugăciune, este foarte important să nu avem gânduri rele, să nu avem gânduri de mânie. Te poți ruga cum vrei tu, dar, dacă ai gânduri rele, Dumnezeu se retrage. El este tot acolo, dar privește de la distanță. Din momentul în care zici: „Doamne, iartă-mă!”, El Se apropie iarăși. E așa o taină! Dumnezeu ne iubește atât de mult! Când ți-e greu și înțelegi că ești neputincios, Domnul deja se apropie de tine. Și, dacă Îl chemi, situația sau starea care părea de netrecut dispare sau se preschimbă. Rugăciunea e un dar de la Dumnezeu, trebuie să o lucrăm cu smerenie și El va veni. În felul Lui propriu, Domnul te va însoți.

Un alt lucru foarte important pe care trebuie să-l înțelegem este că rugăciunea mea este și căutarea mea! Adică Dumnezeu îmi cere să fac ceva pentru El, iar eu trebuie să aflu cum să împlinesc acel lucru. Nu-I pot spune ca unui șofer de autobuz: „Doamne, trezește-mă când am ajuns la destinație, când lucrul pe care îl aveam de făcut s-a săvârșit!”. Trebuie să lupți, să fii mereu atent, să-L dorești pe Dumnezeu clipă de clipă. În viața mea așa a fost, Dumnezeu m-a chemat dintr-odată prin dragostea Sa, și apoi m-a însoțit pas cu pas. La început mă rugam cu toate rugăciunile, dar încetul cu încetul felul meu de-a mă ruga s-a schimbat și a devenit o singură rugăciune: Rugăciunea lui Iisus. În plus, mai este și rugăciunea către Maica Domnului ‒ mă rog mult ei și rugăciunea către ea este o mare taină.

Metanierul este o altă taină. În rugăciune, cuvintele sunt importante, desigur, sunt purtătoare de duh și de înțelepciune, însă, la un moment dat, rugăciunea o poți trăi și fără cuvinte. Ca atunci când îi spui soției tale că o iubești, pronunțând cuvintele „Te iubesc”. Însă, când o privești cu dragoste, îi poți spune și fără cuvinte că o iubești. Dar și aceasta este o taină, din mila lui Dumnezeu. Duhul Însuși Se roagă în noi (Romani 8:26). Ar trebui să ne oprim aici, să avem grijă la ce spunem despre rugăciune, pentru că poate deveni o dezvăluire prea intimă; e atât de delicat! Ziceau și Părinții că trebuie să nu lași ușa deschisă la cuptor, altfel iese toată căldura. Așa și cu cele intime dintre tine și Dumnezeu: riști să te trezești golit dacă dezvălui prea multe. …

"Dumnezeu este incredibil de creativ"

- Părinte, mă gândesc la piesa dumneavoastră cu bărbatul, bicicleta și deșertul, și mi se pare că întreaga lume se preface într-un deșert, într-o pustie. Omenirea întreagă face pană din toate părțile - nu e doar un cauciuc, ca la bicicleta dumneavoastră, ci totul se destramă, la nivel personal, la nivel relațional, până și în ce privește celebrul "confort occidental". Ce șanse are omul de astăzi să iasă biruitor din pustiul acestor vremuri - pustiu lăuntric și exterior, în care se trezește captiv?

- Am sentimentul că trăim într-o vreme foarte importantă pentru întreaga lume. Cred că Dumnezeu are un plan, ne pregătește ceva și știa dinainte ce urma să se întâmple. De fapt, metaforic vorbind, eu am jucat deja piesa asta. În multe din spectacolele mele se întâmpla ce se întâmplă acum în viața mea și în lume. Văd cum, în chip tainic, Dumnezeu m-a inspirat să scriu niște piese-alegorii ale unor evenimente personale și istorice care și-au găsit și își găsesc împlinirea peste ani. Legat de întrebarea dumneavoastră: am avut un spectacol în care vaporul cu numele "Siguranța" se scufundă, iar personajul pe care îl interpretam sare în valuri ținându-și cufărul în brațe, spre a-și salva familia, adică mai multe marionete aflate în acel cufăr. După furtună, ajunge la mal. Ca Iona, și el a naufragiat, doar că în spectacolul meu omul ajunge singur, nu e adus de chit. Si, odată ajuns la mal, vrea să scrie o poveste de dragoste. Zice că de mâine va scrie, dar nu găsește niciodată momentul în care să înceapă, așa că spune mereu că mâine va începe.

În fine, nimic nu e întâmplător, totul este țesătura lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vrea să ne spună ceva, pentru că știe că noi n-am asculta dacă ne-ar spune limpede, ne propune o ghicitoare, și atunci ne trezește interesul. Iarăși mă uit la viața mea: locuiam într-o magazie de biciclete cu un cufăr. Întrebarea aparent logică: "De ce faci asta? E o nebunie!". Dar, din perspectiva lui Dumnezeu, era doar începutul unei povești. Așa e și cu vremurile noastre: Dumnezeu e incredibil de creativ. Chiar și în vremurile acestea, chiar și în perspectiva unui război, a unei crize, tuturor celor care Îi vor urma chemarea, Dumnezeu leva oferi soluții.

Familia Ortodoxa: "Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese" (III)

Om al lui Dumnezeu este cel care devine asemănător cu El, în care putem vedea roada Duhului (cf. Galateni 5:22): dragostea, bucuria, pacea… Om al lui Dumnezeu este cel care iubește întreaga lume și se roagă pentru toți, dar care nu acceptă compromisuri de la adevărul Bisericii de dragul unor părelnice apropieri omenești. Omul lui Dumnezeu este ferm în rostirea adevărului, dar fără să insulte pe nimeni, fără zelotismul sângelui înfierbântat. Om al lui Dumnezeu este cel care știe că lupta omului este de a birui, prin harul lui Dumnezeu, frica de moarte, și nu se înspăimântă de virusuri, crize economice sau războaie.

Contemporani cu noi, acești oameni ne vor fi judecători în Ziua Judecății, căci au trăit printre noi, și nu vom mai putea pretexta că „am trăit în veacul necredinței”, ori că am fost căsătoriți sau nu, bogați sau săraci… (Părintele Ciprian Grădinaru)

– Părinte Jozef, cum putem ieși din criza profundă prin care trece omenirea astăzi?

– Cred că lumea se îndreaptă într-o direcție din care numai Dumnezeu o mai poate salva. Dar cred că ne va salva ca pe Noe în Arcă. Noe a fost salvat în Arcă doar el cu familia lui și toate animalele, dar omenirea a fost distrusă. Acum, Arca lui Noe este Biserica. Trebuie să o facem adevărată, adică oamenii de lângă noi să simtă ce e Biserica, să înțeleagă că Biserica este vie, și pentru asta e nevoie ca fiecare dintre noi să devenim „actori” în „piesa” Lui, adică să fim mădulare vii ale Bisericii.

Dumnezeu știe foarte bine ce are să se întâmple, așa că trebuie să ofere, celor ce vor vrea, o ieșire. Atunci când am simțit chemarea de-a lăsa totul și a mă face monah m-am simțit, de fapt, ca un tânăr care primește o scrisoare de mobilizare. Țara e în război, iar el este chemat să devină soldat, însă soldatul e mobilizat să lupte pentru copiii săi, pentru familia sa, nu luptă pentru sine însuși. Atunci când Dumnezeu îl cheamă pe un om să-și lase familia ca să se facă monah, acest lucru este pentru însăși familia lui. Niciodată nu e ceva doar între mine și Dumnezeu: „O, cât Îl iubesc pe Dumnezeu! Gata, nu mai am nevoie de familia mea!”. Nu! Dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, o faci pentru întreaga omenire.

Vedeți, în acest moment al istoriei poate că nu mai există nici o soluție omenească. Cine poate să rezolve situația din lume? Ea nu poate decât să se agraveze. Nu mai putem face nimic prin discuții sau negocieri. Însă dacă ne smerim, Dumnezeu poate interveni, poate face ceva. Sfântul Siluan a zis: „Dacă harul nu mai poate rămâne în oameni, atunci se vor întâmpla lucruri cumplite”. Deci „lucruri cumplite” ‒ și nimeni nu poate preveni asta, nimeni, nici o armată, nici o avere, nici o putere, nimeni nu poate, pentru că vrăjmașul are drepturi asupra noastră. Prin mândria noastră, prin patimile noastre L-am părăsit pe Dumnezeu și i-am dat diavolului putere asupra noastră. Dar Dumnezeu este Dragostea adevărată, Adevărul și Libertatea – acestea sunt armele lui Dumnezeu.

Am încredințarea că Dumnezeu are un plan pentru toată omenirea. Cred că va face ca dintr-odată să apară unele lucruri pe care nu ni le putem imagina, doar că El chiar va fi acolo, cum a fost și în cabina mea de actor. Eu sunt un om mic, desigur, și voi fi întotdeauna mic, dar eram în cabina mea când am scris acele cuvinte: „De ce nu poți înțelege că nu pot veni, pentru că sunt deja aici?” ‒ și, în timp ce scriam asta, El m-a atins: „Jozef!”, „Doamne!”. A folosit întrebarea din piesa mea pentru mine, s-a folosit de tot acel context pentru a-mi putea spune: „Jozef, Eu sunt Ziditorul tău. Tu ai păpușile tale, dar tu ești actor în piesa Mea”. A venit la mine și m-a chemat: „Jozef, vino! Tot ce ai tu mai scump trebuie să dai înapoi mării”. Și atunci am plecat pe stradă cu cufărul. E ca un basm, jucat cu tot felul de cadre: „Vino, Jozef! Acum poți să faci de-adevăratelea ceea ce ai jucat!”. E incredibil!

Noi, ca omenire, am ajuns într-un impas. Nu mai suntem la început. Începutul a fost Adam, dar adevăratul început este Cincizecimea. Dacă creștinismul are acum două mii de ani, câți ani va mai dura, oare?

„Pe Cruce Îl întâlnim pe Hristos”

– Cu toate acestea, oamenii aleg în continuare egoismul, minciuna și robia…

– De aceea, Hristos vine în lume ‒ și vedem unde vine: El vine la Cruce. Eu I-am spus Domnului: „Dumnezeul meu, Tu, pe Cruce? Nu se poate!” „Ba da, Jozef, așa se cuvine!” „Nu!” „Ba da. E nevoie de Cruce, pentru că Crucea este întâlnirea dintre Dragoste și Adevăr”. Pe Cruce Îl întâlnim pe Hristos, și așa ne mântuiește.

În ce mă privește, cred că va veni un moment în care și copiii mei vor înțelege că este adevărat ceea ce am făcut. Pentru mine ar fi minunat să înțeleagă că ceea ce am făcut eu a fost și pentru ei. Dar acum ei nu pot înțelege, iar eu nu le pot explica. Am încercat de câteva ori, dar nu am reușit. E ca și cu Avraam – nu că m-aș compara eu cu el! Trebuia să-și jertfească fiul, dar, pentru că el a fost hotărât să-l jertfească, Dumnezeu i-a socotit deja gândul ca pe o faptă și i-a zis: „Tu vei deveni părintele multor oameni” (cf. Facere 17:5). Același lucru este prezent și aici, în alt mod ‒ căci Jertfa este Hristos. Unii și-ar fi dorit un Hristos Care să nu Se fi jertfit, care să fi venit ca Împărat și să conducă lumea, dar faptul că a murit pentru noi e un lucru incredibil!

Și chiar S-a rugat Tatălui: „Tată, depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu” (Marcu 14:36). Putem să ne întrebăm de ce a făcut-o, pentru că El știa că oricum avea să Se urce pe Cruce. Am înțeles acest lucru de la Cuviosul Sofronie, care se întreabă de ce s-a temut Hristos atât de mult, încât sudoarea Lui Îi era ca sângele – doar El era Împăratul! Înțeleg de aici că întunericul este o adevărată amenințare, nu ne putem juca cu el; vrăjmașul e cât se poate de real. Părintele Iustin din Germania spunea că, atunci când întâlnești diavolul pe stradă și-l privești, imediat îți trage una drept în față, cât de tare poate. Și tu cazi și nu știi ce ți s-a întâmplat, te ridici și te întrebi de ce. Fără nici un avertisment, fără nici o regulă! Și Hristos a simțit asta, că vrăjmașul își punea asupra Lui toată forța întunericului ca să-L facă să refuze Crucea. Și, dacă Hristos a trebuit să treacă prin asta, atunci și noi trebuie să trecem prin asta. Acesta este iadul. Dar El a fost singur. A făcut asta pentru noi. A trebuit să simtă și părăsirea lui Dumnezeu. Este incredibil!

Sfântul Serafim din Sarov a spus că, la sfârșitul vremurilor, toți creștinii vor simți această părăsire, la fel cum a simțit-o Hristos în Ghetsimani. Toți o vor simți, nimeni nu poate scăpa. E ca și cum soarele va apune de tot și vei spune: „Nu mai văd nimic!”. Nu mai ai nimic în tine în care să te poți încrede. Vei fi complet singur și, în această singurătate, El te va cuprinde în brațe pe neașteptate, iar tu vei ști: „Eu exist doar prin Tine!”. E ca și cum vezi soarele pe cer și apoi soarele dispare cu totul, se face noapte, și chiar mai întuneric decât noaptea și, în acest întuneric, El apare. Așa încât nu avem nimic în noi în care să ne putem încrede. Pentru că tu ești zidire, trebuie să pricepi că tot ce ai este pentru că El îți dăruiește.

„Trebuie să fim în Rai încă de aici”

– Cum să ne pregătim pentru moarte, pentru plecarea la Domnul?

– Pentru plecarea adevărată? Trebuie să fim în Rai încă de aici! Nu poți spune: „Acum nu sunt în Rai, nu sunt cu Dumnezeu, dar când voi muri voi fi cu Dumnezeu”. E cam ciudat, pentru că Hristos a spus: „Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21). Deci Dumnezeu știe ce ne dă acum și ce ne va da mai târziu, dar trebuie să fim cu Dumnezeu deja înainte de moarte. Trebuie să simți cumva că El te-a iertat, să ai o liniște, să nu-ți fie teamă. După cum spunea Sfântul Sofronie: „Nu mă lua din viață pe neașteptate, ci dă-mi vreme de pregătire pentru întâlnirea cu Tine”. Nu putem decât să ne rugăm și să căutăm smerenia și pocăința, iar Dumnezeu se va îngriji de asta. Noi trebuie să fim în Biserică, dar nu oricum, ci să fim mădulare vii.

Eram catolic, dar Dumnezeu mi-a spus, prin Sfântul Porfirie: „Trebuie să devii ortodox”. De aici înțeleg că, dacă Dumnezeu mi-a spus mie asta, atunci acesta este gândul lui Dumnezeu pentru toți catolicii: să devină ortodocși. Și cred că acesta va fi mesajul Lui în anii care vin. Vrea să spună lumii: „Deveniți ortodocși!” ‒ nu doar eterodocșilor, ci și celor care au primit botezul ortodox: trebuie să devenim ortodocși adevărați! Pentru că e foarte greu să fii cu adevărat ortodox. Dacă nu trăiești în Biserică, dacă nu ai cugetul ei, dacă crezi că există mai multe adevăruri, atunci nu ești ortodox. Chiar cred că Dumnezeu va descoperi că ecumenismul nu este de la El.

Noi ar trebui să fim așa de bucuroși, de recunoscători că suntem în Biserică și avem Adevărul! Desigur, va deveni tot mai greu de văzut unde este Adevărul, pentru că sunt atâtea „biserici” și atâtea credințe! Dar Adevărul este unul singur. Celelalte sunt doar păreri, iar adevărurile nu pot trăi împreună cu părerile. Părerea poate spune: „Bine, tu ești adevărul. Dar și eu voi deveni adevăr”. Dacă Adevărul spune: „Bine, așa este!” ‒ atunci, dacă primești părerea, devii părere. E foarte simplu. Și cred că tot Dumnezeu va găsi o cale nouă, ca dintr-odată să-Și cheme copiii. Sunt optimist. Dumnezeu nu ne va lăsa. Sfânta Împărtășanie e singurul medicament de care avem nevoie. Dacă ai totul afară de asta, nu ai nimic. Dar dacă ai doar asta și nimic altceva, atunci ai totul. Este adevărul adevărat.

O să vă mai povestesc ceva din viața mea: al treilea spectacol pe care l-am scris a fost „Mama și nebunul”. Este vorba despre o mămică ce trăia într-un copac, care era copacul vieții, și avea niște păpușele pe care le hrănea. Primele cuvinte ale mamei sunt: „Micuților, e timpul! A sosit vremea ca mama să vă cântărească! Trebuie să știu dacă ați mâncat bine!”. Asta e prima frază și chiar cred că acest moment va veni pentru lume, când Mama-Biserică va zice: „Micuților, e timpul! Să vedem dacă ați mâncat bine!”. Orice va spune ea, va vorbi în așa fel încât toți vor înțelege.

Și cred că Sfântul Siluan va primi răspuns de la Dumnezeu pentru rugăciunea sa: „Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta”. El s-a rugat pentru ziua de astăzi, s-a rugat pentru întregul Adam cu atât de multă dragoste și lacrimi, așa cum tu, pentru tine însuți, nu te poți ruga. Și tot el a zis: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ajute pe mine, El te insuflă pe tine ca să te rogi pentru mine”. Așa lucrează Dumnezeu: are nevoie de „cablu”, ca la electricitate. Are nevoie de unitatea noastră, are nevoie „să fim una” (cf. Ioan 17:21), așa cum Sfânta Treime este Una. Nu poți să fii tată pur și simplu, îți trebuie un fiu. La fel, nu poți spune: „Sunt fiu!” fără să ai un tată. Aceasta e dragostea. E ca un sărut: nu te poți săruta singur.

„Dacă părăsești dragostea, părăsești crucea”

– Ați personificat foarte inspirat întâlnirea dintre adevăr și părere. Părerea spune: „Așa cred eu” ‒ iar dacă adevărul răspunde: „Poate că ai dreptate”, atunci el însuși devine o părere. Pentru mine, aceasta este esența dialogului ecumenist. Ieșim din Adevărul Bisericii dacă începem să primim părerile non-ortodocșilor drept un posibil „alt adevăr”.

– Da, sunt multe păreri, dar un singur Adevăr. Noi suntem creați din dragoste, dar cu libertatea de a alege. Dumnezeu ne-a dat o poartă către Rai, iar poarta prin care ieșim din Rai este pomul cunoștinței răului și binelui: „Dacă mănânci din acel copac, vei ieși de aici” (cf. Facere 2:17). Pomul e o poartă de ieșire și, când ieși din Rai, intri în greutăți, în lumea părerilor. Dacă Papa nu ar fi schimbat dogma, nici protestantismul nu ar mai fi apărut. Dar pentru că Papa a schimbat dogma, cei care l-au urmat au căzut și au devenit locul părerilor, al gândurilor: „Eu cred că…”. Și atunci toți au putut vedea că lucrurile merg prost. Și Luther a văzut că e rău, dar nu s-a întors la Biserica Ortodoxă, pentru că s-a gândit că el vede mai bine ce se întâmplă în jur și că e în stare să schimbe, să reformeze.

Să spunem că în Ortodoxie 1+1=2; Papa a spus că 1+1=3 și apoi au văzut că e greșit, iar Luther a zis: „Știu eu cum e bine: 1+1=4”. Și altul a zis: „Nu, nu, de fapt, 1+1=5”. Și tot așa. Și ei astăzi vor din nou să devină o adunare; iar reprezentanții ortodocșilor, cei care știu ca 1+1=2, stau la aceeași masă cu ei. Credeți că nu-i nici o problemă dacă Adevărul stă la masa cu părerea? Grijă mare! Poți să pierzi! Dacă nu mărturisim adevărul, nu vom avea dragostea. La fel ca Hristos: El a trebuit să dea mărturie că este Fiul lui Dumnezeu. Dacă ar fi spus că nu este, nu L-ar fi omorât. Așa că, dacă părăsești adevărul, părăsești crucea. În egală măsură, dacă părăsești dragostea, părăsești crucea. Căci, dacă păstrezi dragostea, te vor lovi ‒ și tu nu ai nici o armă, pentru că ești dragoste. A accepta că ești dragoste înseamnă să-ți accepți și moartea, pricinuită de cel care nu te iubește.

– Pentru noi, cei care trăim în lume, lucrurile se întâmplă rapid și, de cele mai multe ori, nu luăm cele mai bune decizii și pierdem direcția. Credeți că, dacă avem smerenie, Dumnezeu ne va „reconfigura traseul” pentru a găsi calea cea bună?

– Dumnezeu îți va arăta mereu calea cea bună. Chiar dacă ai un duhovnic care poate nu dă sfaturi bune, dacă tu faci ascultare de el, cu smerenie adevărată, Dumnezeu nu te va lăsa să rătăcești. Cuviosul Sofronie spune asta. Sfântul Porfirie știa, le-a spus prietenilor mei din Grecia că poate vedea că-mi merge rău. Rugându-se pentru mine, știa că nu eram prea bine: „Jozef are mari, mari greutăți. Spuneți-i că sunt mereu în spatele lui, orice s-ar întâmpla”. Asta mă ajuta mult, să știu că era acolo. Dar următoarea zi era și mai greu. Totuși, cred că rugăciunile lui m-au salvat.

Dumnezeu a folosit cea mai grea perioadă din viața mea ca să mă învețe. Și am învățat din greutăți că nu mai am de ce să mă îndoiesc. La fel zice și Sfântul Siluan, că Dumnezeu merge cu tine pe calea grea, ca să-ți arate că e mereu acolo, chiar și când tu nu știi. El nu mi-a dat un scenariu: ziua 1, ziua 2 și apoi, și apoi… Nu. Mi-a dat doar cuvântul: „Tu vei fi actorul Meu și Eu îți voi spune ce ai de făcut”. Așa că a trebui să mă rog, să scriu, să cuget, să caut zi și noapte. Și, când găseam răspunsul: „A, acum am înțeles!”, după aceea, El iar schimba. A fost o căutare zi după zi, acesta este și motivul pentru care am scris așa de mult. Și de fiecare dată când urc tot muntele, la ultimul pas deasupra prăpastiei văd: „A, nu! Alt munte!”. Și trebuie să cobor din nou ca să ajung la celălalt munte. Asta a fost viața mea vreme de treizeci de ani. Așa am învățat că Dumnezeu îți poartă de grijă, chiar și în cele mai grele momente ale vieții tale. Și te privește și știe foarte bine unde ești.

– Dacă ești smerit, Dumnezeu îți poate da totul.

– Chiar și Raiul!

"Avem nevoie de întâlnirea cu Dumnezeu"

- Sunt mulți oameni care trăiesc crezând că sunt ortodocși, vin la biserică, se spovedesc, dar nu au trăit acel moment de întâlnire cu Hristos, în care să vadă că viața lor e praf și că există un munte de urcat în fața lor. Cum îi putem ajuta?

- Poate că singurul lucru pe care îl putem face este să ne trăim viața în așa fel încât să se asemene cu a lui Hristos - și atunci, cum zice Sfântul Serafim din Sarov, "Dobândește pacea lăuntrică și mii de oameni se vor mântui în jurul tău".

Omul trebuie să fie atins de Dumnezeu. Toți avem nevoie de o întâlnire cu Dumnezeu - nu doar să ne gândim la El, ci să-L întâlnim, să experiem dragostea Sa. Poate că numai crucea este calea prin care ajungem la această întâlnire. Ai crucea, încerci să nu fugi de ea, să nu scapi de ea, ci să o primești. E foarte greu ce se întâmplă, dar singurul lucru pe care îl poți face este să-L rogi pe Dumnezeu să te ajute, ca El să-ți vină în ajutor în crucea pe care o porți. Si atunci, dragostea Lui este așa de dulce, încât din acel moment vei vrea tu însuți să treci prin toate aceste greutăți.

Sfântul Ignatie Briancianinov povestește că era la mănăstire, tânăr frate, și avea ascultate la brutărie. Era acolo un Părinte de care făcea ascultare, dar îi era tare greu cu el, pentru că țipa și se purta urât. Într-o zi, Sfântul Ignatie trebuia să toarne niște făină într-o copaie mare, iar Părintele acela a trecut pe lângă el și i-a zis: "Prostule!", a luat făina și i-a aruncat în față. Sfântul Ignatie s-a necăjit - ar fi putut să se mânie, dar s-a rugat la Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă că sunt așa și așa! Si iartă-l și pe el!". Chiar a căutat să pună dragoste pentru acel Părinte în momentul greu, și în clipa aceea a simțit în inimă așa o dulceață, ca o flacără a dragostei care l-a atins. Si a zis: "Doamne, Tu ești! Doamne, dă-mi voie să rămân aici toată viața, dacă Tu vei fi cu mine!".

Sigur că nimeni nu vrea crucea, dar numai pe cruce Îl poți întâlni pe Hristos, asta este singura cale. Dacă înțelegi și crezi asta, atunci vei primi orice cruce vine asupra ta - cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu singur nu poți face nimic.

Interviu realizat de Părintele Ciprian Grădinaru