Maica Magdalena de la Essex: Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

Maica Magdalena de la Essex:
Rolul psihismului în viața spirituală la Sf. Sofronie Athonitul

(18 februarie 2023)

Mai înainte voi face o mică introducere pentru a ne situa în subiect.

Sufletul este aspectul imaterial al omului: gândurile noastre, sentimentele, dorințele, viața noastră lăuntrică. Duhul, nu rațiunea, inteligența, ci pnevma - folosesc acest cuvânt cu acest înțeles - nu este o entitate separată a omului, ci cea mai înaltă parte a sufletului, partea care aspiră spre Dumnezeu, care este în relație cu Dumnezeu. [În limba franceză nu există termenul de "duh". În locul lui se folosește "spirit". De aceea adeseori în text se face precizare folosindu-se termenul grecesc "pnevma"  n.tr. ]

Citez din Sf. Sofronie, dintr-o scrisoare a lui: 

"Existența celor trei termeni: duhovnicesc, psihologic și fizic, în terminologia ascetică, nu semnifică nicăieri că omul este declarat trihotomic. După învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți ai Bisericii, omul e alcătuit dintr-un suflet și un trup. Acestea fiind spuse, din timpul Sfinților Apostoli sufletul omului a fost distins de duh (pnevma). Afirmăm, de fapt, că omul e compus din duh, suflet și trup."

Sfântul Sofronie vrea să evite termenul trihotomic, din două motive. Mai întâi pentru că această terminologie este legată de erezie, de când Apollinaris a spus că Hristos a avut un trup omenesc și un suflet omenesc, dar nu și un duh omenesc. În al doilea rând, el evită acest termen pentru că dacă duhul (pnevma) este considerat o a treia entitate separată, numeroase neînțelegeri pot decurge de aici. De exp. sufletul, gândurile, emoțiile, psihismul, psihologicul, toate acestea ar fi deconectate de la căutarea lui Dumnezeu (precum gândurile sunt răspunzătoare). Nu, ci omul întreg este chemat la această căutare: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta" (Marcu 12, 30). 

Sfântul Pavel utilizează termenul de om sufletesc, sau trupesc, sau psihologic, pentru a face distincție între acesta și omul evlavios, duhovnicesc, sau omul ceresc. Sf. Sofronie este pe linia acestei antropologii a Sf. Ap. Pavel : 

"Hristos a venit să restaureze integritatea pierdută la cădere: unitatea duhului, a sufletului și a trupului. Viața veșnică aparține mai întâi de toate duhului, dar psihismul nostru și trupul nostru pot să devină templul lui Dumnezeu. Aspectul duhovnicesc - care se raportează la Dumnezeu și la sinele nostru veșnic - și aspectul nostru psihologic sunt distincte, dar în practică imposibil de separat. Însuflețirea noastră duhovnicească afectează psihologia noastră și se manifestă în starea noastră psihologică și, viceversa, starea noastră psihologică afectează relația noastră cu Dumnezeu, rugăciunea și credința noastră, sau lipsa noastră de rugăciune și credință."

O să vedem câteva exemple.

Sfântul Sofronie, precum Sf. Ap. Pavel, spune lucruri negative cu privire la nivelul pur psihologic, dar sunt texte pe internet, câteodată prezentate ca citate, în timp ce nu sunt așa, care par că arată că Sf. Sofronie ne face să fugim de psihologie și de psihoterapie. Trebuie corectat acest lucru cu ceea ce pur și simplu a spus el. Asemenea cu Sf. Porfirie, Sf. Sofronie admira psihologi și psihiatri înțelepți, și recunoștea nevoia expertizei lor, doar că era întristat de psihologii și psihoterapeuții pentru care ideea de persoană vindecată era limitată la valorile terestre. 

"Pentru noi, sănătatea omului este înțeleasă ca o biruință asupra păcatului și a patimilor și ca o nouă viață plină de har în Dumnezeu. Conform concepțiilor predominante din psihiatrie, un om psihologic sănătos este considerat ca cel la care conflictele nu au atins o formă de vârf, în mod vizibil distrugătoare pentru individ sau insuportabile pentru societate. În această optică, un psihiatru nu ține deloc cont de faptul că cineva se abandonează excesului trupesc sau este dominat de o altă patimă, atâta timp cât persoana însăși nu resimte durerea unui conflict interior sau nu a făcut nimic ce tulbură normele obișnuite ale societății. Astfel, pentru un psihiatru vindecarea constă în eliminarea conflictului interior, în timp ce pentru creștin e vorba de sfințire. În viața creștină, focalizarea asupra lui Hristos, ca model al umanității, uneori se face stavilă față de ceea ce simțim sau gândim: 'facă-se voia Ta'."

Pentru a termina introducerea, amintesc că omul este căzut. În gândirea acestei lumi, condiția pătimașă este adeseori înțeleasă ca firească, normală. În gândirea creștină, înțelegem că psihologia noastră a fost deformată de patimi. În plus, adeseori există un conflict între diferitele noastre părți. 

Cei care au scris despre asta, discern un fel de scară a gândurilor și a sentimentelor. În partea de jos sunt patimile trupești, apoi patimile mai rafinate - trebuie subliniat că nu sunt mai puțin periculoase -, până la cele mai înalte aspirații ale sufletului, care au rămas la toți, în ciuda căderii. Părinții isihaști atribuie diferitele energii umane depuse în inimă [astfel]: patimile cele mai grosolane sunt situate cel mai jos, rugăciunea este în sus.

Un prim citat: 

"Fiți curajoși, ca în primele secole. Creștinii au avut curajul să creadă în viața veșnică dumnezeiască. Să creadă, pentru că viața veșnică dumnezeiască este mai presus de cugetarea noastră. Si este necesar să credem. Dar, ce înseamnă 'a crede'? A crede nu este un act psihologic, ci un act ontologic, cu privire la Ființa Dumnezeiască.

Acum, că Îl cunoaștem pe Hristos, n-avem niciun alt temei pentru credința noastră decât Hristos Însuși. Când Îl vedem, înțelegem gândul mai înainte de veci cu privire la ființa umană [...]. Noi Îl vedem pe Hristos ca Ziditorul nostru care a asumat forma existenței noastre." (Sf. Sofronie)

Un alt citat: 

"Fiecare lucrare duhovnicească, în particular rugăciunea, este înrădăcinată în Dumnezeul cel Fără de-început și Fără-de-sfașit, și devine ea însăși o putere nemuritoare. Pentru persoanele "psihologice" [sufletești], o viață de patimi și emoții este normală; este ceea ce creștinul ascet se silește să transforme prin puterea Sfântului Duh, după cuvântul Sfântului Ap. Pavel: 'că trebuie stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune și muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire' (1 Cor. 15, 53). 

În principiu, creștinul nu-și ia ca sarcină să omoare în propria ființă ceea ce Dumnezeu a creat atât de minunat 'la început', adică gândurile, sentimentele sau chiar trupul. El se silește să redea firii noastre, biruită de păcat, frumusețea și curăția pe care a avut-o când a fost creat" (Sf. Sofronie).

"Psihologicul este necesar" - o frază pe care el [Sf. Sofronie] o repetă. A face prioritar ceea ce este duhovnicesc nu înseamnă o indiferență cvasi-budistă pe plan psihologic: "Psihologicul este necesar. Îi iubim pe oameni. Nu este vorba de a ne spune 'este dezgustător', ci 'îl iubesc'. "

Mai întâi nu este vorba că, în condescendența mea, "acord iubire". Această iubire rece arată indiferența față de celălalt. În al doilea rând, dacă iubesc, asta o simt și în planul psihologic: 

"Nu putem nega psihologicul căci astfel putem distruge, de asemeni, duhovnicescul. Starea psihologică se poate schimba. Harul nu garantează o stare psihologică statică. Aceasta depinde de evenimente. Dacă auziți că cineva este bolnav sau că cineva este trist, vă întristați. Dacă auziți că cineva este mult mai bine, atunci sunteți încântat. Chiar cu privire la Dumnezeu, câteodată puteți simți încredințare și pace, câteodată puteți avea o luptă foarte puternică - și ceea ce adaugă pentru a concluziona este foarte important: - dar rugăciunea continuă fără încetare".

"Învățăm să depășim stările psihologice - este o lecție pentru întreaga sa viață- , învățăm să nu ne tulburăm de cineva cu o reacție negativă, nu ca împotrivire, ci pentru că reacționăm duhovnicește. Putem totdeauna să învățăm să reacționăm conform cu Evanghelia, cu duhul lui Hristos. Nu omorâm psihologicul, îl transformăm [transfigurăm]. Este precum cu trupul: nu îl omorâm, ci îl înduhovnicim".

"Nu-l omorâm", totuși Sf. Sofronie zice că ceea ce este păcătos în aspectul psihologic trebuie să moară: 

"Toate gândurile și experiențele care își au izvorul în păcat, toate acestea vor pieri. "Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină." (Matei 15, 13) Inversul este așa: orice act, orice gând sau experiență pusă în mișcare de har, venind de la Dumnezeu, nu va fi nimicită, ci va rămâne în vecii vecilor."

Totuși trebuie să ne pocăim de păcatele noastre, altfel consecințele duhovnicești rămân: 

"Dacă vrem cu adevărat să trăim după poruncile lui Hristos, resimțim păcatul ca lucrare a morții în noi. Păcatul nu este un fenomen etic, ci ontologic: ne separă de adevăratul Părinte".

Acest termen, "ontologic", se înțelege cu privire la ființa însăși, realitatea fundamentală. Nu analizăm neîncetat distincția între înțelegerea pur psihologică și înțelegerea ontologică, a persoanei sau a unui act, pentru a vedea ce trebuie să facem, dar fixăm în mintea noastră, în gândul nostru, principii care vor avea un efect benefic asupra reacțiilor noastre spontane.

Sf. Sofronie voia să folosească cuvântul "ipostas", pentru a face distincție între sensul teologic și sensul obișnuit psihologic al persoanei: 

"E necesar ca principiul ipostatic să se reveleze în noi. Mai întâi ipostasului aparține viața veșnică. Ipostasul este mai întâi și mai înainte de toate susceptibil de a primi îndumnezeirea."

Mulți oameni confundă persoana, sau principiul persoanei, cu personalitatea. Este vorba aici despre o teribilă eroare, nu despre o simplă confuzie terminologică. Adevăratul sine nu este pur și simplu mozaicul de trăsături pe care noi îl distingem la un moment dat în personalitatea cuiva. Starea căzută nu reflectă adevăratul sine. Domeniul psihologic trebuie eliberat de patimi. 

"Și aceasta este viața creștină: a deveni asemenea lui Hristos, a avea aceleași mișcări ale inimii, aceleași cugetări ca ale Hristos ( cf. Filip. 2, 5). Si dacă avem acest țel în conștiința noastră, micile frecușuri, micile conflicte vor trece aproape imperceptibile."

Lumea ne-teologică are tendința să categorizeze persoanele și caracteristicile umane, fără a face distincție între formele pătimașe și energiile sfințitoare. Mândria și încrederea pot fi confundate; smerenia poate fi tratată ca un complex de inferioritate; a ierta celorlalți poate fi considerat ca o slăbiciune; o personalitate extravertită adeseori este admirată, dar această persoană poate fi plină de mândrie, de orgoliu și egocentrism. 

Fără dimensiunea spirituală Evanghelia devine un nonsens atunci când ne spune să ne urâm propria familie, și chiar propriul suflet, în timp ce ne spune să ne iubim vrăjmașii. Trebuie să facem distincție între ceea ce aparține ipostasului și de ce anume trebuie să ne descotorosim. Un creștin încearcă să distingă ceea ce este cu adevărat bun prin criterii duhovnicești de ceea ce face ca cineva să se simtă bine: 

"În viață există o diferență între psihologic și duhovnicesc și, de asemeni, între ontologic și psihologic. Ceea ce este psihologic nu durează - și aici nu se limitează doar la elementul păcătos, de care am vorbit mai înainte -, nu rămâne în veșnicie. Activitatea duhovnicească este veșnică și va rămâne, atât cât gândesc, mereu în memoria lui Dumnezeu și în veșnicie. Un moment de har este reținut în amintirea Lui, dar ceea ce este pur psihologic nu va rămâne. Dacă viața veșnică, harul este părtaș, situația devine ontologică, are un efect veșnic asupra ființei. Astfel înțeleg pe Maria și Marta. În relația lor cu Hristos, Marta era psihologică [sufletească] și Maria ontologică sau duhovnicească și partea ei 'nu se va lua de la ea' (Luca 10, 42). Făceți-L mereu părtaș pe Dumnezeu într-o situație, și aceasta are o valoare veșnică."

Există un frumos cuvânt al Sf. Ioan Casian, care face ecou acestei tâlcuiri legată de Marta și Maria, și pe care Sf. Sofronie o admira, dar cred că voi sări peste ea, pentru a câștiga timp, însă voi citi totuși o frază: "când spune că Maria a ales partea cea bună, în mod cert nu a rezultat că a învinuit-o pe Marta. Totuși, lăudând-o pe una, se subînțelege că cealaltă este mai prejos. Deci, ceea ce ea a făcut este util și excelent, dar nu necesar".

Citez din Sf. Sofronie: 

"A-L iubi pe Hristos nu trebuie să se înțeleagă într-un sens pur etic, ci aceasta este viața autentică ce izvorăște din Dumnezeu. În mod exterior, această dragoste se poate manifesta în mod etic în viața noastră cotidiană, dar prin natura sa reală aparține planului ontologic al vieții veșnice. Lumina necreată reflectată în poruncile lui Hristos, în ordine ierarhică descrescătoare, devine morală creștină. Nu respingem asta, ci, din contră, prezervăm posibilitatea de transfer de la inferior la superior, ca și cum ar fi vorba de un anume pod între psihologic și duhovnicesc, o cale între o luminiță spre o lumină mare și desăvârșită".

Un alt cuvânt, pe care îl găsesc în legătură cu acesta: 

"Meekness în engleză, πραότητα în greacă - pentru că nu este un echivalent adecvat în franceză - cum am spune în franceză 'douceur' [blândețe], 'gentilețe', înseamnă "a rămâne statornic față de cinste și ocară" (Scara 21:2). Blândețea, așa cum este descrisă în Scara, nu este o calitate psihologică ci una duhovnicească".

Sf. Sofronie este în acord cu Sf. Ap. Pavel, că: 

"Omul psihologic [sufletesc] nu poate niciodată să înțeleagă omul duhovnicesc și în general trebuie discreție și prudență. De exemplu, cineva nu răspunde când este acuzat, precum Hristos, și vor spune despre el că a luat medicamente tranchilizante, etc, și că nu resimte nimic. Ei judecă psihologic ceea ce este duhovnicesc, și nu pot judeca corect".

Un alt exemplu:

"Inima cuiva care se roagă devine foarte sensibilă - undeva spune că este ca un radar - și de la exterior oamenii pot spune: 'Ia, uitați, cum e nervos!' - s-a spus asta despre Sf. Ioan de Kronstadt".

Părintele Sofronie spune deci că psihologicul poate servi de trambulină: 

"Dacă resimțim o anume dispoziție psihologică, de exemplu să plângem, sau alte sentimente psihologice, putem să le întoarcem spre Dumnezeu. Dacă plângem, legat de ceva psihologic, nu ne concentrăm asupra cauzei durerii și schimbăm conținutul plânsului spre valorile veșnice, spre Dumnezeu". 

"Dacă lacrimile sunt legate de experiențe emoționale, ascetul exploatează imediat această etapă psihologică, pentru a o transpune în rugăciune duhovnicească."

Sfaturi practice în acest sens: cel puțin cerem ajutorul lui Dumnezeu; și, încă, ne rugăm pentru cel care ne-a rănit; ne întoarcem spre cauze duhovnicești de tristețe: mă acuză, dar de fapt am mai mult decât asta pentru a mă pocăi. 

Dacă frumusețea naturii sau a muzicii ne-a emoționat, mulțumim Creatorului: 

"Lacrimile sunt la granița dintre viața psihologică și viața duhovnicească. Sunt două tipuri de plâns. Unul, când gândul este legat de Dumnezeu: 'la ce distanță sunt de Dumnezeu!',etc. Părinții apreciază aceste lacrimi. Ele sunt semnul că mintea trăiește același lucru ca inima, inima trăiește același gând, rugăciunea a găsit adevărata ei cale - aceasta contribuie la integralitatea întregii ființe, pentru că chiar trupul participă - dar Părinții descurajează lacrimile psihologice, care apar din cauza dificultăților terestre și a relațiilor cu oamenii. Trebuie mai degrabă să fim răbdători și să plângem după lucrurile veșnice."

Tristețea psihologică poate fi exploatată, dar nu trebuie să cultivăm un dolorism maladiv. Spunea adeseori Sf. Sofronie, dar citez ce a spus o dată când a vorbit de război și de femeile care și-au pierdut fii și care plângeau de durere. Spune: "când ele s-au liniștit, au avut impresia că această liniște este o scădere a iubirii lor, așa că ele cultivau jeluirea, doliul." Si, încă un cuvânt legat de plânsul, mai degrabă pătimitor - nu spun că lacrimile mamelor erau pătimașe - :

 "Dacă plângeți compătimitor, lacrimile vă epuizează, dar lacrimile duhovnicești dau viață și întineresc și restaurează curăția omului nou-născut [duhovnicește]. Este dificil de a vorbi, căci terminologia este aceeași. Pentru etapele psihologice, spunem: lacrimi, durere a inimii etc, dar lacrimile unui ascet și plânsul lui sunt ceva de neînțeles pentru psihologia modernă. 

Uitați exemplul Starețului Siluan. Era un om foarte puternic și având o sănătate bună, psihică și fizică. Putea să care un sac de făină ce cântărea 90 kg și totuși plângea în toate nopțile. Este un bun exemplu a celor ce plâng fără a fi slabi și morbizi. Fără a mai vorbi de Hristos Însuși, Care nu era nervos, fragil, dar plângea, și a plâns așa cum nimeni n-a plâns, până ce sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge. Hristos suferă pentru că este atât de sensibil la rău." (Undeva Părintele Sofronie Îl compară cu un muzician pe care îl doare când aude o notă falsă, în timp ce ceilalți nici măcar nu o remarcă.) "Hristos suferă pentru că este atât de sensibil la rău. Este [o suferință] duhovnicească, nu psihologică. În Ghetsimani suferea mai ales pentru că propovăduirea Lui nu și-a atins ținta." 

El a manifestat frica firească, instinctivă a morții, dar aceasta îndrăznesc să o numesc biologică, și în asta nu este un element de păcat. 

"Din contră, cel ce are o inimă de piatră nu resimte nimic, poate suporta multe insulte și dificultăți, dar inima lui este precum piatra și nu poate iubi. Am auzit vorbindu-se de-o modalitate de a rezista la tortură: pentru a învinge batjocurile celor ce stăpânesc, trebuie să-i urăști din toată ființa. Ura diminuează durerea, și atunci nimic nu poate răni victima. Dar Domnul a spus să ne iubim vrăjmașii cu o asemenea dragoste care varsă lacrimi pentru păcătos, ori pentru torționarii care nu au cunoscut calea mântuirii".

El spunea că în timpul pătimirii Sale, Hristos avea mereu atenția îndreptată spre Tatăl și pentru acest motiv suporta chinuirile. Persoanele duhovnicești sunt psihologic sensibile, dar, cu cât dragostea este mai mare, cu atât capacitatea de a suferi este mai mare. Nu este nimic morbid, căci atenția nu este întoarsă spre sine.

În următorul cuvânt [Sf. Sofronie] vorbește despre durerea pocăinței: 

"Osândirea noastră de sine este duhovnicească și deloc psihologică. Osândirea de sine este complet diferită de complexul de culpabilitate al psihologilor. A te învinui, atunci când este ceva duhovnicesc, este un lucru echilibrat, căci este o consecință a iubirii pentru Dumnezeu și nu o disperare psihologică, iar oamenii rămân perfect sănătoși".

În ambele cazuri resimțim durere, dar disperarea pur psihologică întrerupe rugăciunea, în timp ce disperarea duhovnicească provoacă rugăciunea.

Și, în fine, citez: 

"Transformarea [eventuală] a durerii în bucurie prin har nu este psihologică ci ontologică".

Spune că propria noastră tristețe poate să ne servească ca trambulină spre împreună-pătimire. Aceasta se poate aplica la tot ceea ce suferim. Sf. Sofronie a dat, printre alte exemple, exemplul durerii de cap: 

"vă rugați, de asemeni, pentru toți cei care suferă de migrenă și le veți face bine, căci rugăciunea voastră este plina de ardoare". 

Un alt exemplu pe care l-a dat, este atunci când vă întoarceți obosiți de la muncă, vă luptați cu mânia, sunteți în temniță, etc și vă rugați în mod firesc pentru alții care suferă în mod asemănător. Si spune că 

"și voi profitați, de asemeni, pentru că inima voastră se lărgește pentru a cuprinde mai mult omenirea în viața voastră."

Mai sunt și alte teme, precum pedagogia și diferențele între bărbat și femeie, pe care Sf. Sofronie le-a clarificat servindu-se de distincția între psihologic și duhovnicesc, dar timpul este scurt și voi trișa, întorcându-mă asupra cărții mele, "Conversații cu copiii", pentru că vorbesc despre aceste două aspecte în detaliu și de fapt redau învățătura Părintelui Sofronie. În plus, pentru subiectul nostru de astăzi, trebuie subliniat că în plan duhovnicesc nu este nici bărbat nici femeie. Pentru viața spirituală - nu-mi prea place termenul, dar l-am pus în titlu, pentru a avea cuvântul 'spiritual', dar prefer să vorbesc despre viața creștină... Pentru viața creștină, aceeași schemă ascetică: viața după poruncile evanghelice aduce vindecare și restaurează integritatea pentru toți. Un bărbat sau o femeie care se sfințește este un exemplu al firii umane restaurate.

Aceasta duminică care vine [a Înfricoșatei Judecăți] ne arată că cheia este dragostea, și atunci aș vrea să termin cu un citat despre iubire: 

"Când eram tânăr credeam că iubirea însemnă un fenomen psihologic, sentimental și de aceea am abandonat creștinismul. Mă gândeam: 'ce ne spune Hristos să-l iubim pe aproapele nostru, să Îl iubim pe Dumnezeu, etc? Asta e sentimental!' Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că a căuta o cunoaștere desăvârșită doar prin rațiune, nu duce la Dumnezeu. Cunoașterea prin iubire nu este psihologică ci viața veșnică. Ortodoxia este viață, deci este iubirea care aduce cunoașterea. Spunem că Dumnezeu este dragoste, nu spunem că este cunoaștere, căci dragostea este comuniunea ființei".

Traducere și adaptare (un) Român Ortodox în Franța 

LEGATURI:

• Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă