P. Ioan Bădiliță: Hristos ne întreabă dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva

Un gând la sfânta și marea Luni. Lunea smochinului.

Era o dimineață obișnuită, care nu anunța vreun scenariu ieșit din comun. Domnul se oprește în fața unui smochin. Nu era vremea roadelor. Asta știm. Asta ne liniștește, poate prea ușor. Și totuși, frunzele erau acolo... bogate, verzi, ca o declarație de avere. Ca un card de fidelitate scos din portofel la casa de marcat. Ca o aparență de viață.

Iisus se apropie. Caută. Nu găsește nimic.

Nici un început. Nici o promisiune care să se fi transformat într-un mugure de adevăr.

Și atunci rostește un cuvânt care nu seamănă cu El... un cuvânt aspru, aproape străin de orice înseamnă pentru noi a fi Dumnezeu: „Să nu mai fie rod din tine în veac”.

Să fie, oare, despre copac? Sau despre comoditatea aceea în care ne ascundem când știm că suntem goi pe dinăuntru și totuși arătăm bine în poza de profil. Poate că-i despre viața trăită în decor. Despre gesturi corecte, fără inimă. Despre credință ca formă, nu ca foc.

Smochinul nu a mințit. Doar a părut. Și poate asta e mai periculos.

Pentru că există în noi o abilitate artizanală de a crește frunze în loc de rod. De a acoperi uscăciunea cu imagine. De a învăța limbajul luminii fără să mai aprindem nimic.

Iar întâlnirea cu El - știu ca acest cuvant doare! nu e întotdeauna mângâiere. Nu... Uneori e o privire care pătrunde dincolo de ceea ce am reușit să construim despre noi. Și nu întreabă cât de frumos arătăm, ci dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva.

Blestemul nu cade ca o pedeapsă ci ca o dezvăluire. Un adevăr spus „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4:12) - că ceea ce nu rodește, se pierde în uitare. Pentru că nu a avut rădăcină...

În sfânta și marea Luni nu smochinul se usucă în fața noastră, ci iluzia că putem rămâne la suprafață. Că putem trece prin viață fără să devenim.

Și rămâne întrebarea - incomodă, dură, personală:

Ce e în mine, oare, dincolo de frunze?

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță 

Deniile din Săptămâna Patimilor (română și greacă, VIDEO)

Deniile se săvârșesc începând cu seara Floriilor, până în Vinerea Mare, când se cântă Prohodul Domnului. Cuvântul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. S-a păstrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Săptămâna Patimilor, pentru ca ele se săvârșesc seara, potrivit troparului: "Iată, Mirele vine în miezul nopții...".

Chiar dacă Denia este o Priveghere, ea diferă de ceea ce Tipicul indică prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simplă a zilelor de rând, în vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unită cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simplă, Denia nu se aseamănă cu Utrenia din zilele de rand, pentru că ea cuprinde cântări si rugăciuni specifice doar perioadei Sfintelor Paști (troparul "Iată, Mirele vine...", luminanda "Cămara Ta, Mântuitorule", troparul "Când slăviții ucenici...").

După tipicul bisericesc, denia nu începe seara, ci la ceasul al șaptelea din noapte, adică la miezul nopții (acest lucru este menționat în Triod la Utrenia din Sfânta și Marea zi Joi și la Utrenia Prohodului Domnului). O mărturie pentru acest moment al zilei este troparul „Iată Mirele vine la miezul nopții”, supranumit și troparul Miezonopticii. Apoi, la sfârșitul deniei găsim rugăciunea „Învrednicește-ne Doamne în ziua aceasta”, tocmai pentru că se apropie răsăritul soarelui. Astăzi, deniile încep seara, ca pogorământ pentru neputința privegherii, și aceasta ca excepție, nu ca regulă.

Denia, ca slujbă de dimineață săvârșită seara, are ca scop transformarea întunericului serii în lumină liturgică, ca simbol al trecerii sufletului, prin rugăciune, pocăință și postire, de la întunericul păcatului la lumina viețuirii sfinte potrivit Evangheliei lui Hristos. Deniile sunt (…) o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii și a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă și lumină de priveghere. […] Ele conțin multă lumină și multă hrană duhovnicească pentru urcușul interior al sufletului spre marea și sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.[...]

Săptămâna Patimilor

În Săptămâna Pătimirilor fiecare zi are un înțeles și un mesaj foarte clar și adânc.

Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru că reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. A patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a Domnului cu ucenicii Săi și trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită și "Paștile Crucii”, este cu adevărat începutul Paștelui (Trecere), iar sâmbătă este ziua în care tristețea este transformată în bucurie prin omorârea morții.

Talcuirea Sfantului Maxim Marturisitorul la Blestemarea smochinului neroditor - ca unul ce impiedica Adevarul fie prin slujirea trupeasca a legii, fie prin parerea de sine

Evanghelia dupa Matei 21: 18-22

 Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa. Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.

Evanghelia dupa Matei 11: 18-22

 Iar când s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate. Dimineaţa, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Şi Petru, aducându-şi aminte, I-a zis: Învăţătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Şi răspunzând, Iisus le-a zis: Aveţi credinţă în Dumnezeu.

Intrebare: Ce inseamna smochinul din Evanghelie, care e blestemat sa se usuce fara nici un motiv intemeiat in aparenta (Matei XXI, 19; Marcu XI, 21)? si ce inseamna acea neinfranata foame, care cere inainte de vreme rod? Ce rost are, in sfarsit, blestemul unui lucru fara simtire?

Raspuns: Dumnezeu-Cuvantul, care toate le chiverniseste cu intelepciune in vederea mantuirii oamenilor, a povatuit mai inainte firea prin lege, intrucat aceasta incuviinta o slujire mai trupeasca a lui Dumnezeu. Caci nu putea firea sa primeasca atunci Adevarul gol, fara acoperamintele tipurilor, din pricina nestiintei si a intristarii ce s-a nascut in ea fata de originalul lucrurilor dumnezeiesti. Pe urma a venit la noi, in chip descoperit, El insusi, facandu-se om prin imbracarea trupului strabatut de suflet mintal si rational, si a stramutat firea la slujirea imateriala prin cunostinta in duh. Aratandu-se deci Adevarul in viata, Dumnezeu-Cuvantul n-a mai voit sa aiba in stapanire umbra, al carei chip era smochinul. De aceea zice: "Venind iarasi din Betania la Ierusalim", adica dupa ce-si daruise lumii prezenta ascunsa in chipul si umbra legii, a venit inca o data la firea omeneasca prin trup. Asa trebuie inteles cuvantul "venind iarasi, a vazut un smochin in cale, neavand decat frunze". Adica a vazut slujirea trupeasca a legi, cea in umbre si chipuri, sustinuta de o predanie nestatatoare si vremelnica, asezata, asa zicand, "in cale", constand numai din chipuri si randuieli trecatoare. Si vazand-o pe aceasta Cuvantul, impodobita pompos si stralucitor de invelisurile din afara ale formelor trupesti ale legii ca un smochin de frunzele sale, si neafland rod, adica rodul dreptatii care sa hraneasca Cuvantul, a blestemat-o. Mai bine zis, a randuit sa nu mai acopere adevarul, inabusindu-l cu chipurile legii. Iar ceea ce a urmat s-a aratat in fapt, uscandu-se cu totul frumusetea legalista ce-si avea fiinta numai in chipuri, si prin aceasta stingandu-se fala iudeilor in legatura cu ea. Caci nu era lucru indreptatit, nici potrivit ca, dupa ce s-a aratat pe fata Adevarul roadelor dreptatii, sa mai fie atrasi in chip amagitor de frunze cei ce trec prin aceasta viata ca pe un drum, incat sa lase rodul cel bun al Cuvantului. De aceea zice: "Nu era vremea smochinelor", adica timpul in care a stapanit peste firea omeneasca legea nu era vremea roadelor dreptatii, ci vremea in care se preinchipuiau roadele dreptatii. Era vremea care prevestea harul dumnezeiesc si negrait ce avea sa vina in viitor ca sa-i mantuiasca pe toti, har la care neajungand, poporul cel vechi s-a pierdut prin necredinta. Caci "Israel, zice dumnezeiescul Apostol, urmarind legea dreptatii, adica pe cea in umbre si chipuri, n-a ajuns la legea care da indreptare, adica la cea desavarsita in duh dupa Hristos" (Rom. IX, 31).

Sau alt inteles: deoarece multimea preotilor si a carturarilor, a legiuitorilor si a fariseilor, care patimea de slava desarta prin pazirea pentru vazul lumii a unor moravuri plasmuite, zice-se, in duh de evlavie, dand aparenta ca implineste dreptatea, hranea trufia, parerea de sine, Cuvantul declara aceasta parere de sine a celor pomeniti smochin neroditor, impodobit numai cu frunze. Si aceasta parere de sine, Doritorul mantuirii tuturor oamenilor, care flamanzeste dupa indumnezeirea lor, o usuca blestemand-o, intrucat este neroditoare. Iar aceasta o face pentru ca oamenii, in loc sa dea aparenta ca sunt drepti, sa caute mai bine sa fie drepti cu adevarat, dezbracand camasa moralitatii fatarnice si imbracand fara prefacatorie pe cea virtuoasa, cum vrea Cuvantul dumnezeiesc, ca in felul acesta sa petreaca viata in evlavie, aratand mai bine lui Dumnezeu dragostea sufletului lor, decat oamenilor, fatarnica infatisare din afara a purtarii morale. Iar daca suntem si vreunii dintre crestini astfel, prefacandu-ne evlaviosi in purtarile noastre fara ca sa fim drepti cu adevarat, sa asteptam Cuvantul ca pe un iubitor de oameni, ca acesta, flamanzind dupa mantuirea noastra, sa ne ususce parerea de sine a sufletului, care e samanta pacatului, ca sa nu mai duca drept rod dorinta de a placea oamenilor. Talcuirea data arata pe Domnul flamanzind spre binele nostru, blestemand smochinul cu folos si uscandu-l la vreme, ca pe unul ce impiedica Adevarul fie ca se intelege prin el predania veche a legii formelor materiale, fie parerea de sinea fariseilor care se mandreau cu pazirea moravurilor.

Din Filocalia sfintelor Nevointe ale Desavarsirii Vol. 3, Sfantul Maxim Marturisitorul

În sfânta şi marea zi de Luni din Săptămâna Patimilor

1. Tropare şi stihiri

Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este aceia pe care o va afla lenevindu-se. 
Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. 
Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,miluieşte-ne pe noi.

Cinstitele patimi au răsărit lumii în această zi, ca nişte lumini de mântuire, că Hristos merge să pătimească din bunătatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma, primeşte a Se răstigni pe lemn, ca să mântuiască pe om.

Judecătorule cel nevăzut, cum Te-ai văzut cu trup şi mergi să Te ucizi de oameni fără de lege, judecând judecată noastră cu patima Ta! Pentru acesta, laudă, măreţie şi slavă înălţând stăpânirii Tale, Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie.

Ziua aceasta luminat aduce începuturile patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecându-Se de Pilat. Şi încă lovindu-Se de la rob cu palma peste cap; toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om. Pentru aceasta strigăm: Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte ieratare de greşale celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale patimi.