Un gând la sfânta și marea Luni. Lunea smochinului.
Era o dimineață obișnuită, care nu anunța vreun scenariu ieșit din comun. Domnul se oprește în fața unui smochin. Nu era vremea roadelor. Asta știm. Asta ne liniștește, poate prea ușor. Și totuși, frunzele erau acolo... bogate, verzi, ca o declarație de avere. Ca un card de fidelitate scos din portofel la casa de marcat. Ca o aparență de viață.
Iisus se apropie. Caută. Nu găsește nimic.
Nici un început. Nici o promisiune care să se fi transformat într-un mugure de adevăr.
Și atunci rostește un cuvânt care nu seamănă cu El... un cuvânt aspru, aproape străin de orice înseamnă pentru noi a fi Dumnezeu: „Să nu mai fie rod din tine în veac”.
Să fie, oare, despre copac? Sau despre comoditatea aceea în care ne ascundem când știm că suntem goi pe dinăuntru și totuși arătăm bine în poza de profil. Poate că-i despre viața trăită în decor. Despre gesturi corecte, fără inimă. Despre credință ca formă, nu ca foc.
Smochinul nu a mințit. Doar a părut. Și poate asta e mai periculos.
Pentru că există în noi o abilitate artizanală de a crește frunze în loc de rod. De a acoperi uscăciunea cu imagine. De a învăța limbajul luminii fără să mai aprindem nimic.
Iar întâlnirea cu El - știu ca acest cuvant doare! nu e întotdeauna mângâiere. Nu... Uneori e o privire care pătrunde dincolo de ceea ce am reușit să construim despre noi. Și nu întreabă cât de frumos arătăm, ci dacă în noi mai există viață care poate hrăni pe altcineva.
Blestemul nu cade ca o pedeapsă ci ca o dezvăluire. Un adevăr spus „până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă” (Evrei 4:12) - că ceea ce nu rodește, se pierde în uitare. Pentru că nu a avut rădăcină...
În sfânta și marea Luni nu smochinul se usucă în fața noastră, ci iluzia că putem rămâne la suprafață. Că putem trece prin viață fără să devenim.
Și rămâne întrebarea - incomodă, dură, personală:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu