P. Ioan Bădiliță: "suntem extraordinari… și totuși insuficienți"

Am ajuns departe. Am pus inteligență în mașini si am scos misterul din stele. Știm din ce e făcut universul, cât cântărește o celulă și cum să prelungim viața cu ani buni. Am ajuns unde nimeni inaintea noastră nu a ajuns. Și totuși… suntem niște pierzători.

Pierdem exact acolo unde contează totul. Pentru că, în ciuda tuturor victoriilor noastre, există una pe care nu am câștigat-o niciodată. Și nici măcar nu ne apropiem de ea. Moartea... care nu-i impresionată de progres. Nu negociază cu inteligența. Nu se teme de tehnologie. Intră liniștit peste tot ce am construit și închide. Definitiv.

Și atunci, toată povestea noastră de succes începe să sune altfel. Nu mai e o ascensiune. E doar o tergiversare. O amânare tot mai sofisticată a aceluiași final. Ne mișcăm mai repede, trăim mai bine, știm mai mult, dar alergăm în aceeași direcție. Și poate că cea mai mare iluzie a omului modern nu e că nu crede. Ci că nu mai simte nevoia s-o facă. Pentru că, dacă suntem sinceri până la capăt, întrebarea nu e dacă există Dumnezeu. Întrebarea e dacă există ieșire. Dacă există ceva care nu se termină. Pentru că fără asta, totul se golește din interior, indiferent cât de plin pare la exterior.

Fără Înviere, nu contează cât de departe ajungi. Fiindcă tot o să te oprești. Fără Înviere, nu contează cât iubești. Pientru că oricum îi pierzi pe toți cei dragi. Fără Înviere, nu contează cât adevăr descoperi. Oricum dispare odată cu tine. Și atunci, toată realitatea se comprimă într-un adevăr dur: suntem extraordinari… și totuși insuficienți.

Putem face aproape orice, mai puțin ceea ce contează definitiv. Nu putem salva nimic de la dispariție. Și aici, exact aici, începe scandalul. Pentru că Învierea nu vine ca o consolare pentru cei slabi. Vine ca o contradicție totală a tot ce știm. Nu-i un biet simbol. Nu e poezie. Nu e metaforă. E afirmația că finalul nu e final. Și asta ori e cea mai mare iluzie a omenirii, ori e singura veste care schimbă tot. Nu există cale de mijloc.

Pentru că dacă nu e adevărată, atunci suntem singuri într-un univers care ne înghite. Iar dacă este, atunci moartea e, pentru prima dată, înfrântă. Real, nu simbolic. De asta, indiferent cât de departe mergem, ne întoarcem, uneori ironic, alteori disperat, la acea credință simplă pe care am crezut că am depășit-o. Nu pentru că nu stim mai mult. Ci pentru că știm suficient cât să înțelegem limita.

Și în fața limitei, nu mai impresionează nimic. Nici inteligența, nici succesul, nici perfecțiunea ideilor. Doar un singur lucru mai contează: există sau nu există Înviere? Pentru că de răspunsul la întrebarea asta depinde dacă totul e pierdere… sau dacă, în sfârșit, există o victorie reală.

Și poate de asta, dincolo de toate demonstrațiile, dincolo de toate epocile, dincolo de toată siguranța noastră, oamenii încă îndrăznesc să spună, cu o simplitate care sfidează tot:

Hristos a înviat!

Și, dacă au dreptate, atunci nimic nu mai e la fel...

Sursa: FB P. Ioan Bădiliță